Despărţirea, frica şi durerea

Există un fenomen în viaţa fiecăruia dintre noi de care nu suntem feriţi: desparţirea. Forma sau circumstanţele despărţirii, persoana de care suntem despărţiţi diferă, dar rămâne asemănarea care ne uneşte: suferinţa şi acea senzaţie de gol în stomac şi suflet. Poate fi vorba de moartea unuia dintre bunici; poate că eşti norocos şi sunt în viaţă. Dar nu scapi de iubirea din timpul adolescenţei, prima iubire, secretă sau la vedere, platonică sau nu, este fenomenul care schimbă percepţia noastră asupra vieţii. Excepţiile se numesc psihopaţi sau neadaptaţi social.

Cei mai mulţi trec prin diferite faze, care culminează cu exesul de alcool şi tutun. Cei cu o educaţie pragmatică trec mai uşor perioada de suferinţă, dar rămân şi ei cu sechele: ajung să creadă că dacă îmbracă armura cu sigla „voi folosi de acum persoanele doar în propriul interes” au câştigat. Din păcate ei rup din condiţia de om dotat cu sentimente, iar uneori după ani se încarcă de refulări incontrolabile.

Cei sentimentali, sensibili, cad până dincolo de iadul imaginat de religii. Ajung să înveţe ce înseamnă durerea psihică şi sufletească. Este momentul când cei mai mulţi se închid în sine şi nu se mai arată niciodată. Însă cei care reuşesc să se regăsească şi să se reconstruiască, devin supraoameni. Pot ajunge să iubească, pot ajunge să facă, nu le va fi frică să se manifeste ca fiinţe senzitive şi în paralel vor fi tăioşi ca briciul.

Faptul că viaţa e dinamică şi nu statică, aşa cum şi-ar dori mulţi, ne obligă să fim maleabili, deschişi şi veşnic dornici de cunoaştere. Niciodată, în cursul unei vieţi, nu acumulăm cunoaşterea supremă, poate din lipsă de timp sau poate din lipsă de interes, dar putem cuprinde întreagă paleta de senzaţii-sentimente. Luate împreună, ca un întreg, sentimentele adevărate, ne dau un rezultat apropiat cu cel de nirvana. Dar ascunşi, în carapacea noastră de refulări şi frici, realizăm prea târziu sau niciodată, că nu am explorat latura aceasta umană şi probabil unică la fiinţele care populează actualmente Terra.

Unele studii susţin că durerea se învaţă, dar la fel se poate învăţa şi fericirea sau bucuria. Sunt printre noi mulţi care ajung să se teamă de bucurie pentru că după bucurie vine tristeţea, suferinţa. E un fel de a privi lucrurile defectuos, ca atunci când eu aş susţine că nu mai vreau să mănânc, pentru că oricum voi da afară mâncarea. Bucuria-fericirea şi tristeţea-durerea sunt sentimente normale, umane, fac parte din ciclul vieţii, aşa cum face parte desfrunzitul pomilor şi înmuguritul lor. Avem posibilitatea de a alege să scădem riscul unor întâmplări nefericite la fel cu posibilitatea de a creşte procentul întâmplărilor fericite. Dar nu putem controla întreg mecanismul întâmplărilor, nu suntem decât oameni, iar zeii tac de milenii.

Putem accepta, însă, când întâmplarea sau probabilitatea ne aduc în postura de a alege, să nu ocolim întâlnirile cu fericirea, oricât de firavă se arată. Putem alege uneori, să trecem pe lânga probabilitatea mare de a suferi, dar asta nu trebuie să ne ducă la o fugă continuă din faţa întâmplării. Fiţi fericiţi şi fără frică, iar timpul va face restul.

After wedding…

I.

          De mai bine de o săptămână în jurul nostru e mai linişte… după ce ne-am spus „DA” orice dubiu sau speranţă că ceremonia ar putea să nu aibă loc s-a spulberat. Am ieşit din Primărie ţinându-ne strâns de mână, cu zâmbetul pe buze şi cu sufletul plin de iubire. Nici măcar ploaia ce a venit la scurt timp după ce am făcut fotografiile nu ne-a tulburat ziua. Părea mai degrabă un botez al noii vieţi începute: NOI.

            16 august 2011: confirmarea iubirii noastre în faţa întregii lumi. Celor ce încă mai cred că totul se va disipa în câţiva ani le dorim să aibă măcar o dată în viaţă un moment în care să trăiască la fel cum trăim noi în fiecare zi… doar atunci vor înţelege că se înşală. Celor care au crezut şi cred în noi le mulţumim din suflet şi îi păstrăm cu tot dragul tot acolo.

            Planuri de viitor? Cu siguranţă! Ne aşteaptă Spania, unde ne vom clădi noua viaţă (pe care am început-o oarecum deja), iar dacă lumea nu va deveni prea veninoasă, poate vom avea şi-un pui de om căruia să-i dăruim tot ce putem… dar asta, dacă va fi, va fi peste câţiva ani. Momentan ne concentrăm să ne punem cap la cap „cuibuşorul” şi să fac cursul de limbă ca să pot preda. Nu obişnuiesc să fac planuri atât de departe în viitor, dar aceste planuri s-au făurit mai mult prin dorinţa noastră ca lucrurile să se aşeze în aşa fel încât totul să meargă spre bine 🙂

Symphonie

II.

            Imediat după ce am rostit „Da”-ul „hotărât” (în viziunea ofiţerului de stare civilă), mă aşteptam să se petreacă ceva. O minimă schimbare în percepţia mea. Să mă simt „altfel”. Dar nu. Dacă nu ar exista certificatul de căsătorie, aş avea tendinţa să cred că totul a fost doar motiv de adunat neamuri şi prieteni alături de noi.

            Au trecut săptămâni de la fericitul eveniment şi noi suntem aceeaşi. Poate o idee mai stresaţi din cauza plecării spre alte ţări. Ţara noastră ne reneagă tinereţile, potenţialul şi numele de Om. Dar asta e altă poveste. Şi e tristă. Eu vreau să spun povestea noastră cu bucurie, această bucurie liniştită, caldă şi plină de sufletele noastre. În mod tradiţional se numeşte iubire, dar bietul cuvânt a devenit atât de desuet de atât amar de folosinţă.

            Trebuia să ne simţim altfel? Suntem aceeaşi, ne iubim la fel, vorbim la fel; trăim la fel. De ce au fost atâtea întrebări şi suspiciuni pentru acest simplu act? Adică dacă căsăstoria nu mai e la modă trebuie să fim trataţi ca nişte oligofreni?

            Sunt mândru şi îndrăgostit. Mândru de soţia mea. Îndrăgostit de soţia mea. Ce frumos sună: soţia mea.

Gebelezis

Despre adolescenţi şi droguri

Azi am avut o revelaţie (cu întârziere ca toate revelaţiile, deşi m-am încadrat în marja de trei zile cât se spune că durează o minune). Ce mare revelaţie mai poate avea cineva care vede zilnic la ştiri câte un uragan, un accident în lanţ cu multe vieţi pierdute? Mi-am dat seama că nu ştiu mare lucru din viaţa adolescenţilor de azi. Să nu înţeleagă cineva că mă consider moş. Problema e că interesele mele din adolescenţă, interesele mele de acum şi cele viitoare nu vor cuprinde sfera drogurilor. Când scriu droguri mă refer explicit la cele numite: heroină, cocaină şi principial cele de sinteză care dau dependenţă de la primele încercări.

            Pe data de 28.04.2011, în municipiul Zalău, am primit invitaţie la un eveniment organizat de elevi ai Colegiului Naţional „Silvania” realizat în cadrul unui proiect naţional. Au interpretat o scenetă, lizibilă, jucată oarecum cu frica de a nu greşi interpretarea şi cu frica de a nu fi ridiculizaţi. Părerea mea personală e că s-au descurcat onorabil şi au reuşit să redea mesajul anticonsumatorism suficient de bine. A urmat proiecţia filmului „Recviem pentru un vis”. Destul de sugestiv, şocant pentru firile sensibile, dar dacă ai 2 neuroni funcţionali la vizionarea filmului sigur te gândeşti înainte de a încerca la sfatul „prietenilor” orice drog.

            Şi acum revelaţia partea a doua: de ce au simţit nevoia să participe la un asemenea proiect aceşti adolescenţi? Înseamnă că văd atât de multe cazuri în cotidian?

            Nu a spus nimeni concret (şi nici voalat) despre x că îl cunoaşte şi că se droghează. Nu cred că de frică. Pur şi simplu pare să îi apese o jenă, o culpă de a face parte din această generaţie. Motorul acestei acţiuni trebuie căutat acolo unde nu ne place: în curtea şcolilor, în colţurile întunecate din cluburi, în cercurile de „prieteni”…

           Chiar nu doream să cred că e atât de extins fenomenul drogurilor. Azi vorbim de etnobotanice şi poimâine de heroină. Diferenţa e de preţ. Preţul în bani, căci preţul sănătăţii fizice şi mentale nu îl putem măsura.

Fragmente (de Symphonie)

Nu totul e aşa uşor precum pare. Uneori lucrurile devin mai grele decât ne imaginăm că vor fi. Nu suntem pregătiţi în totalitate pentru ceea ce avem impresia că ne aşteaptă. Anticiparea are propriile-i limite. La urma urmei, nimeni nu poate vedea în viitor. Chiar dacă o facem, oricât de mici sau mari ar fi incursiunile, conştientul nostru nu le poate procesa. Poate că e mai bine aşa. Mereu am crezut că îţi pierzi o parte din libertate cunoscând viitorul. Devine o obsesie. E o putere iluzorie prea magnetică să-i rezişti.

Instinctul îmi spune ceea ce am nevoie să ştiu. Nu e ştiinţă exact, dar de multe ori, înainte să iau o decizie ce are greutate în viaţă, e ceva în mine ce mă îndreaptă spre decizia cea bună. Aş putea spune că e modul meu de a vedea în viitor, chiar dacă nu pot decât să bănuiesc consecinţele alegerilor pe care le fac. Tot ce ştiu cu siguranţă e că mă pot baza pe instinct şi că, deşi nu înţeleg mereu la momentul potrivit, totul se clarifică mai devreme sau mai târziu. Pentru mulţi asta e un clişeu. Probabil. Însă e un clişeu care pentru mine s-a dovedit a fi adevărat.

***

În fiecare zi descopăr părţi din mine pe care nu ştiam că le posed. Învăţ să mă accept aşa cum sunt, să mă las din nou în voia sentimentelor, să am încredere. E greu să redeschizi o lume pe care te-ai încăpăţânat să o închizi. E greu să înfrunţi normalitatea impusă de societate pe care ţi-ai impus-o la rândul tău, doar ca să supravieţuieşti, în lipsă de ceva mai bun.

Împlinire

În ultimul timp, mai mult ca oricând, mi-am dat seama că oamenii mă dezamăgesc din ce în ce mai mult. Trist e că dezamăgirea vine de la cei pe care-i consider prieteni şi familie. Dar poate la rândul meu şi eu îi dezamăgesc pe ei şi e ca un fel de contraatac.

Azi nu ştiu cât mai e de relevant acest lucru. M-am tot gândit la asta de vreo lună, am vrut să scriu, însă doar acum s-au materializat cuvintele. Ştiţi ce e probabil ciudat în toată povestea aceasta? În ciuda tuturor sentimentelor provocate de dezamăgiri, eu una nu vreau să-mi cer scuze pentru ce am făcut şi îmi doresc să fac cu viitorul meu. Am învăţat în final să fiu egoistă, să nu mai accept atât de multe compromisuri, cel puţin nu cele care mie nu-mi aduc aproape niciun beneficiu. Am respectat dorinţa altora de a termina facultatea. Ştiu că e şi pentru binele meu, dar asta nu înseamnă neapărat că o fac uşor. Nu degeaba am vrut să renunţ în anul II. Şi nu pentru că e dificil, ci pentru simplu fapt că nu-mi place şi e un mic calvar pentru mine. Important e că mai am de tras câteva luni şi gata! Nu mai sunt fata cu note mari cu care s-a obişnuit lumea, dar asta nu cred că e motiv ca lumea să se îndoiască de mine. De fapt, ceea ce mă enervează cel mai mult e faptul că, odată ce ai început o relaţie şi eşti fericit, lumea începe să dea vina pe partener pentru lucrurile care le văd ca eşecuri. Pot să confirm liniştită, cu mâna pe inimă, că acest lucru nu e mereu adevărat.

Eu mi-am găsit echilibrul interior. Eu pot să afirm că am pentru ce trăi şi ştiu pentru ce trăiesc. Nu neg importanţa unei cariere, dar să trăieşti doar pentru a o avea, înseamnă să fii pustiu. Eu eram pustie, un mic zombie ce spera că măcar prin această metodă se va simţi om.

Eu sunt om pentu că iubesc. Pentru că simt. Nu ştiu să trăiesc altfel. Aşa simt că tot ce înseamnă eu – trup şi suflet – vibrează pe aceeaşi frecvenţă. Şi sunt fericită! Nu credeţi că e un lucru mare să afirm asta la 21 de ani? În ciuda calvarului cu facultatea, problemelor în familie & co., eu am izvorul meu de fericire şi linişte, pot să găsesc mereu undeva părticica aceea mică de putere de care fiecare are nevoie pentru a trece de probleme şi a se menţine măcar pe linia de plutire, dacă nu mai sus.

 

Probabil mulţi ar considera o nebunie să porţi o bluză a iubitului doar pentru a-i simţi mirosul, prezenţa; să bei din cana lui de cafea, chiar dacă e identică cu a ta; să dormi pe partea lui a patului, pentru că simţi că ai sta în braţele lui…

Le mulţumesc acelor puţini oameni care se bucură pentru fericirea mea şi care nu şi-au pierdut încrederea; celor care consideră că o prietenie nu se sfârşeşte sau se uită odată ce ai un iubit, dar în special îţi mulţumesc ţie, suflet drag, că-mi zâmbeşti mereu cu ochii plini de iubire şi că-mi oferi mai mult decât aş fi crezut vreodată că merit. Volim te, srce moje!

Un timp, doi timpi, trei timpi, patru timpi… şi fericirea când?

Traversăm în timp, de multe ori pierduţi, fără să ţinem direcţia, sensul. Unii speră să poată merge şi în sens invers, să schimbe trecutul, să piardă sensul prezentului. Sunt acei care cred că prezentul nu le satisface cerinţele, şi-ar dori să schimbe punctul nodal, acela pe care consideră ei. De ce sunt convinşi că nu greşesc intersecţia?

Dacă nu este intersecţia care să potenteze prezentul? Ştii sigur că dacă făceai cutare lucru sau acţiune, varianta prezentului era mai bună?

Doar întrebări. Singurul răspuns cert este acum. Ceea ce eşti, ceea ce sunt. Dacă acum simţi fericirea, nu mai contează ce a fost. Toate acele mici sau mari blocade, suferinţi sau eşecuri au adus timpul şi spaţiul în fluidul prezentului.

Consideri că nu eşti fericit? Trăieşte fiecare clipă prezentă ca un viitor timp trecut, fă ca prezentul să devină o amintire din trecut cu rezonanţă plăcută.

Trăieşte fără frică! Trăieşte cu dorinţa de viaţă şi viaţa te va răsplăti cu viaţă!

 

Azi Iubesc

Nu am idee de unde să încep. De fapt… ceea ce scriu nu are vreun început sau vreun sfârşit. Cel puţin eu una nu le cunosc. Dar nici nu vreau. Nu are sens să caut în trecut şi nici să-ncerc să fur priviri din viitor; trecutul nu-l pot schimba, iar acele priviri în viitor sunt doar nişte alternative la miile de căi pe care le pot parcurge. Azi scriu doar despre Iubire. Azi simt doar Iubire… când respir, când dorm, când merg, când stau şi privesc în gol, când mă pierd în cei doi ochi căprui închis, plini de lumină şi căldură… când stau în braţele lui doar pentru a ni se îmbrăţişa mirosul trupurilor, când îi zâmbesc dimineaţa în timp ce face cafeaua adormit, zâmbindu-mi înapoi…

Am încetat să mai fug. Am încetat să mai caut. Azi stau şi-l privesc cum scrie… azi îl simt cum mă iubeşte, simt cum ne iubim… azi sunt pur şi simplu acasă… Azi sunt fericită.

„Te iubesc”

Voiai să ştii ce mă face să spun „te iubesc”… Nici eu nu ştiu. Sau cel puţin înclin să cred că nu ştiam. Dacă m-ai întreba acum, mi-ar fi atât de simplu să-ţi răspund: tu. Dar înainte nu aveam de unde să ştiu că o asemenea legătură poate exista. Credeam doar în anumite compatibilităţi. Când am spus pentru prima dată cuvintele „te iubesc”, era doar rezultatul unei iubiri inocente, mult-aşteptate. Însă nimic mai mult. Ceva prea mic care să mă facă să realizez că undeva există o altă latură a iubirii, dar care nu o puteam trăi atunci. Însă nu cred că eram capabilă să conştientizez până unde poate ajunge sentimentul, doar să-mi imaginez şi să cred într-un vis prea îndepărtat.

A doua oară când am ales să ofer aceste cuvinte, sufletul îmi era prea plin, o revărsare de sentimente de suferinţe trecute şi dorinţa de a dărui totul pentru nimic. Însă nici atunci nu era de ajuns. Era prea timid şi răsplătit cu îndoială, încât a rămas de multe ori un tremurat de voce sau un strigăt neauzit în mintea mea. Nu se încadra în acel vis îndepărtat creat de la început, în teoria sufletelor pereche, în care oricum nu ştiu dacă mai credeam. Cuvintele corespondau sentimentului mai mult decat prima dată, dar nu erau presărate cu fericirea de a le rosti, cu împlinirea ce ar trebui să le ofere atât mie, cât şi celui ce-i erau adresate. „Te iubesc” ajunsese mai mult o emblemă a durerii, o rană ce sângera de fiecare dată când conştientizam pierderea iubirii. Compatibilitatea sufletească era doar iluzorie. Rămăsese doar undeva în suflet dorinţa acelei iubiri pe care nu credeam vreodată să o întâlnesc.

… Iar azi… azi „te iubesc” cuprinde visul şi chiar mai mult… e tot ce pot rezuma într-un singur cuvânt: tu. Şi tot ce pot face e să-l simt cum mă inundă, mă redă mie însemi şi mă face să mă simt mai plină de viaţă ca niciodată.