Să ieşi din tipare înseamnă să fii oaia neagră

Aţi observat cum imediat deveniţi inamici publici dacă îndrăzniţi să ieşiţi din tipare? Fie că sunt impuse de familie, prieteni sau societate, odată ce te gândeşti că ai putea face altfel lucrurile începi să-ţi tai creanga de sub picioare. Familia începe să-ţi facă tot mai multe reproşuri, să îţi pună sub semnul întrebării deciziile: de ce vrei să mergi la facultatea X, nu vezi că specialitatea y de la facultatea z aduce mai mulţi bani? De ce eşti cu X şi nu cu Y, tu nu vezi ce viaţă are şi că o să te tragă în jos? De ce nu îţi cauţi de lucru (chiar dacă ştii că în oraş nici măcar cei cu experienţă nu-şi mai găsesc de lucru, darămite tu, proaspăt ieşit de pe băncile şcolii)? Şi exemplele pot continua. Nu contează dacă până atunci ai fost exemplu perfect de ascultare, bună purtare şi ai avut note foarte bune, când vine vorba de a lua deciziile tale, iar lumea nu e de acord cu ele, eşti automat catalogat drept oaia neagră. Dacă îndrăzneşti să găseşti o soluţie undeva în afara sferei de interese ţi se spune că nu are rost, că încerci degeaba, că nu ai siguranţe etc.

Dar oare lumea s-a oprit să se întrebe dacă sistemul lor de valori e corect şi valabil pentru totdeauna? Dacă vrei şi ai un anumit vis trebuie să renunţi la el doar pentru că nu se pretează acelui sistem? Dar se presupune că suntem liberi şi că avem aceleaşi drepturi… cam greu să crezi asta după ce treci prin astfel de situaţii şi te trezeşti singur dacă nu vrei să urmezi valorile impuse de alţii şi nu cele pe care le consideri tu potrivite pentru tine.

Pentru cei care s-au simţit măcar o dată că familia, prietenii sau societatea îl/o consideră o oaie neagră, ajută să asculţi piesa următoare:

Despre comunicare şi înţelegere. Despre sinceritate

Nu am cutreierat mult prin lume şi nici nu pot spune că am interacţionat extraordinar de mult cu oamenii. Eram într-o perioadă foarte deschisă şi sociabilă, însă anumite întâmplări m-au făcut să mai închid din uşi şi ferestre, pe unde intrau de obicei oameni ce aveau interesul să ia ce au nevoie şi după să plece la fel de repede cum au intrat. Însă, cu toate că m-am mai închis în mine, am mai tras cu ochiul pe ici, pe colo, pe la oameni. Că era vorba de familie, de prieteni, de cunoştinţe sau necunoscuţi pe care îi auzeam discutând pe stradă. Şi ştiţi ce am observat? Că lumea, în general, nu comunică. Necomunicând, oamenii nu se înţeleg între ei. Iar fără înţelegere, nu poate exista armonie. Doar stări de confuzie şi de tensiune. Doar conflicte. Şi asta e trist.

E trist că oamenii nu mai au timp sau nu îşi fac timp să comunice. Să spună ceea ce gândesc şi simt cu adevărat, nu să fie preocupaţi să spună ceea ce se aşteaptă interlocutorul să audă. E trist că oamenii ajung să se plângă unor terţi, sperând poate că aşa problemele vor trece sau se vor rezolva de la sine. Din păcate, nu se întâmplă acest lucru. De ce le e atât de greu oamenilor să fie sinceri?

E drept că sinceritatea nu aduce mereu acel efect pe care-l aşteaptă toată lumea, însă sinceritatea e singurul mod în care vorbitul devine comunicare şi înţelegere. Ce rost are să vorbeşti, dacă nu comunici nimic? Ce rost are să ai un liber arbitru, o gândire proprie, dacă nu comunici nimic? Pentru vorbit sunt buni şi roboţii. Ei pot foarte uşor să vorbească despre vreme, de exemplu. Ei nu au nevoie de comunicare, căci între roboţi nu au cum să se nască situaţii conflictuale care să necesite comunicare pentru a putea fi rezolvate.

Acelaşi lucru îl observ la tot mai multe cupluri. Lipsa de comunicare, doar vorbit. Impresia greşită precum că partenerul trebuie să „ştie” ce doreşte celălalt. Numai piedici majore în reţeaua bidirecţională, numită comunicare. Când o să înţelegem că până la epoca comunicării telepatice mai avem de parcurs milenii, cel puţin? Nu mă miră că sunt atâţia oameni frustraţi care stau în relaţii doar de dragul de a sta. Sau or fi masochişti, nu ştiu. Dar eu una nu îmi pot imagina o relaţie în care să nu pot fi sinceră, să nu pot comunica. M-aş sufoca instantaneu.

Sau poate că văd eu greşit lucrurile. Sau poate am „observat” eu mediile greşite. Însă pe zi ce trece am impresia că oamenii încep să comunice din ce în ce mai puţin, renunţând parcă la ideea de a găsi soluţii. Îmbrăţişând problemele, sentimentul de confuzie şi frustrare, situaţia conflictuală. Atunci, la ce bun să fii om?

Dacă e atât de greu să fii sincer, măcar să fie comunicare. Ne-am născut oameni, nu roboţi. Nu sunteţi de acord?

Poezie şi poeţi

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la poezie, mă apucă o oarecare nostalgie. Nu neapărat după timpurile în care mai încercam şi eu să încropesc nişte versuri, fie ele cu rimă sau nu, ci după acele zile în care luam volumul lui Blaga sau al lui Sorescu şi citeam întrebându-mă „mie de ce nu mi-a venit ideea asta?” sau spunându-mi „şi eu m-am gândit la asta!”

Nu am mai făcut demult lucrul ăsta. E adevărat, nu am putut lua după mine în Spania toate cărţile pe care aş fi vrut să le iau. Adevărul e că am luat doar vreo 3. Şi niciuna nu e cu poezii. E drept că aş putea să citesc pe internet, dar nu are acelaşi farmec. Poezia necesită un anumit ambient pentru a fi citită. O anumită stare.

Recunosc, sunt mai mult adepta versului alb. Pentru mine, reprezintă o libertate anume de exprimare. Îmi place rima, dar încercând să găseşti cea mai bună rimă, care să şi exprime ideea ta, eşti de multe ori nevoit să faci compromisuri. Asta nu înseamnă că e imposibil, doar îl avem pe Eminescu.

Eu una prefer să scriu cu rimă când scriu posibile cântece. Spun posibile, pentru că din toate câte le-am scris, doar unul a ajuns cântec. Însă, cu puţin noroc, vor ajunge mai multe de acum încolo. Nu mai vreau să ţin scrierile pentru mine. Şi nu neapărat pentru ca cineva să se întrebe sau să exclame ceea ce scriam eu mai sus că făceam citindu-i pe Blaga sau Sorescu, ci pur şi simplu pentru că am ajuns la concluzia că, dacă lumii îi plăcea odată ce scriai, probabil că-i va plăcea şi acum. Iar dacă încurajările nu lipseau atunci, de ce ar lipsi acum? La urma urmei, ce rost are să scrii dacă nu împărtăşeşti cu lumea?

Aşa că aici aveţi una din poeziile mele preferate, scrise de mine:

Sacrificiu

nimeni nu mi-a spus
că luna e ţintuită de stele
cu un cârlig –
acelaşi cârlig
de care e agăţat
sufletul lui Dumnezeu,
acelaşi cârlig
de care atârnă
lumea,
acelaşi cârlig
cu care-mi străpung acum
al meu suflet
(alături de toate sufletele
ce au văzut un sens în sacrificiu),
acelaşi cârlig
ros de rugină
ce se clatină
sub greutatea atâtor sacrificii
inutile.

Final de an… un (posibil) ultim fragment

[…]

Ajunsă în dreptul colecţiei sale de cd-uri, am ales unul din preferatele mele şi i-am dat drumul să cânte în timp ce sorbeam direct din sticla de vin câte o gură. Am început să aprind cu un chibrit mare lumânările ce erau înşirate pe mobilă. Aaron se uita la mine din colţul uşii, neştiind dacă era mai indicat să râdă sau să mă oprească.

– Nebuno, vezi să nu dai foc la ceva!

Tonul vocii sale nu mai avea nostalgia de mai devreme. Părea încântat de nebunia ce o vedea în mine. S-a apropiat de mine, prefăcându-se că dansează. Într-un moment de neatenţie, mi-a luat sticla de vin din mână.

– Hei! Dă-o înapoi! Nu aşa te comporţi cu o invitată!

– Nu crezi că ar fi mai bine să bem din pahare şi astfel să evităm eventualele pete nedorite?

– Asta a sunat ca o reclamă proastă la detergent!

Am izbucnit amândoi în râs.

– Pentru ce ai nevoie de pahare? Unde ţi-e simţul libertăţii? Lasă deoparte învăţăturile impuse! Te provoc să bei din sticlă!

S-a oprit din râs şi din dans, uitându-se prima dată la mine şi apoi la sticla din mâna sa. A tras aer adânc în piept, şi-a pus sticla la gură şi a început să bea de parcă nu mai băuse nimic de câteva zile.

– Lasă-mi şi mie, nu fi zgârcit!

– Mai am sticle, oricâte ai nevoie. Asta e gata.

Înainte să apuce să termine propoziţia l-am văzut uitându-se insistent la şemineul din piatră decorativă aflat în peretele din dreapta mea. Grilajul era dat la o parte. Mi-am întors şi eu privirea spre şemineu, să văd ce era atât de interesant, însă nici nu am apucat să mă dezmeticesc bine, că Aaron a aruncat violent cu sticla în şemineu, făcând-o cioburi.

– Cred că nu e o idee bună să călcăm pe acolo. Mă duc să mai aduc o sticlă.

Mă lăsase complet surprinsă în mijlocul sufrageriei. Nu era stilul lui Aaron să-şi piardă firea în felul acesta. Deşi părea inocent, mă întrebam dacă nu trebuia să-mi fac griji sau pur şi simplu să mă las şi eu purtată de val. În câteva minute se întorsese cu altă sticlă de vin, din care băuse deja aproape un sfert.

– E rândul tău acum!

Mi-a înmânat sticla. M-am uitat la el pentru câteva secunde, după care m-am decis să las lucrurile să se desfăşoare după bunul său plac. La urma urmei, conform lui, acesta era un moment de libertate pe care avea să-l preţuiască mai târziu.

După vreo oră în care nu făcusem altceva decât să ţopăim şi să bem vin, ne-am prăbuşit amândoi pe canapeaua din sufragerie. Eram transpiraţi, cu părul ciufulit şi rupţi de oboseală. Stăteam cu capul pe picioarele lui Aaron, încercând să-l privesc în ochi, dar de cele mai multe ori îmi fugea privirea şi îmi venea să râd. El mă mângâia cu o mână pe frunte, iar cealaltă o ţinea pe sânul meu drept. Suflam amândoi sacadat. Muzica se oprise de ceva timp şi răsuflarea noastră era singurul lucru ce se auzea în cameră. M-am întins după sticla de vin de lângă canapea. După ce am luat o altă înghiţitură, i-am dat-o lui Aaron. A început din nou să bea cu sete şi nu mă lăsa să-i iau sticla din mână.

– Iarăşi eşti zgârcit! Dacă nu-mi laşi, o să te muşc!

– Vreau s-o văd şi pe asta!

M-am ridicat de pe el şi am început să-l muşc de obraz şi de buze. Văzând că mă întrec cu gluma, a început şi el să mă muşte de buze, trecând mai apoi la umeri, coborând spre braţe. Purtam un maieu cu un decolteu destul de generos, ce îi permitea să mă muşte cu şi mai mult nesaţ, lăsându-mi urme pe piele. Când a ajuns în dreptul sânilor, muşcăturile i s-au transformat într-un sărut pasional. În acel moment mi-am băgat mâinile pe sub tricoul lui şi mi-am înfipt unghiile în spatele său. S-a oprit preţ de câteva secunde şi m-a privit în ochi. Pentru el nu mai era jocul ce-l începusem mai devreme. M-a sărutat sălbatic pe buze, trăgând fără milă de haine în încercarea de a mă dezbrăca. După ce a reuşit să ne descotorosească de haine, m-a întins pe podea, trasând cu buzele liniile gâtului, rotunjimea sânilor, împrejurul buricului, lungimea coapselor, muşcându-mă din când în când, ca şi cum ar fi vrut să se elibereze de un sentiment de furie. Atingerea îi era aproape brutală, nesătulă, şi pentru o clipă mă întrebasem dacă eram prima femeie cu care se culca şi acum îşi elibera toate refulările ce le ţinea ascunse, chiar dacă ştiam că nu acesta era motivul comportamentului său, căci îmi povestise de aventurile lui. După ce şi-a potolit setea de a mă muşca, m-a ridicat de pe podea şi aproape m-a trântit pe canapea. În momentul în care a vrut să se repreadă la mine, i-am prins faţa între mâini şi am început să-l sărut uşor. S-a întins peste mine cu trupul arzând, revărsându-şi dorinţa de a mă avea doar pentru el cu o pasiune aproape violentă.

A doua zi m-am trezit ameţită, cu o uşoară durere de cap. Îmi simţeam trupul înţepenit în numeroasele locuri unde mă muşcase Aaron în noaptea precedentă, locuri unde cu siguranţă aveam vânătăi. Mi-am deschis ochii, uitându-mă atent prin cameră – camera care nu era a mea. Îi simţeam trupul lui Aaron greoi lângă al meu, cu mâna strânsă în jurul taliei mele. Simţeam un miros vag de transpiraţie amestecat cu vin. Simţeam pielea lui pe trupul meu gol şi în acelaşi timp mă gândeam că libertatea din seara precedentă era cea mai greşită pe care i-aş fi putut-o oferi.

[…]

Dincolo de vioară

Muţuţuci* (sau Virus & Sisi + 5!)

Azi vă voi face cunoştinţă cu cei 7 membri pisiceşti ai familiei 🙂

 

Sisi – mămicuţa muţuţucilor – tigrată portocalie

            Nu vă lăsaţi înşelaţi de faptul că are o vârstă! E chiar mai jucăuşă decât muţuţucii, o prădătoare de excepţie – şoarecii n-au nici o şansă când le prinde urma – extrem de inteligentă şi vorbăreaţă. Ştie să deschidă uşa, să pună lăbuţa pe sticla cu apă dacă îi e sete şi vrea să-i dai. Îi place să stea pe scaune şi să adoarmă leşinată la căldură. Miaună când vrea să fie mângâiată şi e de ajuns să te simtă lângă ea ca să dea drumul la motoraşul de tors.

 

Virus – veteranul casei şi posibil unul din taţii muţuţucilor – blăniţă alb cu portocaliu

            De mic pasionat să prindă şerpi, să se joace cu ei şi să-i mănânce. Are ochi mari şi te cucereşte repede doar cu privirea. Din păcate nu se ştie exact ce a păţit înainte să fie adus, dar se presupune că a fost bătut şi de aceea a rămas fricos. Ştie că găseşte mereu refugiu la noi în cameră şi îi place să se pună pe spate, să se linguşească şi să-l mângâi. În general e cuminte, mai puţin când e în călduri şi vrea să-şi marcheze peste tot teritoriul. Ştie şi el să deschidă uşi şi îi place să doarmă în pat.

Mimosin – preferatul casei – blăniţă albă cu dungi portocalii deschis pe codiţă şi urechi portocalii deschis

            Dacă e să o lăsăm la o parte pe surioara lui, el e cel mai mic dintre muţuţuci. I se spune şi Mimo. Mănâncă destul de mult, dar tot slăbuţ e. Ne place să spunem că e aşa din cauză că e al dracului. E un mare linguşitor, cere veşnic mângâieri şi îi place să doarmă pe picioare. A moştenit de la Virus mania cu şerpii şi aproape zilnic îl vezi cu câte unul în gură, asta când nu prinde şoricei. Chiar dacă e mic, îi poate bate pe restul fraţilor, doar Tigruţa îi face faţă. Mănâncă seminţe! Le ia în guriţă, le sparge între dinţi şi scuipă cojile afară.

Snowball – grăsuţul – blăniţă albă cu dungi portocalii deschis pe codiţă şi urechi portocalii deschis

            Al doilea alb. Are ochişorii mai mici, albaştri şi se uită puţin câş. Cu toate acestea, e tare dulce cu mutriţa lui grăsuţă. E foarte mâncăcios şi plângăreţ. Dacă până la 7 jumătate dimineaţa nu i se dă de mâncare începe să facă scandal. Are cea mai fină blană dintre toţi masculii, doar Tigruţa îl întrece. E puţin mai fricos şi mereu se ascunde sub pat. Dacă ar putea, ar dormi toată ziua, mai puţin când aude farfurii şi asociază sunetul cu mâncare.

                                          

  Rachetuţă – vorbăreţul – tigrat portocaliu mai închis

            Personal, îl prefer la fel de mult ca Mimo. E cel mai vorbăreţ dintre muţuţuci. Miaună şi murmură întruna. Mereu se încaieră cu Porto, Mimo sau Sisi. Îi place să se trântească pe spate în faţa ta şi aşteaptă să-l mângâi pe burtică. Când vrea să-ţi mulţumească, începe să te lingă pe mâini sau pe picioare, depinde unde apucă. Şi-a primit numele aşa pentru că atunci când era mic şi erau toţi chemaţi, el venea rapid, ca o rachetă. Dacă stai cu mâncare lângă el, nu cerşeşte. E cuminte şi manierat şi se pune mereu în acelaşi colţ pe canapea.

Portocală – fricosul şi geamănul lui Rachetuţă – tigrat portocaliu mai deschis

            Porto, cum i se mai spune, e cel mai fricos dintre toţi. E foarte apropiat de Rachetuţă şi de aceea le spunem gemenii. O perioadă îi deosebeam destul de greu. E tare cuminte şi se comportă ca şi cum nu ar vrea să deranjeze pe nimeni şi mereu ar cere voie cu privirea. Toarce cum te simte lângă el. Nu prea are curaj să meargă până în bucătărie şi dacă o face, se ascunde sub pat şi aşteaptă să nu fie nimeni. Nu vine în casă decât dacă îl chemi şi atunci stă cuminte pe canapea.

Tigruţa – neagra, ţiganca, stufoasa, veveriţa – singura fetiţă – o combinaţie între negru, alb, portocaliu, gri şi maro

            E cea mai stufoasă şi pufoasă. Din cauza blănii pare aproape dublă. E foarte parşivă şi individualistă. Are ochii mari, verzi şi cerşeşte într-una printr-un scârţâit enervant. Are coada stufoasă ca a unui veveriţe. Când nu e nimeni în preajmă, se suie pe masă fără prea mari procese de conştiinţă. Imediat ce aude sunet de farfurii are impresia că trebuie să primească mâncare. Nu-i place în braţe, doar să stea lângă tine când o mângâi.

*muţuţuci © Uduli Adriana Elena

Non-Eu

Unghii crescute-n suflet –

Dureri lăturalnice de sus în jos –

Criza adolescentină a depresiei,

Copilul ce-şi cere iertare mamei pentru că l-a născut.

Haos al gândurilor – libertatea

Nu creează ordine prin creier – un sertar cu ciorapi fără pereche.

Tastez, dar nu-mi dau seama în ce parte o iau cuvintele,

E haos, haos şi iar haos,

Atâtea amintiri şi gânduri nescrise la timpul lor,

Mă macină cum macină cafeaua stomacul.

Acid gastric prin gânduri – le găureşte, le dezlipeşte de membrană,

Matricea are prea multe x-uri de aflat,

Nu există ecuaţie care să o rezolve…

Acelaşi copil ce-şi cere iertare mamei pentru că l-a născut.

Sfârşit de ianuarie, început de februarie

Ciocolată dulce-amăruie… muzică grecească în surdină… un ghemotoc de blană albă roade cereale pe covor… iar el, el îmi alintă sufletul cu o îmbrăţişare puternică: singurele mâini în care sunt eu şi mă accept cu toate defectele, cu toate calităţile. În braţele lui nu mai contează kilogramele în plus, faptul că aş vrea să am sânii mai mici, sprâncenele pensate inegal, buzele muşcate de frig şi mâinile uşor aspre – în braţele lui sunt şi mă simt femeia perfectă, corpul parcă e croit să se unească cu fiecare milimetru al său.

Despărţirea, frica şi durerea

Există un fenomen în viaţa fiecăruia dintre noi de care nu suntem feriţi: desparţirea. Forma sau circumstanţele despărţirii, persoana de care suntem despărţiţi diferă, dar rămâne asemănarea care ne uneşte: suferinţa şi acea senzaţie de gol în stomac şi suflet. Poate fi vorba de moartea unuia dintre bunici; poate că eşti norocos şi sunt în viaţă. Dar nu scapi de iubirea din timpul adolescenţei, prima iubire, secretă sau la vedere, platonică sau nu, este fenomenul care schimbă percepţia noastră asupra vieţii. Excepţiile se numesc psihopaţi sau neadaptaţi social.

Cei mai mulţi trec prin diferite faze, care culminează cu exesul de alcool şi tutun. Cei cu o educaţie pragmatică trec mai uşor perioada de suferinţă, dar rămân şi ei cu sechele: ajung să creadă că dacă îmbracă armura cu sigla „voi folosi de acum persoanele doar în propriul interes” au câştigat. Din păcate ei rup din condiţia de om dotat cu sentimente, iar uneori după ani se încarcă de refulări incontrolabile.

Cei sentimentali, sensibili, cad până dincolo de iadul imaginat de religii. Ajung să înveţe ce înseamnă durerea psihică şi sufletească. Este momentul când cei mai mulţi se închid în sine şi nu se mai arată niciodată. Însă cei care reuşesc să se regăsească şi să se reconstruiască, devin supraoameni. Pot ajunge să iubească, pot ajunge să facă, nu le va fi frică să se manifeste ca fiinţe senzitive şi în paralel vor fi tăioşi ca briciul.

Faptul că viaţa e dinamică şi nu statică, aşa cum şi-ar dori mulţi, ne obligă să fim maleabili, deschişi şi veşnic dornici de cunoaştere. Niciodată, în cursul unei vieţi, nu acumulăm cunoaşterea supremă, poate din lipsă de timp sau poate din lipsă de interes, dar putem cuprinde întreagă paleta de senzaţii-sentimente. Luate împreună, ca un întreg, sentimentele adevărate, ne dau un rezultat apropiat cu cel de nirvana. Dar ascunşi, în carapacea noastră de refulări şi frici, realizăm prea târziu sau niciodată, că nu am explorat latura aceasta umană şi probabil unică la fiinţele care populează actualmente Terra.

Unele studii susţin că durerea se învaţă, dar la fel se poate învăţa şi fericirea sau bucuria. Sunt printre noi mulţi care ajung să se teamă de bucurie pentru că după bucurie vine tristeţea, suferinţa. E un fel de a privi lucrurile defectuos, ca atunci când eu aş susţine că nu mai vreau să mănânc, pentru că oricum voi da afară mâncarea. Bucuria-fericirea şi tristeţea-durerea sunt sentimente normale, umane, fac parte din ciclul vieţii, aşa cum face parte desfrunzitul pomilor şi înmuguritul lor. Avem posibilitatea de a alege să scădem riscul unor întâmplări nefericite la fel cu posibilitatea de a creşte procentul întâmplărilor fericite. Dar nu putem controla întreg mecanismul întâmplărilor, nu suntem decât oameni, iar zeii tac de milenii.

Putem accepta, însă, când întâmplarea sau probabilitatea ne aduc în postura de a alege, să nu ocolim întâlnirile cu fericirea, oricât de firavă se arată. Putem alege uneori, să trecem pe lânga probabilitatea mare de a suferi, dar asta nu trebuie să ne ducă la o fugă continuă din faţa întâmplării. Fiţi fericiţi şi fără frică, iar timpul va face restul.

After wedding…

I.

          De mai bine de o săptămână în jurul nostru e mai linişte… după ce ne-am spus „DA” orice dubiu sau speranţă că ceremonia ar putea să nu aibă loc s-a spulberat. Am ieşit din Primărie ţinându-ne strâns de mână, cu zâmbetul pe buze şi cu sufletul plin de iubire. Nici măcar ploaia ce a venit la scurt timp după ce am făcut fotografiile nu ne-a tulburat ziua. Părea mai degrabă un botez al noii vieţi începute: NOI.

            16 august 2011: confirmarea iubirii noastre în faţa întregii lumi. Celor ce încă mai cred că totul se va disipa în câţiva ani le dorim să aibă măcar o dată în viaţă un moment în care să trăiască la fel cum trăim noi în fiecare zi… doar atunci vor înţelege că se înşală. Celor care au crezut şi cred în noi le mulţumim din suflet şi îi păstrăm cu tot dragul tot acolo.

            Planuri de viitor? Cu siguranţă! Ne aşteaptă Spania, unde ne vom clădi noua viaţă (pe care am început-o oarecum deja), iar dacă lumea nu va deveni prea veninoasă, poate vom avea şi-un pui de om căruia să-i dăruim tot ce putem… dar asta, dacă va fi, va fi peste câţiva ani. Momentan ne concentrăm să ne punem cap la cap „cuibuşorul” şi să fac cursul de limbă ca să pot preda. Nu obişnuiesc să fac planuri atât de departe în viitor, dar aceste planuri s-au făurit mai mult prin dorinţa noastră ca lucrurile să se aşeze în aşa fel încât totul să meargă spre bine 🙂

Symphonie

II.

            Imediat după ce am rostit „Da”-ul „hotărât” (în viziunea ofiţerului de stare civilă), mă aşteptam să se petreacă ceva. O minimă schimbare în percepţia mea. Să mă simt „altfel”. Dar nu. Dacă nu ar exista certificatul de căsătorie, aş avea tendinţa să cred că totul a fost doar motiv de adunat neamuri şi prieteni alături de noi.

            Au trecut săptămâni de la fericitul eveniment şi noi suntem aceeaşi. Poate o idee mai stresaţi din cauza plecării spre alte ţări. Ţara noastră ne reneagă tinereţile, potenţialul şi numele de Om. Dar asta e altă poveste. Şi e tristă. Eu vreau să spun povestea noastră cu bucurie, această bucurie liniştită, caldă şi plină de sufletele noastre. În mod tradiţional se numeşte iubire, dar bietul cuvânt a devenit atât de desuet de atât amar de folosinţă.

            Trebuia să ne simţim altfel? Suntem aceeaşi, ne iubim la fel, vorbim la fel; trăim la fel. De ce au fost atâtea întrebări şi suspiciuni pentru acest simplu act? Adică dacă căsăstoria nu mai e la modă trebuie să fim trataţi ca nişte oligofreni?

            Sunt mândru şi îndrăgostit. Mândru de soţia mea. Îndrăgostit de soţia mea. Ce frumos sună: soţia mea.

Gebelezis

Fragmente (de Symphonie)

Nu totul e aşa uşor precum pare. Uneori lucrurile devin mai grele decât ne imaginăm că vor fi. Nu suntem pregătiţi în totalitate pentru ceea ce avem impresia că ne aşteaptă. Anticiparea are propriile-i limite. La urma urmei, nimeni nu poate vedea în viitor. Chiar dacă o facem, oricât de mici sau mari ar fi incursiunile, conştientul nostru nu le poate procesa. Poate că e mai bine aşa. Mereu am crezut că îţi pierzi o parte din libertate cunoscând viitorul. Devine o obsesie. E o putere iluzorie prea magnetică să-i rezişti.

Instinctul îmi spune ceea ce am nevoie să ştiu. Nu e ştiinţă exact, dar de multe ori, înainte să iau o decizie ce are greutate în viaţă, e ceva în mine ce mă îndreaptă spre decizia cea bună. Aş putea spune că e modul meu de a vedea în viitor, chiar dacă nu pot decât să bănuiesc consecinţele alegerilor pe care le fac. Tot ce ştiu cu siguranţă e că mă pot baza pe instinct şi că, deşi nu înţeleg mereu la momentul potrivit, totul se clarifică mai devreme sau mai târziu. Pentru mulţi asta e un clişeu. Probabil. Însă e un clişeu care pentru mine s-a dovedit a fi adevărat.

***

În fiecare zi descopăr părţi din mine pe care nu ştiam că le posed. Învăţ să mă accept aşa cum sunt, să mă las din nou în voia sentimentelor, să am încredere. E greu să redeschizi o lume pe care te-ai încăpăţânat să o închizi. E greu să înfrunţi normalitatea impusă de societate pe care ţi-ai impus-o la rândul tău, doar ca să supravieţuieşti, în lipsă de ceva mai bun.