Amestec. Șomerii.


Amestec

I

Cândva, speranța cu S mare, era folosită ca metodă de control a maselor abrutizate. Cu speranță au fost vândute moaște, iertări, regate. Cu speranța s-au mimat marile revoluții și reforme.

Totuși, speranța a fost sensul găsit de oamenii normali, combustibilul cu care au găsit sens zilei de mâine, sens dramei de ieri.

Ce se întâmplă acum, când speranțele sunt aruncate la gunoi? Care e sensul zilei de mâine? Ce așteptări are un om normal și cum justifică tragedia trecută?

II

Vezi morții vii care trec pe lângă tine? Nu, nu-ți mănâncă creierul, doar absorb vampiric zâmbetul tău, mușcă din iubirea ta; incubuși și sucubuși hrăniți cu gânduri optimiste.

Vezi copiii cu ochii tulburi și privirea în telefoane „inteligente”? Sunt noua rasă. Inteligenți, dar morți. Vii, dar nu. Respiră, nu zâmbesc. Nu se mai fac parcuri pentru copii. Se fac telefoane și antene.

III

Crede și speră? Speră și crede?

Nu!

Zâmbește, simte, gândește, ignoră. Cândva vei înțelege că așa rămâi viu între morți, iar ei nu o să te vadă. Vei rămâne în afara lumii lor. A Matricei zombie.

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-________________________________________________________________________________

Șomerii

 

Ne-am trezit secați de simțire,

unelte sterile,

cifre din graficele Lor,

A zeificațiilor zei, umbre indecente de imigranți ilegali,

veniți din negura Destinului –

borfașii de ieri – Zeii de azi.

 

Fără ură, fără iubire,

doar foamea de-a cumpăra…

ne-au rămas respirația și bătaia inimii.

Una.

S-o vindem, zici?

 

Să vindem libertatea!

Geniul nepermis, cu permis de sanatoriu,

ne-a scăpat de ea.

Gratis.

Acum căutăm un Demon.

Avem suflete de vânzare.

 

II.

Din Iad, diavoli triști,

privesc Pământul.

Diavoli șomeri, înjură concurența –

Wall Street.

 

Ce nu știu demonii:

ce fac bancherii cu sufletele noastre?

Ești cine nu ești


Soarta prepuțului, mâncat de capre,

aceeași grijanie primită de zei,

același zeu-ban, cinstit de atei,

și buncărul antiatomic.

Te-ntorci voinic, umil și orgolios,

te-ntorci flămând, plecat, uitat –

pe cine vrei să-ntreci

copil bolnav, flecar, uitat?

II

Te-am pus stăpân,

tu slugi ți-ai făcut;

te-am pus stăpân,

tu sclav te-ai predat.

Blestem fără blestem,

un ochi de apă lăcrimos,

un colț de ros din os –

blestem fără blestem…

ești mocirlos.

Lanţul trofic (I)


I

Cercul s-a înscris.

Ultima pecete a fost bătută şi aruncată,

ceara ultimei lumânări mâncată.

Iar tu, nimic.

Nu ai trecut de poarta primului cerc.

Testul grilă nu avea răspunsuri,

doar întrebarea.

II

Trec timpi alternativi ai universului tău,

dar nu cunoşti decât timpul tău.

Cercul egocentrismului,

universul atomului şi nimicirea ADN-ului.

Spasmele sinapselor, inutile forţe creatoare,

le tratezi ca pe durerile de burtă.

Bea lapte.

Dincolo de voi, alt cerc, mai mare,

se crede centrul şi unicul Univers.

Şi dincolo de el, în centrul Multiuniversului… alt prost.

Se crede Zeu.

III

Râde Demiurgul în hohote astrale.

E pe cale să folosească radiera.

Sunt tremurate cercurile.

Despărţirea, frica şi durerea


Există un fenomen în viaţa fiecăruia dintre noi de care nu suntem feriţi: desparţirea. Forma sau circumstanţele despărţirii, persoana de care suntem despărţiţi diferă, dar rămâne asemănarea care ne uneşte: suferinţa şi acea senzaţie de gol în stomac şi suflet. Poate fi vorba de moartea unuia dintre bunici; poate că eşti norocos şi sunt în viaţă. Dar nu scapi de iubirea din timpul adolescenţei, prima iubire, secretă sau la vedere, platonică sau nu, este fenomenul care schimbă percepţia noastră asupra vieţii. Excepţiile se numesc psihopaţi sau neadaptaţi social.

Cei mai mulţi trec prin diferite faze, care culminează cu exesul de alcool şi tutun. Cei cu o educaţie pragmatică trec mai uşor perioada de suferinţă, dar rămân şi ei cu sechele: ajung să creadă că dacă îmbracă armura cu sigla „voi folosi de acum persoanele doar în propriul interes” au câştigat. Din păcate ei rup din condiţia de om dotat cu sentimente, iar uneori după ani se încarcă de refulări incontrolabile.

Cei sentimentali, sensibili, cad până dincolo de iadul imaginat de religii. Ajung să înveţe ce înseamnă durerea psihică şi sufletească. Este momentul când cei mai mulţi se închid în sine şi nu se mai arată niciodată. Însă cei care reuşesc să se regăsească şi să se reconstruiască, devin supraoameni. Pot ajunge să iubească, pot ajunge să facă, nu le va fi frică să se manifeste ca fiinţe senzitive şi în paralel vor fi tăioşi ca briciul.

Faptul că viaţa e dinamică şi nu statică, aşa cum şi-ar dori mulţi, ne obligă să fim maleabili, deschişi şi veşnic dornici de cunoaştere. Niciodată, în cursul unei vieţi, nu acumulăm cunoaşterea supremă, poate din lipsă de timp sau poate din lipsă de interes, dar putem cuprinde întreagă paleta de senzaţii-sentimente. Luate împreună, ca un întreg, sentimentele adevărate, ne dau un rezultat apropiat cu cel de nirvana. Dar ascunşi, în carapacea noastră de refulări şi frici, realizăm prea târziu sau niciodată, că nu am explorat latura aceasta umană şi probabil unică la fiinţele care populează actualmente Terra.

Unele studii susţin că durerea se învaţă, dar la fel se poate învăţa şi fericirea sau bucuria. Sunt printre noi mulţi care ajung să se teamă de bucurie pentru că după bucurie vine tristeţea, suferinţa. E un fel de a privi lucrurile defectuos, ca atunci când eu aş susţine că nu mai vreau să mănânc, pentru că oricum voi da afară mâncarea. Bucuria-fericirea şi tristeţea-durerea sunt sentimente normale, umane, fac parte din ciclul vieţii, aşa cum face parte desfrunzitul pomilor şi înmuguritul lor. Avem posibilitatea de a alege să scădem riscul unor întâmplări nefericite la fel cu posibilitatea de a creşte procentul întâmplărilor fericite. Dar nu putem controla întreg mecanismul întâmplărilor, nu suntem decât oameni, iar zeii tac de milenii.

Putem accepta, însă, când întâmplarea sau probabilitatea ne aduc în postura de a alege, să nu ocolim întâlnirile cu fericirea, oricât de firavă se arată. Putem alege uneori, să trecem pe lânga probabilitatea mare de a suferi, dar asta nu trebuie să ne ducă la o fugă continuă din faţa întâmplării. Fiţi fericiţi şi fără frică, iar timpul va face restul.

Iluzia


În ultimul timp am observat că se vehiculează tot mai mult ideea de îngeri buni… dar ai naibii… prin filme şi seriale (probabil şi prin diferite cărţi, însă cum în ultimul timp citesc mai mult despre vampiri, trebuie să recunosc că la domeniul îngeri am cam rămas în urmă)… Am tot întâlnit ideea că îngerii au cam pierdut contactul cu divinitatea, că, de fapt, nu prea mai ştiu nici ei care e scopul lor şi duc un război haotic cu oamenii în speranţa că vor intra din nou în graţiile domnului, sau că îngerii sunt nişte creaturi destul de odioase al căror scop este să facă „bine” indiferent de daune sau victime colaterale (vezi Constantine, Supernatural, The Prophecy, Fallen etc. – mai puteţi da voi exemple mai bune, dacă doriţi.)

Nu ştiu voi ce părere aveţi despre noua (sau mai veche) imagine oferită îngerilor (însă sunteţi mai mult de bieveniţi să vă exprimaţi părerea, indiferent care e ea), dar eu mi-am mai bătut capul încercând să aflu de ce se vrea umanizarea îngerilor… adică de ce să punem în cârca lor crime în numele binelui şi alte defecte omeneşti? A, staţi… asta era din Biblie… şi totusi… nu vi se pare că îngerii cei drăguţi ce-i vedem pe felicitări sau în desene pentru copii sunt doar atât şi că, în final, poate că singurii „îngeri” sunt oamenii fără vreun scop care mai speră că punându-şi aripi o să aibă unul… ceea ce e cam trist.

(Symphonie)

Iluzia

Redefinită, refractară şi insolită,

ultima poză, ultima grefă…

iluzia, umbra şi tic-tac-ul,

asezonate cu urzici

şi un cristal.

Pervers, nedefinit şi plat,

ursita marginilor gropi

şi somnul.

Căzut de jos,

mai sus ca noi,

pierduţii îngeri

în inexistenţa lor,

caută scheletul aripilor

de înger, de pasăre, de avion.

II.

Renăscută întrebare:

perverşi, existenţi sau falşi?

Divinaţia e ultima putere,

infamă, vulgară, divină…

A şti, a nu putea interveni,

acumulând refulări.

Obsesii.

Îngeri sau nonexistenţi?

                   (Gebelezis)

Fragmente (din nou)


Ascensiunea unui zeu poate fi blamată de restul cohortelor zeieşti, dar imineţa sprijinului potenţial va creea un imperiu de credincioşi. Distrugerea altor zei concurenţi e faptul banal, firesc în toată structura sa internă şi externă.

Dacă mâine te-ar propune pentru zeificare, ce-ai face? Unde te situezi în degradarea morală? Te propun Consiliului Inexistent pentru funcţia de zeu permanent, cu atribute imperfecte. Te prinzi? Te-am lăsat om, dar ţi-am dat putere de zeu.

Surâzi? Eşti un naiv. Zeii concurenţi vor dori uzurparea ta. Iar cel mai concurent, cel creştin, mai e şi gelos. Te mai apucă râsul?

Scopul


I

Prezent sau doar aici – şi poate acolo,

Uitat sau doar omis,

Un biet barbar

Trimis de zeii săi departe-n timp,

Murea încet pe scaunul electric.

II

Pagini deschise din cartea ascunsă de tine,

Un falnic urmaş al vremurilor oarbe,

Sunt mistuite de flăcările vântului siberian –

A câta oară?

Nu ai nimic de zis căci viaţa ta s-a stins demult,

Iar cei lăsaţi în urmă au rămas în urmă.

Nici morţi, nici vii

n-au învăţat să creadă.

Te-ndeamnă gândul să strigi,

Dar cine să te-audă?

III

Pierzi clipe zâmbind.

Pierzi zile plângând.

Pierzi viaţă trăind.

IV

Vrei un cer deasupra şi un pământ sub.

Cine eşti tu?

Ai dreptul să ceri, ai dreptul să iei.

Cine eşti tu?

Zeii sunt morţi…

i-ai omorât atunci.

Acum de ce vrei să-i învii?

Ai dreptul să spui, ai dreptul să taci.

Ai vrut să creşti şi ai crescut,

doar sufletul e-acelaşi.

Acum te zbaţi să uiţi că-l ai.

Cine eşti tu?

Te-aş urî.

Te-aş iubi.

Mi-ai fi indiferent.

Dar viaţa nu mă lasă.

Şi atunci te declar părtaş la scopul suprem.

Eşti mort.

24.11.2009

Dezechilibru (VII)


VII

Din nou scriu. Am crezut că voi renunţa la jurnalul acesta. De peste patru luni ştiu răspunsul. Sau bănuiam că-l ştiu. Ştiam că iubesc şi că zeii cei răi (doar ăia au mai rămas, restul au plecat cu OZN-urile lor acasă) nu au ce să-mi facă. Şi nu am ce să le fac (decât să-i înjur în ateismul meu).

Ştii, dragă lume a jurnalului dezechilibrat, ce înseamnă să iubeşti? Poate că ştii. Şi eu ştiam. Teoretic. Practic e de n ori mai mult. E simplu. Iubirea e un sentiment simplu, doar trebuie lăsat să se manifeste atunci când cere. Iubirea e simplă, fără artificii şi dantelării pe margini. Nu doare. Nu face explozie. E parte din viaţă. Inspiri, expiri… iubeşti; inspiri, expiri… iubeşti.

Dezechilibru (VI)


VI

Am lipsit. Nu e de condamnat. Dacă tot stăm de vorbă la infinit cu propriul nostru cuget, putem ajunge să nu ne mai înţelegem. Trebuie lăsat şi timpul să treacă. Dacă nu l-am simţi, cum am şti că a trecut, cum am şti că trebuie să luăm o decizie pentru că e timpul sau pentru că nu e?

Unele lucruri au devenit mai sigure, altele aşteaptă să se comprime timpul. Suntem prizonierii timpului mai mult decât ai spaţiului. Când credem că spaţiul a fost învins întotdeauna ne trezim presaţi de timp.

Cât de puţin ajungem să ne cunoaştem într-o sumă de ani… Nu e trecut gustul nonsensului din papilele gustative şi deja gustul sângelui pulsând nebun e acolo, prezent şi hotărât să atenueze până la dispariţie vechile arome…Greaţa deja nu mai ştie de unde şi cum a venit, va pleca supărată şi hotărâtă să nu se mai întoarcă, nonsensul vrea şi el acasă, dacă ar şti unde e casa lui în afara fiinţei mele…prin urmare mai rămâne puţin până nu mă hotărăsc să chem executorul să-l dea afară. A mai rămas amărăciunea cu aroma de neîncredere, dar şi aici încep să se deosebească  gusturile…deja amărăciunea are doar o aromă de fad cu gust de frăguţe, iar neîncrederea s-a pus la colţ şi plânge.

Poate undeva în sensurile aleatorii ale exisţentelor alternative un biet bătrân, orb şi şchiop, replica până la identificare cu zeul impotenţelor noastre morale, încă mai spera în viitoare jocuri imorale cu noi.

Doar că am aflat. Acum suntem proprii noştri stăpâni. Acum putem transforma focul în ceară şi ceara în foc. Acum suntem oameni şi avem credinţa flăcării umane. Acum ştim că sentimentele nu sunt blestemele unui zeu invidios, acum ştim că sentimentele sunt forţa care ne face supraoameni. Suntem cei care trăiesc în prezent pentru a desăvârşi viitorul

Dezechilibru (V)


V

Credeam că azi voi lua o pauză şi discuţia cu mine va veni mâine sau în altă zi. Dar sufletul meu nu are chef să lase creierul să doarmă. Sau e invers? Cine mai are răbdare să monitorizeze logica afirmaţiilor?

Nu cred că am ajuns în punctul când totul se pierde într-un echilibru perpetuu şi sentimentele cunosc singure liniile de plutire, maximele şi minimele. Până unde merge legătura dintre cuvinte şi gânduri?

E linişte. De ce sunt atunci aşa de precaut? Viaţa a fost veşnic o împuţită cu mine şi acum nu cred că e posibil ceva atât de uşor. Şi atât de frumos. Nu am făcut nimic să merit, nu am făcut nimic să nu merit. Am senzaţia unei capcane invizibile bunului meu simţ. Şi totuşi vreau să cred, deja o dezamăgire reprezintă o durere în plus. Dar sunt cuprins de linişte. Am imunizat sufletul şi acum durerea va trece repede şi cicatricile se vor vindeca artistic. E timpul să nu băgăm în calcul toate mizeriile mărunte.

Şi acum la ceas târziu, într-o vreme atât de tânără nu-mi rămâne decât să sper. Doar speranţa se spune că nu face rău, doar te ţine pe loc. Adevărul e că nu vreau să plec. Vreau doar acasă.

Am aşteptat să văd cum trece timpul. Curiozitate de om nebun. Să caşti ochii până la explozia globilor oculari în speranţa că vei vedea. Dar cine a văzut timpul cu adevărat? Sunt acel ce deţine timpul, sunt acel ce neagă cunoaşterea şi desfide zeii. Şi totuşi voi ajunge un biet surfer pe valurile unui tsunami, cauza cutremurelor sentimentale. Poate aşa voi ajunge să reneg şi timpul.