Despărţirea, frica şi durerea


Există un fenomen în viaţa fiecăruia dintre noi de care nu suntem feriţi: desparţirea. Forma sau circumstanţele despărţirii, persoana de care suntem despărţiţi diferă, dar rămâne asemănarea care ne uneşte: suferinţa şi acea senzaţie de gol în stomac şi suflet. Poate fi vorba de moartea unuia dintre bunici; poate că eşti norocos şi sunt în viaţă. Dar nu scapi de iubirea din timpul adolescenţei, prima iubire, secretă sau la vedere, platonică sau nu, este fenomenul care schimbă percepţia noastră asupra vieţii. Excepţiile se numesc psihopaţi sau neadaptaţi social.

Cei mai mulţi trec prin diferite faze, care culminează cu exesul de alcool şi tutun. Cei cu o educaţie pragmatică trec mai uşor perioada de suferinţă, dar rămân şi ei cu sechele: ajung să creadă că dacă îmbracă armura cu sigla „voi folosi de acum persoanele doar în propriul interes” au câştigat. Din păcate ei rup din condiţia de om dotat cu sentimente, iar uneori după ani se încarcă de refulări incontrolabile.

Cei sentimentali, sensibili, cad până dincolo de iadul imaginat de religii. Ajung să înveţe ce înseamnă durerea psihică şi sufletească. Este momentul când cei mai mulţi se închid în sine şi nu se mai arată niciodată. Însă cei care reuşesc să se regăsească şi să se reconstruiască, devin supraoameni. Pot ajunge să iubească, pot ajunge să facă, nu le va fi frică să se manifeste ca fiinţe senzitive şi în paralel vor fi tăioşi ca briciul.

Faptul că viaţa e dinamică şi nu statică, aşa cum şi-ar dori mulţi, ne obligă să fim maleabili, deschişi şi veşnic dornici de cunoaştere. Niciodată, în cursul unei vieţi, nu acumulăm cunoaşterea supremă, poate din lipsă de timp sau poate din lipsă de interes, dar putem cuprinde întreagă paleta de senzaţii-sentimente. Luate împreună, ca un întreg, sentimentele adevărate, ne dau un rezultat apropiat cu cel de nirvana. Dar ascunşi, în carapacea noastră de refulări şi frici, realizăm prea târziu sau niciodată, că nu am explorat latura aceasta umană şi probabil unică la fiinţele care populează actualmente Terra.

Unele studii susţin că durerea se învaţă, dar la fel se poate învăţa şi fericirea sau bucuria. Sunt printre noi mulţi care ajung să se teamă de bucurie pentru că după bucurie vine tristeţea, suferinţa. E un fel de a privi lucrurile defectuos, ca atunci când eu aş susţine că nu mai vreau să mănânc, pentru că oricum voi da afară mâncarea. Bucuria-fericirea şi tristeţea-durerea sunt sentimente normale, umane, fac parte din ciclul vieţii, aşa cum face parte desfrunzitul pomilor şi înmuguritul lor. Avem posibilitatea de a alege să scădem riscul unor întâmplări nefericite la fel cu posibilitatea de a creşte procentul întâmplărilor fericite. Dar nu putem controla întreg mecanismul întâmplărilor, nu suntem decât oameni, iar zeii tac de milenii.

Putem accepta, însă, când întâmplarea sau probabilitatea ne aduc în postura de a alege, să nu ocolim întâlnirile cu fericirea, oricât de firavă se arată. Putem alege uneori, să trecem pe lânga probabilitatea mare de a suferi, dar asta nu trebuie să ne ducă la o fugă continuă din faţa întâmplării. Fiţi fericiţi şi fără frică, iar timpul va face restul.

Fragmente (de Symphonie)


Nu totul e aşa uşor precum pare. Uneori lucrurile devin mai grele decât ne imaginăm că vor fi. Nu suntem pregătiţi în totalitate pentru ceea ce avem impresia că ne aşteaptă. Anticiparea are propriile-i limite. La urma urmei, nimeni nu poate vedea în viitor. Chiar dacă o facem, oricât de mici sau mari ar fi incursiunile, conştientul nostru nu le poate procesa. Poate că e mai bine aşa. Mereu am crezut că îţi pierzi o parte din libertate cunoscând viitorul. Devine o obsesie. E o putere iluzorie prea magnetică să-i rezişti.

Instinctul îmi spune ceea ce am nevoie să ştiu. Nu e ştiinţă exact, dar de multe ori, înainte să iau o decizie ce are greutate în viaţă, e ceva în mine ce mă îndreaptă spre decizia cea bună. Aş putea spune că e modul meu de a vedea în viitor, chiar dacă nu pot decât să bănuiesc consecinţele alegerilor pe care le fac. Tot ce ştiu cu siguranţă e că mă pot baza pe instinct şi că, deşi nu înţeleg mereu la momentul potrivit, totul se clarifică mai devreme sau mai târziu. Pentru mulţi asta e un clişeu. Probabil. Însă e un clişeu care pentru mine s-a dovedit a fi adevărat.

***

În fiecare zi descopăr părţi din mine pe care nu ştiam că le posed. Învăţ să mă accept aşa cum sunt, să mă las din nou în voia sentimentelor, să am încredere. E greu să redeschizi o lume pe care te-ai încăpăţânat să o închizi. E greu să înfrunţi normalitatea impusă de societate pe care ţi-ai impus-o la rândul tău, doar ca să supravieţuieşti, în lipsă de ceva mai bun.

Un timp, doi timpi, trei timpi, patru timpi… şi fericirea când?


Traversăm în timp, de multe ori pierduţi, fără să ţinem direcţia, sensul. Unii speră să poată merge şi în sens invers, să schimbe trecutul, să piardă sensul prezentului. Sunt acei care cred că prezentul nu le satisface cerinţele, şi-ar dori să schimbe punctul nodal, acela pe care consideră ei. De ce sunt convinşi că nu greşesc intersecţia?

Dacă nu este intersecţia care să potenteze prezentul? Ştii sigur că dacă făceai cutare lucru sau acţiune, varianta prezentului era mai bună?

Doar întrebări. Singurul răspuns cert este acum. Ceea ce eşti, ceea ce sunt. Dacă acum simţi fericirea, nu mai contează ce a fost. Toate acele mici sau mari blocade, suferinţi sau eşecuri au adus timpul şi spaţiul în fluidul prezentului.

Consideri că nu eşti fericit? Trăieşte fiecare clipă prezentă ca un viitor timp trecut, fă ca prezentul să devină o amintire din trecut cu rezonanţă plăcută.

Trăieşte fără frică! Trăieşte cu dorinţa de viaţă şi viaţa te va răsplăti cu viaţă!

 

Azi Iubesc


Nu am idee de unde să încep. De fapt… ceea ce scriu nu are vreun început sau vreun sfârşit. Cel puţin eu una nu le cunosc. Dar nici nu vreau. Nu are sens să caut în trecut şi nici să-ncerc să fur priviri din viitor; trecutul nu-l pot schimba, iar acele priviri în viitor sunt doar nişte alternative la miile de căi pe care le pot parcurge. Azi scriu doar despre Iubire. Azi simt doar Iubire… când respir, când dorm, când merg, când stau şi privesc în gol, când mă pierd în cei doi ochi căprui închis, plini de lumină şi căldură… când stau în braţele lui doar pentru a ni se îmbrăţişa mirosul trupurilor, când îi zâmbesc dimineaţa în timp ce face cafeaua adormit, zâmbindu-mi înapoi…

Am încetat să mai fug. Am încetat să mai caut. Azi stau şi-l privesc cum scrie… azi îl simt cum mă iubeşte, simt cum ne iubim… azi sunt pur şi simplu acasă… Azi sunt fericită.

„Te iubesc”


Voiai să ştii ce mă face să spun „te iubesc”… Nici eu nu ştiu. Sau cel puţin înclin să cred că nu ştiam. Dacă m-ai întreba acum, mi-ar fi atât de simplu să-ţi răspund: tu. Dar înainte nu aveam de unde să ştiu că o asemenea legătură poate exista. Credeam doar în anumite compatibilităţi. Când am spus pentru prima dată cuvintele „te iubesc”, era doar rezultatul unei iubiri inocente, mult-aşteptate. Însă nimic mai mult. Ceva prea mic care să mă facă să realizez că undeva există o altă latură a iubirii, dar care nu o puteam trăi atunci. Însă nu cred că eram capabilă să conştientizez până unde poate ajunge sentimentul, doar să-mi imaginez şi să cred într-un vis prea îndepărtat.

A doua oară când am ales să ofer aceste cuvinte, sufletul îmi era prea plin, o revărsare de sentimente de suferinţe trecute şi dorinţa de a dărui totul pentru nimic. Însă nici atunci nu era de ajuns. Era prea timid şi răsplătit cu îndoială, încât a rămas de multe ori un tremurat de voce sau un strigăt neauzit în mintea mea. Nu se încadra în acel vis îndepărtat creat de la început, în teoria sufletelor pereche, în care oricum nu ştiu dacă mai credeam. Cuvintele corespondau sentimentului mai mult decat prima dată, dar nu erau presărate cu fericirea de a le rosti, cu împlinirea ce ar trebui să le ofere atât mie, cât şi celui ce-i erau adresate. „Te iubesc” ajunsese mai mult o emblemă a durerii, o rană ce sângera de fiecare dată când conştientizam pierderea iubirii. Compatibilitatea sufletească era doar iluzorie. Rămăsese doar undeva în suflet dorinţa acelei iubiri pe care nu credeam vreodată să o întâlnesc.

… Iar azi… azi „te iubesc” cuprinde visul şi chiar mai mult… e tot ce pot rezuma într-un singur cuvânt: tu. Şi tot ce pot face e să-l simt cum mă inundă, mă redă mie însemi şi mă face să mă simt mai plină de viaţă ca niciodată.

Fantomele trecutului


Fiecare gând, gest, fărâmă de personalitate – ceea ce reprezintă personalitatea noastră, e clădit pe toate micile gesturi, gânduri, fapte din trecut. Iar ceea ce suntem şi facem acum ne schiţează viitorul. Dar ce se întâmplă cu cei care nu se pot desprinde din trecut şi încearcă să-l care după ei în viitor? Cei ce nu creează prin prezent viitorul?
Deshid aici un loc al celor care conştientizează că poartă fantomele ideilor, gândurilor, sentimentelor, poate răni…Unii poate aveţi fantome ca în filme care vă urmăresc, dar care poate că sunt doar trecutul în tentative de materializare. Pentru oricine crede că are fantome din trecut care-l opresc să trăiască prezentul…
Iar celor care sângerează de prea mult timp şi nu se mai închid rănile…le sugerez să lase scris aici şi cei care au trecut şi s-au cicatrizat poate că le vor da o vorbă cicatrizantă.

Sunt dintre voi cei care văd umbre; umbrele unor foste vieţi, umbrele unor foste personalităţi. Şi poate asta vă sperie, să fţti voi cei care le vedeţi. Să fiţi convinşi că nu sunteţi singurii. Cei care le văd sunt mulţi, chiar dacă le văd în interiorul trăirilor personale sau chiar dacă le văd în exterior ca proiecţie a trăirilor lor.
Pentru toţi şi pentru nimeni declar deschisă o rubrică a celor ce au fost şi care le purtăm pe umeri încă. Să lăsăm aici poverile trecutului materializate în cuvinte.