E trist ce se întâmplă perioada aceasta (și nu numai) în învățământ. Am citit și ascultat diverse păreri și m-am întrebat ce aș simți eu acum dacă aș fi profesoară la o școală de stat. Apoi mi-am amintit ce am experimentat cât am fost elevă. Am încercat să văd din toate perspectivele (profesor, elev, părinte, om parte din societate).
Eu nu am luat vreodată în calcul să devin profesoară. Dar uite că viața m-a dus și în acest punct. Într-adevăr, în sistem aș fi renunțat demult, m-aș fi simțit sufocată (am văzut o picătură din acel ocean când am făcut practica în facultate). Dar îmi place să cred că am luat pasiunea, dorința de a da și a crea o legătură sinceră cu elevii de la profesorii care au făcut asta la rândul lor, care mi-au fost inspirație și exemplu, chiar dacă atunci nu știam asta. Și poate nici ei nu știau, dar o făceau natural, pentru că venea din ființa lor. Și cred că reușesc să (mai) fac și eu asta, mai ales atunci când mi-o confirmă și elevii mei.
Știți cum e să nu îți placă deloc o materie, dar să o înveți din respect pentru pasiunea pe care o pune profesorul când o predă? Așa am fost eu cu istoria. Aveam în generală un profesor care vorbea cu atâta patimă, că învățam din respect și drag. Nu mai e printre noi, dar îmi trece adesea prin minte. La fel a fost și în facultate cu cultura și civilizația britanică. Eu prefer alt tip de istorie, nu cel predat în școli, dar modul de a da mai departe ceea ce predai face o mare diferență. Iar dacă poți atrage spre tine și elevii cărora nu le place materia, ei, bine, asta înseamnă să fii mafiot 🙂 (să facem și o glumă).
Ceea ce vreau, de fapt, să subliniez e faptul că un profesor nu e doar atât: un om care vine în clasă, predă, iese din clasă și își vede mai departe de viață. Firește, există și astfel de persoane care practică această meserie. Dar eu aici nu vorbesc despre ei. Vorbesc despre profesorii care inspiră, dincolo de ceea ce predau. Care creează conexiuni, predau lecții de viață prin propriul exemplu.
Dar pentru asta e nevoie să fie și deschidere pentru a fi primit. Și pentru a putea să se facă mai departe schimbul de dare/predare-primire. Noi ne hrănim unii pe alții. E un schimb reciproc. Fără reciprocitate, e doar dat sau doar primit. Iar un astfel de sistem colapsează, mai devreme sau mai târziu. Pentru că nu poți da sau primi la infinit fără a face tu la rândul tău același lucru.
Așadar azi vreau să readuc la suprafață ce am simțit să dau eu în urmă cu ani de zile celor care m-au inspirat și m-au călăuzit.
Și datorită lor am realizat că procesul creației are loc mult mai ușor atunci când există conexiuni de la inimă la inimă. Conexiuni cu care am fost binecuvântată și cu unii din cei ce mi-au fost mai mult decât profesori la catedră. Iar co-creațiile ce au prins viață în urma acestor conexiuni sunt modul în care am știut atunci să mulțumesc, să arăt recunoștință, să dau pentru ce am primit.
E vorba de versurile unui cântec (melodia compusă tot de – la vremea aceea – o elevă 🙂 ). Veți auzi mai multe voci, tot elevi. Pregătisem și ne organizasem câteva săptămâni pentru acest proiect. Cu și de drag, cu și din recunoștință. Cu și din inimă. Am numit cântecul Călătorie pe curcurbeu pentru că așa voiam să văd și îmi doream să fie viața: o călătorie alături de oamenii dragi, susținându-ne unii pe alții, bucurându-ne de ce ne iese în cale, creând din vise propriul paradis.
***
În căutările mele spre a mă înțelege ca ființă cât timp am fost în liceu, am primit susținere (și nu numai) așa cum a avut atunci nevoie al meu suflet. Iar în urma acestei frumoase experiențe s-a născut textul de mai jos. Vă redau doar o parte, iar cei curioși pot să îl citească integral accesând link-ul.
Lumina din suflet
(…)
– Dar aceasta e…
– E…?
– O modalitate de a învinge moartea!
– Nu…
– Atunci la ce bun să ai astfel de vise dacă nu poți salva persoanele respective? Dacă nu poți învinge moartea, ce rost mai au?
– Ce rost mai are să trăiești dacă știi că nu va fi pentru totdeauna?
– …
– Nu putem primi răspuns la toate întrebările noastre. Și chiar dacă am putea, nu am fi pregătiți.
– De ce nu? În loc să ne pierdem mințile căutând răspunsuri…
– Mai bine ne-am pierde mințile știindu-le? Suntem prea limitați pentru a accepta multe lucruri. Cum crezi că a luat naștere negarea? Cuvântul „nu” există și va exista mereu datorită limitelor noastre, a neputinței de a întelege. Certitudinea noastră este incertă. Nu putem cunoaște decât părți de adevăr. Nu poți învinge moartea.
– Eu cred că poți.
Mirarea se împrăștie prin aer.
– Credeam că ai înțeles.
– Poți învinge moartea…prin viață!
(…)
– Crezi că iubirea limitează omul?
– N-ar trebui, numai că oamenii nu știu să iubească la scară cosmică, sunt ei înșiși limitați.
– Dar…?
– Iubirea este adevărul. Dar e presărată cu zgârcenie, bine că o întâlnim din când în când.
– Însă prima condiție a iubirii nu e ca omul să se iubească pe sine însuși? Fără puțin egoism, omul nu poate manifesta înțelegere și afecțiune față de ceilalți.
– Cei din jur nu ne iartă când ne iubim pe noi înșine…dar cred în iubirea senină, fără convulsii.
https://wp.me/pDgd0-dI
***
În încheiere, gândul meu se îndreaptă spre cei care încearcă, în ciudat tuturor greutăților, să facă o schimbare spre bine, spre vindecarea acestui sistem. Fie că e vorba de părinți, elevi, profesori sau alții care, prin orice gest mărunt, pavează drumul spre o realitate care să răspundă nevoilor noastre autentice.
Symphonie pour un monde étrange 