Un fragment de gand

Photo by Anni Roenkae on Pexels.com

Vad ca se merge, in lumea „spiritualilor” pe renuntare. Renunta la tot si vei avea. Asa sa fie? Sa renunti la control. Perfect, dar nu renunta la dorinta, intentioneaza. Vrei sa renunti la viata? Perfect din nou, dar nu muri. Traieste fara frica, doreste ti iubire si intentioneaza sa iubesti.

Daca cedezi, renunti la tot, esti ok. Dar daca renunti la tot si iti doresti si intentionezi, esti tu. Stiu ca exista legea lui Unu. Dar nu-mi amintesc sa zica acolo ca un regim comunist de egalitate e de dorit. Suntem individuali, constiinte de sine statatoare, cu experinte personalizate. Cumulul experientelor individuale ne da intregul, nu uniformizarea lor.

Pentru cei care cred ca se exercita un control vizibil si invizibil asupra noastra: crezi ca daca renunti, ei vor renunta? Cedezi complet dorintelor si intentiilor lor. Nu zic sa te iei la tranta cu elitele sau cu arcontii sau cum le zici. Zic sa doresti, sa intentionezi zilnic ceva placut si util. Zic sa faci ceea ce ai venit sa faci aici: sa traiesti gustand emotii, iubind un fir de praf sau chiar injurand un vant malefic 😁.

Asa cum esti tu, nu e nimeni. Dar tu esti parte din toti. Esti individ, dar la calculul final dai o suma. Daca tot calculul se face adunand zero, suma finala e mica sau chiar zero.

Deci legea lui unu e corecta. Intrebarea e cat de corect o aplicam noi?

Protejat: Dincolo de vioară

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vedea, te rog să introduci parola mai jos:

Parolă:

Amestec. Șomerii.

Amestec

I

Cândva, speranța cu S mare, era folosită ca metodă de control a maselor abrutizate. Cu speranță au fost vândute moaște, iertări, regate. Cu speranța s-au mimat marile revoluții și reforme.

Totuși, speranța a fost sensul găsit de oamenii normali, combustibilul cu care au găsit sens zilei de mâine, sens dramei de ieri.

Ce se întâmplă acum, când speranțele sunt aruncate la gunoi? Care e sensul zilei de mâine? Ce așteptări are un om normal și cum justifică tragedia trecută?

II

Vezi morții vii care trec pe lângă tine? Nu, nu-ți mănâncă creierul, doar absorb vampiric zâmbetul tău, mușcă din iubirea ta; incubuși și sucubuși hrăniți cu gânduri optimiste.

Vezi copiii cu ochii tulburi și privirea în telefoane „inteligente”? Sunt noua rasă. Inteligenți, dar morți. Vii, dar nu. Respiră, nu zâmbesc. Nu se mai fac parcuri pentru copii. Se fac telefoane și antene.

III

Crede și speră? Speră și crede?

Nu!

Zâmbește, simte, gândește, ignoră. Cândva vei înțelege că așa rămâi viu între morți, iar ei nu o să te vadă. Vei rămâne în afara lumii lor. A Matricei zombie.

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-________________________________________________________________________________

Șomerii

 

Ne-am trezit secați de simțire,

unelte sterile,

cifre din graficele Lor,

A zeificațiilor zei, umbre indecente de imigranți ilegali,

veniți din negura Destinului –

borfașii de ieri – Zeii de azi.

 

Fără ură, fără iubire,

doar foamea de-a cumpăra…

ne-au rămas respirația și bătaia inimii.

Una.

S-o vindem, zici?

 

Să vindem libertatea!

Geniul nepermis, cu permis de sanatoriu,

ne-a scăpat de ea.

Gratis.

Acum căutăm un Demon.

Avem suflete de vânzare.

 

II.

Din Iad, diavoli triști,

privesc Pământul.

Diavoli șomeri, înjură concurența –

Wall Street.

 

Ce nu știu demonii:

ce fac bancherii cu sufletele noastre?

Ești cine nu ești

Soarta prepuțului, mâncat de capre,

aceeași grijanie primită de zei,

același zeu-ban, cinstit de atei,

și buncărul antiatomic.

Te-ntorci voinic, umil și orgolios,

te-ntorci flămând, plecat, uitat –

pe cine vrei să-ntreci

copil bolnav, flecar, uitat?

II

Te-am pus stăpân,

tu slugi ți-ai făcut;

te-am pus stăpân,

tu sclav te-ai predat.

Blestem fără blestem,

un ochi de apă lăcrimos,

un colț de ros din os –

blestem fără blestem…

ești mocirlos.

„Bula” fantezistă a ministrului

Ministrul Educației, Remus Pricopie, a anunțat că România este printre primele țări care aduc noile tehnologii în școli și că procesul va continua prin dotarea școlilor cu tablete, inclusiv a celor de la țară. Nu spune nimeni că progresul nu e bun, că dorința de a ne alinia la așa-zisele standarde europene nu e nobilă, însă e clar că mai-marii habar nu au pe ce lume trăiesc și ce nevoi au cu adevărat poporul român. Tablete în școlile de la țară? Domnule Pricopie, probabil pe la București nu s-a auzit că sunt școli în mediul rural unde copiii nu au, scuzați-mă că o spun pe șleau, o budă decentă unde să meargă la nevoie, nu au apă potabilă și mirosul de urină te face să te-ntrebi cum de scrie cuvântul “școală” pe clădire. Sunt numeroase școli care nu au nici autorizație sanitară din pricina condițiilor precare. 12 sunt numai în Sălaj. Sunt elevi care de abia au haine să îmbrace și pantofi să încalțe ca să meargă la școală, iar dumneavoastră le oferiți ta-blete? Când o să ajungă acei bieți elevi să moară de foame o să muște din tabletele nou-nouțe, crezând că e vreo nouă formă de ciocolată. La ce bun atâta progres și tehnologie dacă există elevi cu pantaloni rupți în fund, găuri la coate și le mișună păduchii prin păr? Înainte de a da tablete, ar trebui să rezolvați aceste probleme, sunt prioritare! Altfel, în ritmul acesta vor ajunge copiii noștri analfabeți cu tehno-logie de ultimă oră la care o să se uite ca măgarul la poarta nouă! Pentru că până să fim prima țară care aduce noua tehnologie în școli, suntem prima țară din Uniunea Europeană la sărăcie și nivel scăzut de trai. Tabletele astea-s precum cadourile lui Udrea din 2010, când s-a dus să dea ciocolată și pantofi cu toc sinistraților băcăuani din Săucești. Oamenii ăia nu mai aveau casă din cauza inundaților! Cu siguranță ciocolata și pantofii cu toc le lipseau! E clar că mai-marii noștri trăiesc într-o “bulă” fantezistă, unde doar câteva informații ajung la urechile lor. Informații pe care le află de la “minionii” lor din țară, care la rândul lor dau cu presupusul când vine vorba de ceea ce are nevoie cetățeanul. Și-atunci să ne mai mire de cum merge țara?!

Editorial publicat în Graiul Sălajului

Răbdarea s-a cam dus…

Nu știu voi cum sunteți sau percepeți lumea din jurul vostru, însă eu am impresia tot mai des că nu mai există răbdarea printre noi. Nu mai avem răbdare nici măcar să ne bucurăm de ceea ce ne plăcea înainte. Ne gândim intens la momentul dorit și când vine, ne și vizualizăm după. Pățesc tot mai des asta. Nu mai am răbdare când mă pun să citesc, mă foiesc dintr-o parte în alta. Nu mai am răbdare când mă pun în fața laptopului să lucrez. Pînâ și acest articol deja îl vizualizez postat, citit, cu puțin noroc ceva comentarii.

Voi cum stați cu răbdarea? Vă mai dedicați la fel timpul lucrurilor pe care sunteți nevoiți să le faceți, lucrurilor care vă plac?  Vi se par că cei din jur fac la fel?

Am ajuns să admir oamenii care sunt dedicați, disciplinați. Eu mă tot străduiesc să mă (re)disciplinez, să revin la ritmul ce-l aveam cândva, dar parcă și pentru asta îmi lipsește răbdarea. Am observat însă că mental reușesc să rezolv lucrurile și să mă organizez foarte bine. Dacă ar fi cineva care ar putea să scrie după dictare pentru mine, aș putea să termin multe în timp util. Mă macină realitatea asta fizică, mi-e dor de metafizic și de zilele când puteam să le las toate baltă și să mă întorc la sinele meu.

Nu știu dacă tot din absența din ce în ce mai acută a răbdării (sau o fi vreun simptom a ceva mai grav?) văd totul mai sumbru. Nu pot pricepe cum tinerii din ziua de azi se plictisesc de orice, rapid, dar nici nu au interese. Nu pot pricepe de ce multe cupluri fac copii deși nu sunt în stare să-i crească. Nu pot pricepe de ce unii refuză să vadă evidentul din fața lor. Nu pot. Ori oi fi îngustă la minte, ori nu am răbdare să pricep.

Mi-e dor de metafizic!

Cum să omori vise

Nu am mai scris pentru simpla mea plăcere de ceva vreme bună. Mi-am tot găsit scuze: nu am timp, nu am dispoziția necesară etc. Sunt atâtea lucruri pe care aș putea să mi le spun să mă consolez pentru ultima perioadă în care am absentat din lumea scrisului de plăcere, încât îmi vine să-mi râd în față ca răspuns. Adevărul e că uneori mă întreb dacă mai sunt în stare să scriu de plăcere. Poate scriind aceste rânduri îmi demonstrez că da.

De mai bine de un an am început timid să scriu articole, recenzii, descrieri, conținut pentru paginig web și mai știu eu ce, pentru un bănuț. Să simt că nu fac umbră pănântului degeaba. Am și scris un articol despre lucrul on-line. Eram atât de entuziasmată la început, pe cât sunt acum de sictirită. De ce? Nu pentru că nu aș fi în stare să scriu la cererile clientului și despre banane mov, însă adevărul e că e fals. Tot ce scriu a devenit automat, fără suflet, nimic. De Crăciun îi ziceam prietenei mele cele mai bune că mi-am îndeplinit visul de a scrie și a fi plătită pentru asta. Vreau să trec mai departe. Mi-am dat seama că nici dacă aș scrie romane, poezii etc. nu aș fi fericită dacă aș fi o scriitoare cunoscută. Nu suport gândul de a scrie la comandă când e vorba de inspirație. Ideea-mi pare ca și cum ai avea o zgardă la gât și ai fi tras de lesă să scrii cum se apropie deadline-ul. Poate alții pot, eu nu știu dacă aș putea. Probabil din același motiv am renunțat repede la ideea de a compune versuri pentru cântece și de a învăța să cânt la pian/orgă. Simt uneori puterea cu care mă atrage spre ea muzica ce o simt, dar entuziasmul îmi moare repede când privesc mai departe de pașii mei.

Ajung tot mai des la concluzia că e mai bine să mă las dusă de vestitul „fie ce-a fi” decât să mă chinui pentru ceva în ce cred. S-au dus zilele de rebelă, când îmi mai permiteam să scuip lumea în față că pot și să le demonstrez. Și nu neapărat pentru că nu aș putea, ci pentru că azi nu mai e vorba de ceva ce ar depinde aproape în totalitate sau în totalitate numai de mine. Azi toate depind de câți bani ai să învârți, de pile și de cât ești dispus să te vinzi ca să obții un pic de comfort.

Lanţul trofic (I)

I

Cercul s-a înscris.

Ultima pecete a fost bătută şi aruncată,

ceara ultimei lumânări mâncată.

Iar tu, nimic.

Nu ai trecut de poarta primului cerc.

Testul grilă nu avea răspunsuri,

doar întrebarea.

II

Trec timpi alternativi ai universului tău,

dar nu cunoşti decât timpul tău.

Cercul egocentrismului,

universul atomului şi nimicirea ADN-ului.

Spasmele sinapselor, inutile forţe creatoare,

le tratezi ca pe durerile de burtă.

Bea lapte.

Dincolo de voi, alt cerc, mai mare,

se crede centrul şi unicul Univers.

Şi dincolo de el, în centrul Multiuniversului… alt prost.

Se crede Zeu.

III

Râde Demiurgul în hohote astrale.

E pe cale să folosească radiera.

Sunt tremurate cercurile.

Jocul lui Ender

Nu obişnuiesc să scriu recenzii. Nu am stat să analizez exact de ce, poate pur şi simplu trăiesc prea mult o carte şi nu-mi place să împărtăşesc mult din ea. Sau poate e alt motiv. Oricum am terminat de citit prima carte din seria „Jocul lui Ender”, de Card Orson Scott. Am început să citesc cărţile la recomandarea lui Gebelezis. Nu pot să spun că mă omor enorm după SF-uri, însă sunt unele care mă atrag sau care le citesc, dacă mi-au fost recomandate. Adevărul e că mereu reuşesc să mă surprindă în mod pozitiv.

Revenind la „Jocul lui Ender”. Aşa se numeşte prima carte din seria „Saga lui Ender”. Doar prima am citit-o până acum. Şi cred că e o lectură interesantă nu doar pentru pasionaţii de SF, ci şi pentru pasionaţii de gândire. De ce spun asta? Pentru că e vorba de un viitor în care omenirea a fost atacată de o specie extraterestră. De nişte gândaci. E vorba despre lupta omenirii pentru supravieţuirea speciei. E vorba despre luarea copiilor din sânul familiei pentru a fi antrenaţi de la vârste de câţiva ani pentru a se lupta împotriva gândacilor. Per ansamblu, e vorba de o manipulare dintre cele mai crude. Însă nu doar din partea adulţilor, ci şi din partea copiilor. E vorba de un război al minţii. Acuma să nu vă închipuiţi lupte sângeroase. Imaginati-vă o şcoală situată undeva în afara planetei. O şcoală plină de prunci privaţi de copilărie în care sunt învăţaţi cum să se lupte în spaţiul antigravitaţional. E povestea lui Ender, un puşti ce reuşeşte să dezlege misterele jocurilor de la Şcoala de Luptă, întrecând aşteptările şi celor mai pretenţioşi profesori. După două invazii dezastruoase, Ender devine singura speranţă a omenirii împotriva celei de-a treia invazie. Un puşti genial, alături de echipa lui formată din alţi puşti. Curios cum soarta omenirii revine în mâna unor copii ce se antrenează cu ajutorul unor jocuri complicate la care trebuie să găsească soluţii ingenioase. Iar asta e doar ce se întâmplă la şcoală. Pe Pământ, fratele şi sora lui Ender reuşeşc să manipuleze opinia publică şi a marilor puteri prin intermediul unor articole publicate anonim. Trist e când realizezi că, odată distrusă ameninţarea extraterestră, oamenii sunt dispuşi să se autodistrugă pentru putere. Din nou. Omenirea trece printr-un cerc vicios în care mereu încearcă să-şi pună într-un fel sau altul ştreangul la gât.

Nu o să vă spun să o citiţi. Nu o citiţi. Nu sunt pagini cu optimism. Sunt glume, replici geniale şi destule momente care te fac să râzi. Păcat că reflectă realitatea mult prea bine.

Cum să te deprimi cu succes

Înainte să vă întrebaţi ce fel de articol ar putea avea un astfel de titlu, vă voi spune eu: unul cât de poate de serios. De ce? Păi tot citim despre chestii pozitive, cum să faci asta, cum să faci aia, de ce să nu existe un articol care să te înveţe cum să te deprimi cu succes? Părerea mea e că, dacă vrei să faci un lucru, să-l faci bine, altfel nu are sens să-l faci. Până şi depresia cere o anumită măiestrie, chiar curaj. Aşa că am de gând să vă dau anumite sfaturi care vă vor deschide drumul spre o depresie de succes:

1. Fă întotdeauna ce se aşteaptă alţii de la tine, nu riposta şi să nu cumva să-ţi permiţi să ai vise. Un pas important în lupta pentru a te deprima cu succes este să nu faci niciodată ce vrei. Aşa, frustrarea şi enervarea se adună şi în final se vor dărâma asupra ta. Coctailul perfect pentru a începe.
2. Ai încredere deplină în oameni şi fii sigur mereu că îşi vor ţine promisiunile făcute. Pentru că dezamăgirea e o mină de aur necesară depresiei, e neapărat să ai parte de dezamăgiri peste dezamăgiri. Cel mai uşor e să te aştepti ca oamenii din jurul tău să facă anumite lucruri sau să se ţină de promisiuni şi ai reuşit.
3. Găseşte-ţi un loc de muncă/specialitate la şcoală care nu ţi se potriveşte deloc, care îţi displace şi nu-ţi produce absolut nicio plăcere. Nici prin cap să-ţi treacă să renunţi. Trebuie să trăieşti mizerabil ca să menţii starea de depresie şi să o amplifici.
4. Fă tot posibilul să îţi găseşti un partener/o parteneră care să nu te respecte deloc şi care să-ţi aducă aminte de fiecare dată când vă vedeţi cât de puţin valorezi şi că nu meriţi nimic bun. Lipsa de comunicare este de asemenea importantă încât problemele trebuie să se acumuleze, nu să se rezolve.
5. Crede tot ce vezi la ştiri şi tot ce îţi oferă massmedia pe tavă. Massmedia trebuie să devină singurul adevăr şi trebuie neapărat să nu ratezi ştirile de la ora 17, întrucât reprezintă sursa ta de inspiraţie în viaţă.

Ar mai fi şi alte lucruri, însă acesta e un început sigur şi măreţ pentru o depresie de succes. De religie nu mă leg, că nu vreau să dezbat depresia între atei şi religioşi. Sfaturile de mai sus sunt valabile pentru toţi, indiferent de sex, rasă sau religie.

În final, vreau să menţionez că dacă vă aflaţi în situaţiile menţionate mai sus, aveţi nevoie de ajutor profesional. Depresia e o boală serioasă şi trebuie tratată ca atare. Cel mai sănătos pentru tine şi cei din jur e să o tratezi.