Răbdarea s-a cam dus…

Nu știu voi cum sunteți sau percepeți lumea din jurul vostru, însă eu am impresia tot mai des că nu mai există răbdarea printre noi. Nu mai avem răbdare nici măcar să ne bucurăm de ceea ce ne plăcea înainte. Ne gândim intens la momentul dorit și când vine, ne și vizualizăm după. Pățesc tot mai des asta. Nu mai am răbdare când mă pun să citesc, mă foiesc dintr-o parte în alta. Nu mai am răbdare când mă pun în fața laptopului să lucrez. Pînâ și acest articol deja îl vizualizez postat, citit, cu puțin noroc ceva comentarii.

Voi cum stați cu răbdarea? Vă mai dedicați la fel timpul lucrurilor pe care sunteți nevoiți să le faceți, lucrurilor care vă plac?  Vi se par că cei din jur fac la fel?

Am ajuns să admir oamenii care sunt dedicați, disciplinați. Eu mă tot străduiesc să mă (re)disciplinez, să revin la ritmul ce-l aveam cândva, dar parcă și pentru asta îmi lipsește răbdarea. Am observat însă că mental reușesc să rezolv lucrurile și să mă organizez foarte bine. Dacă ar fi cineva care ar putea să scrie după dictare pentru mine, aș putea să termin multe în timp util. Mă macină realitatea asta fizică, mi-e dor de metafizic și de zilele când puteam să le las toate baltă și să mă întorc la sinele meu.

Nu știu dacă tot din absența din ce în ce mai acută a răbdării (sau o fi vreun simptom a ceva mai grav?) văd totul mai sumbru. Nu pot pricepe cum tinerii din ziua de azi se plictisesc de orice, rapid, dar nici nu au interese. Nu pot pricepe de ce multe cupluri fac copii deși nu sunt în stare să-i crească. Nu pot pricepe de ce unii refuză să vadă evidentul din fața lor. Nu pot. Ori oi fi îngustă la minte, ori nu am răbdare să pricep.

Mi-e dor de metafizic!

Cum să omori vise

Nu am mai scris pentru simpla mea plăcere de ceva vreme bună. Mi-am tot găsit scuze: nu am timp, nu am dispoziția necesară etc. Sunt atâtea lucruri pe care aș putea să mi le spun să mă consolez pentru ultima perioadă în care am absentat din lumea scrisului de plăcere, încât îmi vine să-mi râd în față ca răspuns. Adevărul e că uneori mă întreb dacă mai sunt în stare să scriu de plăcere. Poate scriind aceste rânduri îmi demonstrez că da.

De mai bine de un an am început timid să scriu articole, recenzii, descrieri, conținut pentru paginig web și mai știu eu ce, pentru un bănuț. Să simt că nu fac umbră pănântului degeaba. Am și scris un articol despre lucrul on-line. Eram atât de entuziasmată la început, pe cât sunt acum de sictirită. De ce? Nu pentru că nu aș fi în stare să scriu la cererile clientului și despre banane mov, însă adevărul e că e fals. Tot ce scriu a devenit automat, fără suflet, nimic. De Crăciun îi ziceam prietenei mele cele mai bune că mi-am îndeplinit visul de a scrie și a fi plătită pentru asta. Vreau să trec mai departe. Mi-am dat seama că nici dacă aș scrie romane, poezii etc. nu aș fi fericită dacă aș fi o scriitoare cunoscută. Nu suport gândul de a scrie la comandă când e vorba de inspirație. Ideea-mi pare ca și cum ai avea o zgardă la gât și ai fi tras de lesă să scrii cum se apropie deadline-ul. Poate alții pot, eu nu știu dacă aș putea. Probabil din același motiv am renunțat repede la ideea de a compune versuri pentru cântece și de a învăța să cânt la pian/orgă. Simt uneori puterea cu care mă atrage spre ea muzica ce o simt, dar entuziasmul îmi moare repede când privesc mai departe de pașii mei.

Ajung tot mai des la concluzia că e mai bine să mă las dusă de vestitul „fie ce-a fi” decât să mă chinui pentru ceva în ce cred. S-au dus zilele de rebelă, când îmi mai permiteam să scuip lumea în față că pot și să le demonstrez. Și nu neapărat pentru că nu aș putea, ci pentru că azi nu mai e vorba de ceva ce ar depinde aproape în totalitate sau în totalitate numai de mine. Azi toate depind de câți bani ai să învârți, de pile și de cât ești dispus să te vinzi ca să obții un pic de comfort.

Să ieşi din tipare înseamnă să fii oaia neagră

Aţi observat cum imediat deveniţi inamici publici dacă îndrăzniţi să ieşiţi din tipare? Fie că sunt impuse de familie, prieteni sau societate, odată ce te gândeşti că ai putea face altfel lucrurile începi să-ţi tai creanga de sub picioare. Familia începe să-ţi facă tot mai multe reproşuri, să îţi pună sub semnul întrebării deciziile: de ce vrei să mergi la facultatea X, nu vezi că specialitatea y de la facultatea z aduce mai mulţi bani? De ce eşti cu X şi nu cu Y, tu nu vezi ce viaţă are şi că o să te tragă în jos? De ce nu îţi cauţi de lucru (chiar dacă ştii că în oraş nici măcar cei cu experienţă nu-şi mai găsesc de lucru, darămite tu, proaspăt ieşit de pe băncile şcolii)? Şi exemplele pot continua. Nu contează dacă până atunci ai fost exemplu perfect de ascultare, bună purtare şi ai avut note foarte bune, când vine vorba de a lua deciziile tale, iar lumea nu e de acord cu ele, eşti automat catalogat drept oaia neagră. Dacă îndrăzneşti să găseşti o soluţie undeva în afara sferei de interese ţi se spune că nu are rost, că încerci degeaba, că nu ai siguranţe etc.

Dar oare lumea s-a oprit să se întrebe dacă sistemul lor de valori e corect şi valabil pentru totdeauna? Dacă vrei şi ai un anumit vis trebuie să renunţi la el doar pentru că nu se pretează acelui sistem? Dar se presupune că suntem liberi şi că avem aceleaşi drepturi… cam greu să crezi asta după ce treci prin astfel de situaţii şi te trezeşti singur dacă nu vrei să urmezi valorile impuse de alţii şi nu cele pe care le consideri tu potrivite pentru tine.

Pentru cei care s-au simţit măcar o dată că familia, prietenii sau societatea îl/o consideră o oaie neagră, ajută să asculţi piesa următoare:

Non-Eu

Unghii crescute-n suflet –

Dureri lăturalnice de sus în jos –

Criza adolescentină a depresiei,

Copilul ce-şi cere iertare mamei pentru că l-a născut.

Haos al gândurilor – libertatea

Nu creează ordine prin creier – un sertar cu ciorapi fără pereche.

Tastez, dar nu-mi dau seama în ce parte o iau cuvintele,

E haos, haos şi iar haos,

Atâtea amintiri şi gânduri nescrise la timpul lor,

Mă macină cum macină cafeaua stomacul.

Acid gastric prin gânduri – le găureşte, le dezlipeşte de membrană,

Matricea are prea multe x-uri de aflat,

Nu există ecuaţie care să o rezolve…

Acelaşi copil ce-şi cere iertare mamei pentru că l-a născut.

Iluzia

În ultimul timp am observat că se vehiculează tot mai mult ideea de îngeri buni… dar ai naibii… prin filme şi seriale (probabil şi prin diferite cărţi, însă cum în ultimul timp citesc mai mult despre vampiri, trebuie să recunosc că la domeniul îngeri am cam rămas în urmă)… Am tot întâlnit ideea că îngerii au cam pierdut contactul cu divinitatea, că, de fapt, nu prea mai ştiu nici ei care e scopul lor şi duc un război haotic cu oamenii în speranţa că vor intra din nou în graţiile domnului, sau că îngerii sunt nişte creaturi destul de odioase al căror scop este să facă „bine” indiferent de daune sau victime colaterale (vezi Constantine, Supernatural, The Prophecy, Fallen etc. – mai puteţi da voi exemple mai bune, dacă doriţi.)

Nu ştiu voi ce părere aveţi despre noua (sau mai veche) imagine oferită îngerilor (însă sunteţi mai mult de bieveniţi să vă exprimaţi părerea, indiferent care e ea), dar eu mi-am mai bătut capul încercând să aflu de ce se vrea umanizarea îngerilor… adică de ce să punem în cârca lor crime în numele binelui şi alte defecte omeneşti? A, staţi… asta era din Biblie… şi totusi… nu vi se pare că îngerii cei drăguţi ce-i vedem pe felicitări sau în desene pentru copii sunt doar atât şi că, în final, poate că singurii „îngeri” sunt oamenii fără vreun scop care mai speră că punându-şi aripi o să aibă unul… ceea ce e cam trist.

(Symphonie)

Iluzia

Redefinită, refractară şi insolită,

ultima poză, ultima grefă…

iluzia, umbra şi tic-tac-ul,

asezonate cu urzici

şi un cristal.

Pervers, nedefinit şi plat,

ursita marginilor gropi

şi somnul.

Căzut de jos,

mai sus ca noi,

pierduţii îngeri

în inexistenţa lor,

caută scheletul aripilor

de înger, de pasăre, de avion.

II.

Renăscută întrebare:

perverşi, existenţi sau falşi?

Divinaţia e ultima putere,

infamă, vulgară, divină…

A şti, a nu putea interveni,

acumulând refulări.

Obsesii.

Îngeri sau nonexistenţi?

                   (Gebelezis)

Undeva suntem

deschisă ochilor de lună, verde în roba ta de zi

priveşti candidă cum coboară, în miez de nucă putregaiul…

 

zâmbind în pumn, ai tras ceasul din drum,

ai aruncat lacătul şi ultima urmă de fum.

 

drumul disecţiilor diurne,

pasivitatea melcilor cobai,

urna măruntaielor extrase

şi cocteilul de la bar…

şi tu…

 

am tăcut o clipă

 

concertul îngerilor era fals,

un nemernic inventase compact discul,

iar noi, nerecunoscători,

l-am sugrumat în somn.

 

ne furase raiul.

 

deschisă vieţii, albastră în roba ta de lună

priveşti serioasă cum viaţa ne uneşte.

Dacă nu crezi în iubire, crede în mine

Cum aş putea să explic unei persoane ce înseamnă să-ţi doreşti să trăieşti fiecare secundă alături de cel pe care-l iubeşti? Să-i simţi fiecare respiraţie, să îl ţii de mână în timp ce stai în pat şi te uiţi la un film, să ştii că, dacă te trezeşti în toiul nopţii din cauza unui coşmar, te poţi ghemui în braţele lui şi să te linişteşti? Sau pur şi simplu să-i simţi prezenţa lângă tine, pentru că e singurul lucru ce-ţi aduce linişte în suflet? Cum ar putea înţelege cineva care nu a trecut niciodată prin aşa ceva ceea ce simt eu în momentele în care ştiu că avem nevoie unul de altul, dar distanţa nu o putem sfida pentru mult timp?

De fapt, nici nu cer nimănui să mă înţeleagă. Nu mă aştept să ştie toţi ce înseamnă să iubeşti la nivelul la care iubesc eu. Nu mă aştept ca oamenii să cuprindă complexitatea sentimentelor mele. Dar mă aştept să mi se ofere puţină încredere că ştiu ceea ce fac. Că sunt conştientă de urmările deciziilor pe care le iau. Sprijinul va veni de la cei care vor simţi, dar măcar un pic de încredere, ce naiba!

De ce trebuie să existe mereu revoltă, de ce trebuie să fie mereu oamenii împotriva fericirii? Dacă sunt împotrivă şi viaţa lor a fost un eşec, de ce se încăpăţânează să te convingă de faptul că aşa va fi şi a ta? E chiar aşa de greu de crezut că mai sunt oameni care chiar iubesc? Că nu primează materialismul şi sunt fericiţi doar să fie unul lângă altul, chiar dacă nu dansează praf de aur în jurul lor? Că ar face orice sacrificiu, atâta timp cât sunt împreună, că doar împreună pot să le facă?

Nu poţi să ceri unor oameni care se iubesc mai presus de orice să nu se mai iubească, sau să se iubească mai puţin, până când vor avea chef alţii ca ei să se iubească aşa cum îşi doresc. Nu pot nici ei să-şi poruncească să nu mai iubească aşa de mult. Iar experienţele mele personale mi-au demonstrat că în momentul în care te încăpăţânezi să-ţi negi sentimentele şi să le suprimi, ele vor lovi cu o şi mai mare tărie.

Eu una nu pot să iubesc în ritmul ce mi-l impun alţii. Dezavantajul (sau avantajul, depinde cum vrea fiecare să privească lucrurile) meu este că în momentul în care mă îndrăgostesc, îmi dăruiesc sufletul complet, din prima secundă. Mă mint de multe ori că nu e adevărat, dar aşa este. Am avut parte de sentimente pe care le-am catalogat drept iubire de două ori în viaţă, dar ceea ce simt acum nici nu se compară cu culmile pe care credeam că le poate atinge iubirea. Acum că ştiu ce înseamnă cu adevărat să iubeşti şi să fii iubită, acum că ştiu că nu există culmi sau limite, că totul e fără oprire şi creşte pe zi ce trece ajung să cunosc adevărata natură a multor oameni: pentru ei nu există iubire, pentru ei e imposibil să iubeşti la un asemenea nivel…. asta e trist.

O chestie (să-ţi mai spun)

Despre tine ce-aş putea să spun? Descrieri fade poate face oricine: ochi aşa, părul dimineaţa sau orice altceva. Aspectul fizic poate suferi oricând schimbări. Mâine poate ai chef să iei o foarfecă şi să-ţi tai o şuviţă. Eu nu asta descriu. Eu nu despre asta scriu. Iubirea nu ţine cont de câte fire ai pe cap, de cât de mari sau roase sunt unghiile sau faptul că ar fi cazul să mă mai epilezi pe picioare.

Dacă până acum acordam o importanţă destul de mare sufletului şi sentimentelor, acum sunt sigură că doar asta contează. Nu neg efectele materialismului asupra convigerii – căci într-o lume în care te dezamăgeşte faptul că o persoană care se presupune că te cunoaşte cel mai bine îţi sugerează că persoana pe care o iubeşti nu e prea potrivită, pentru că nu are bani sau măcar un apartament, nu are cum să nu nască în tine o întărire a convingerilor tale. Dacă alţii preferă să-şi amintească de suflet doar când vine vorba să-l umple cu sentimente negative sau să-l îmbibe în alcool şi/sau droguri, asta nu înseamnă că trebuie să mă iau după spiritul de turmă şi să fac şi eu la fel.

Mi s-a spus că-mi risipesc studenţia pentru că nu ies aproape în fiecare seară în cluburi să beau şi uneori să mai fumez câte ceva, să experimentez lumea printr-o altă perspectivă. Dar de ce aş face-o? Doar pentru că aşa e moda printre studenţi? Prefer să stau şi să citesc o carte sau să mă uit la un film. Să economisesc banii pe care i-aş cheltui pe ierburi sau alcool şi să plec să vizitez un oraş pe care nu l-am mai văzut. Nu înseamnă că nu ies, dacă simt nevoia să ies, dacă am un motiv să beau (şi nu acele de a bea, de dragul de a bea) sau pur şi simplu că am nevoie de o gură de aer. Prefer să ascult ce doreşte sufletul meu. Probabil sunt plictisitoare pentru majoritatea. Însă mi s-a dat (sau aşa se laudă mulţi) liber arbitru şi – fir-ar – îl folosesc tocmai în a-mi crea personalitatea aşa cum îmi doresc! Fără să copiez pe alţii, fără să mă las călcată în picioare (am făcut-o destul doar ca să fie aşa cum îmi ziceau alţii că trebuie să fie) şi să lupt pentru ceea ce vreau. Şi nu am regrete. Nu am frustări. Nu simt că am prieteni care sunt lângă mine doar când vine vorba de ieşit şi doar atât. Simt că sunt EU şi asta e cel mai important.

2012 (1)

            Azi am fost întrebat dacă zeii sunt necesari. Răspunsul scurt ar fi fost: nu. Răspunsul lung tot nu ar fi fost. Şi atunci care este sensul celor ce scriu acum?

            Pentru cei care mai au o şansă să se elibereze de ochelarii religiilor. Acesta este sensul. Pentru cei care în vizită pe la noi ajung să gândească singuri fără proteze intelectuale.

           Doar că cei mai mai mulţi urlă de frică  (Spui că tu nu ai urlat? Atunci de ce mă dor timpanele?)

           Zeii sunt morţi, iar cei în viaţă sunt de neatins. Zeii banilor. Aceştia sunt cei adevăraţi. Crezi că zeul creştin are de a face cu tine? Nu! El vorbeşte cu preoţii. Doar cu ei. Şi vorbeşte dictându-le facturile.

          Crezi că dacă devii ateu te salvezi de sclavie? Nu! Libertatea stă în modul tău de a percepe. Trebuie să scapi de frică, frica de a trăi. Libertatea începe în mintea ta, nu ţine de religie sau non-religie. Dacă d-zeul tău te eliberează de frică, e un zeu bun, nu are sens să devii ateu. Dar dacă zeul tău are nevoie de intermediari… fugi!

         Vrei să fii liber? Doreşte cu adevărat! Prin dorinţa ta puternică şi necenzurată vei primi răspusul la întrebările ce te macină acum.

         Poate o să-mi spui…

Cum s-a creat piatra, deşertul şi viaţa (fragment)

Odată, în cer, era pace şi nu exista iadul şi toata lumea era fericită şi plictisită. Apoi a venit o vreme când s-au gândit că puţină distracţie nu le-ar strica. Singura problemă majoră era lipsa de imaginaţie. Nu erau programaţi să ştie alte valori sau nonvalori decât ale lor.

S-au gândit să facă omul. Nu ştiau decât că va semăna cu ei. Şi-au folosit cuvântul să creeze, căci nu cunoşteau puterea gândului, aceasta nu o ştia decât el şi el era plecat cu treburi.

Dar în încercarea lor de a crea omul au constatat că trebuie să facă şi universul. Nu aveau unde să pună un loc în care să se afle omul. Apoi şi-au dat seama că trebuie să fie şi planete. Dar şi-au dat seama că nu oricum, trebuiau să se rotească în jurul sorilor, dar cum nu aveau imaginaţie, şi-au luat un miliard de ani să facă planete şi sori de diferite mărimi, distanţe şi densităţi. Apoi le-au încercat cu viaţă să vadă care e mai apropiată de ce vor ei să facă.

Şi au ajuns să facă Terra. Dar au constatat că e prea mică. Nu avea decât apă, verde şi deşert. Au lăsat totuşi, de siguranţă, ceva din fiinţa care o numeau om. Apoi au continuat.

Acum, după miliarde şi miliarde de ani, continuă să caute un loc care să se potrivească. Doar că s-au plictisit. Şi unul câte unul renunţă şi se întoarce în cer. Poate că se întoarce el şi le spune cum se face omul.