Fragmente (de Symphonie)

Nu totul e aşa uşor precum pare. Uneori lucrurile devin mai grele decât ne imaginăm că vor fi. Nu suntem pregătiţi în totalitate pentru ceea ce avem impresia că ne aşteaptă. Anticiparea are propriile-i limite. La urma urmei, nimeni nu poate vedea în viitor. Chiar dacă o facem, oricât de mici sau mari ar fi incursiunile, conştientul nostru nu le poate procesa. Poate că e mai bine aşa. Mereu am crezut că îţi pierzi o parte din libertate cunoscând viitorul. Devine o obsesie. E o putere iluzorie prea magnetică să-i rezişti.

Instinctul îmi spune ceea ce am nevoie să ştiu. Nu e ştiinţă exact, dar de multe ori, înainte să iau o decizie ce are greutate în viaţă, e ceva în mine ce mă îndreaptă spre decizia cea bună. Aş putea spune că e modul meu de a vedea în viitor, chiar dacă nu pot decât să bănuiesc consecinţele alegerilor pe care le fac. Tot ce ştiu cu siguranţă e că mă pot baza pe instinct şi că, deşi nu înţeleg mereu la momentul potrivit, totul se clarifică mai devreme sau mai târziu. Pentru mulţi asta e un clişeu. Probabil. Însă e un clişeu care pentru mine s-a dovedit a fi adevărat.

***

În fiecare zi descopăr părţi din mine pe care nu ştiam că le posed. Învăţ să mă accept aşa cum sunt, să mă las din nou în voia sentimentelor, să am încredere. E greu să redeschizi o lume pe care te-ai încăpăţânat să o închizi. E greu să înfrunţi normalitatea impusă de societate pe care ţi-ai impus-o la rândul tău, doar ca să supravieţuieşti, în lipsă de ceva mai bun.

Solo para ti

Eres todo lo que pedía
Lo que mi alma vacía
Quería sentir

Eres lo que tanto esperaba
Lo que en sueños buscaba
Y  que en ti descubrí

Tú has llegado a encender
Cada parte de mi alma
Cada espacio de mi ser

Ya no tengo corazón
Ni ojos para nadie
Solo para ti

Eres el amor de mi vida
El destino lo sabia
Y hoy te puso ante mí

Y cada vez que miro al pasado
Es que entiendo que a tu lado
Siempre pertenecí

Tú has llegado a encender
Cada parte de mi alma
Cada espacio de mi ser

Ya no tengo corazón
Ni ojos para nadie
Solo para ti

Solo para ti
Solo para ti
Solo para ti

Esto es en verdad
Lo puedo sentir
Se que mi lugar
Es junto a ti…

Eres todo lo que pedía
Lo que no conocía
Y que en ti descubrí.

8

La mulţi ani cititoarelor noastre !  Acest 8 martie este dedicat, acum mai mult ca oricând, vouă, cele care luminaţi prin prezenţa voastră, lumea noastră de umbre, vouă care ne redaţi dorinţa de viaţă.

Să fiţi iubite!

 

Răsărit (soare drag)

 

 

Simt uneori revolta şi neputinţa; frustrarea. Cauzele sunt ambigue. Pot defini societatea, pot defini nedefinutul şi le pot arăta cu degetul ca fiind cauzatoare nodului nevralgic aşternut (sau aruncat) peste plasa senzaţiilor zilnice.

 

 

 

Poate cele câteva raze de soare mi-au păcălit psihicul să

creadă într-o astenie de primăvară.

Dar toate sunt ceaţă. Ceaţa dispare la apariţia soarelui – de fiecare dată.

Iar soarele meu răsare în fiecare dimineaţă alături de mine.

Te iubesc, soare drag!

 

 

 

Sufocare

Sunt momente când simţi că aerul ce-l inspiri ţi se transformă într-un nod chiar înainte să-ţi ajungă în plămâni. Ştii că aşa începe sufocarea, dar ea nu mai vine – rămâne doar un sentiment neterminat de aşteptare. Problema e că atunci începi să simţi panică, te simţi în căutarea locului tău şi ai impresia că nu mai ai când să-l găseşti. Dacă sufocarea va veni în cele din urmă? Apoi încerci să raţionezi şi să te convingi că e doar o stare trecătoare, că aerul îţi circulă prin plămâni. Ştii că ai dreptate, însă de ce e nodul tot acolo?

 

Azi puterea de a-mi controla sufocarea e fragilă. Înainte nu conta că e vorba de săptămâni, chiar luni de zile. Cel puţin, nu conta atât de mult. Eram obişnuită cu relaţiile la distanţă – mă făceau într-un anume fel să mă simt liberă.

 

Dar acum nu pot să văd altă libertate decât alături de El. Acum până şi 4 zile mi se par nesfârşite, orele în care nu-i aud măcar vocea se lasă grele peste nodul din suflet. E o legătură mai profundă decât un cordon ombilical. E un suflet ce se desprinde în două de fiecare dată când părţile lui sunt nevoite să fie departe una de cealaltă. E o viaţă ce nu poate fi concepută fără aer, fără apă. Iar aerul şi apa vieţii noastre e Iubirea, suntem Noi. Acolo e acasă.

Azi suntem Noi

Azi inima îmi iese din piept. Sevrajul atinge cote înalte. De câteva zile mi se derulează în minte retrospectiva verii, din momentul în care am atins buzele iubitului meu şi până în momentul în care parcă s-a strangulat ceva în interiorul meu când m-am urcat în microbuz pentru a mă întoarce. Mă simt ca un fel de bombă ce aşteaptă apăsarea unui singur buton pentru a fi declanşată. Ştiu că în momentul în care voi fi din nou în braţele lui, bomba va exploda. Însă singurele daune provocate vor fi eventualele priviri întoarse de la săruturile şi îmbrăţişările pe care i le voi da iubitului meu la fiecare 16 secunde. Altceva nu va conta, decât universul în care ne vom cuibări amândoi pentru a trăi cu adevărat, pentru a da viaţă viselor şi dorinţelor şi a nu lăsa lumea din exterior să le ucidă.

Nu vorbesc de o desprindere de realitate. Din păcate, sau din fericire, suntem conştienţi de realitatea în care trăim, dar refuzăm să ne dăm bătuţi. Odată ce am înlăturat bariere precum timp şi distanţă, lucrurile înconjurătoare devin ceva banal. Sunt ca un fel de ploaie, însă noi avem umbrela perfectă pentru doi. Au trecut anii în care ni se părea ceva normal să suferi, în care credeam că undeva poate există sentimentul iubirii, dar nu e destinat pentru noi.

Azi suntem una şi aceeaşi persoană. Acum ştim că iubirea există şi există şi pentru noi – pentru că o trăim, o inspirăm, o expirăm. Pentru că ne dezvăluie tot ce există mai frumos în fiinţele noastre. Pentru că ne leagă într-un singur cuvânt: Noi.

Volim te

Izbucnirile de iubire se împrăştiau vulcanic în săruturi pline de pasiune şi îmbrăţisări în care rămâneam fără aer, aproape dureroase, dar atât de intense, în care puteam să-i simt cum inima îi bate din şi prin iubire, cum pulsează în trupurile noastre nevoia de noi, atât de puternică spiritual, psihic, cât şi fizic.

Zelim te, tako te silno zelim/Te doresc, atât de mult te doresc
Al reci dve, nemogu reci sve/Dar două cuvinte nu pot spune totul
Koliko bi rekle usne/Nu atât cât ar spune buzele
Kad bi te ljubile x2/Dacă te-ar săruta

Volim te, tako te ludo volim/Te iubesc, atât de nebuneşte te iubesc
Al reci dve, nemogu reci sve/Dar două cuvinte nu pot spune totul
Koliko bi rekle ruke/Nu atât cât ar putea spune mâinile
kad bi te grlile x2/Dacă te-ar îmbrăţisa

Trebas mi, tako mi jako trebas/Am nevoie de tine, atât de mult am nevoie de tine
Al reci dve, nemogu reci sve/Dar două cuvinte nu pot spune totul
Koliko bi reklo telo/Nu atât cât ar spune corpul
Kad bi te volelo x2/Dacă te- ar iubi

Volim te, tako te ludo volim/Te iubesc, atât de nebuneşte te iubesc
Al reci dve, nemogu reci sve/Dar două cuvinte nu pot spune totul
Koliko bi rekle ruke/Nu atât cât ar spune mâinile
kad bi te grlile x2/Dacă te-ar îmbrăţişa

Veruj mi tebi cu dati sve/Crede-mă, ţie am să-ţi dau totul
Dodji sto pre, srce mi umire/Vino şi ia-mă cât mai repede, inima-mi moare,
Noci su moje hladne/Nopţile-mi sunt reci
Dodji i uzmi me/Vino şi ia-mă

[Traducere realizată din limba sârbă de către Gebelezis]

Mâna

Tremura mâna. Mâna mea. Mâna mea învăţată să scrie, orice, oriunde, oricând acum are emoţii când se apropie de hârtie. Emoţiile mâinii sunt surde şi acceptabile, are dorinţa de a scrie doar despre un subiect şi în aceeaşi emoţie dorinţa de a păstra doar pentru uzul personal cuvintele şi adevărul despre ea. Nu despre ea – mâna, despre ea – fiinţa de lumină.

Cine poate înţelege mai bine decât mâna mea dorinţa de a mângâia, de a dărui din energia ei benefică fiinţei? Poate sufletul să poată înţelege din imaterialul existenţei sale. Acel suflet care tânjise până nu demult un alt suflet care să poată pătrunde nefiinţa sa până în cele mai incredibile adâncuri. Poate că sufletul, acum liniştit şi pătruns de celălalt, poate bănui dorinţa materială a mâinii.

Tremură şi inima odată cu mâna. Ea este cea care înţelege cel mai bine cele două elemente: imaterialul şi materialul. Biata inimă! Întreaga ei existenţă nu a găsit atâta complexitate, atâta plinătate; întreaga ei existenţă nu a primit atât de mult cât a primit în ultimele zile.

Sângele pompat de inimă a început să dea culoare. Culoarea care dispărută era demult. Acum pare că iarba e verde şi cerul este albastru. Oamenii zâmbesc uneori.

Şi uite aşa în tremurul unei mâini emoţionate şi în colapsurile ocazionale ale creierului, am reuşit să exprim o părticică infimă din zbaterea interioară. Poate că cele exprimate au mărimea unui fir de nisip, dar şi acel fir de nisip are valoarea sa în întreg. Tonele de nisip sunt formate din grăuntele de nisip.

Dacă nu crezi în iubire, crede în mine

Cum aş putea să explic unei persoane ce înseamnă să-ţi doreşti să trăieşti fiecare secundă alături de cel pe care-l iubeşti? Să-i simţi fiecare respiraţie, să îl ţii de mână în timp ce stai în pat şi te uiţi la un film, să ştii că, dacă te trezeşti în toiul nopţii din cauza unui coşmar, te poţi ghemui în braţele lui şi să te linişteşti? Sau pur şi simplu să-i simţi prezenţa lângă tine, pentru că e singurul lucru ce-ţi aduce linişte în suflet? Cum ar putea înţelege cineva care nu a trecut niciodată prin aşa ceva ceea ce simt eu în momentele în care ştiu că avem nevoie unul de altul, dar distanţa nu o putem sfida pentru mult timp?

De fapt, nici nu cer nimănui să mă înţeleagă. Nu mă aştept să ştie toţi ce înseamnă să iubeşti la nivelul la care iubesc eu. Nu mă aştept ca oamenii să cuprindă complexitatea sentimentelor mele. Dar mă aştept să mi se ofere puţină încredere că ştiu ceea ce fac. Că sunt conştientă de urmările deciziilor pe care le iau. Sprijinul va veni de la cei care vor simţi, dar măcar un pic de încredere, ce naiba!

De ce trebuie să existe mereu revoltă, de ce trebuie să fie mereu oamenii împotriva fericirii? Dacă sunt împotrivă şi viaţa lor a fost un eşec, de ce se încăpăţânează să te convingă de faptul că aşa va fi şi a ta? E chiar aşa de greu de crezut că mai sunt oameni care chiar iubesc? Că nu primează materialismul şi sunt fericiţi doar să fie unul lângă altul, chiar dacă nu dansează praf de aur în jurul lor? Că ar face orice sacrificiu, atâta timp cât sunt împreună, că doar împreună pot să le facă?

Nu poţi să ceri unor oameni care se iubesc mai presus de orice să nu se mai iubească, sau să se iubească mai puţin, până când vor avea chef alţii ca ei să se iubească aşa cum îşi doresc. Nu pot nici ei să-şi poruncească să nu mai iubească aşa de mult. Iar experienţele mele personale mi-au demonstrat că în momentul în care te încăpăţânezi să-ţi negi sentimentele şi să le suprimi, ele vor lovi cu o şi mai mare tărie.

Eu una nu pot să iubesc în ritmul ce mi-l impun alţii. Dezavantajul (sau avantajul, depinde cum vrea fiecare să privească lucrurile) meu este că în momentul în care mă îndrăgostesc, îmi dăruiesc sufletul complet, din prima secundă. Mă mint de multe ori că nu e adevărat, dar aşa este. Am avut parte de sentimente pe care le-am catalogat drept iubire de două ori în viaţă, dar ceea ce simt acum nici nu se compară cu culmile pe care credeam că le poate atinge iubirea. Acum că ştiu ce înseamnă cu adevărat să iubeşti şi să fii iubită, acum că ştiu că nu există culmi sau limite, că totul e fără oprire şi creşte pe zi ce trece ajung să cunosc adevărata natură a multor oameni: pentru ei nu există iubire, pentru ei e imposibil să iubeşti la un asemenea nivel…. asta e trist.

Cetatea Ribadavia

Îngropată adânc în inima Galiciei, cetatea este bine conservată. Este atracţie turistică, dar în acelaşi timp este şi locuită, viaţa evului mediu fiind transpusă prezentului. Străduţe înguste, pietruite; arcade din piatră… Acesta e cuvântul ce reprezintă cel mai mult această regiune: piatra. Paradoxal, dar piatra de aici nu inspiră răceală, ci perenitate, aceea continuitate istorică dusă dincolo de celţi… 

Adevărul e că piatra simplă nu are nimic de zis. Sufletul e cel care donează cerculeţe de energie divină, iar iubirea e cea care face să vibreze de la inimi la pietre întreaga cetate… Pentru noi a fost frumos… frumos pentru că simţeam iubirea dintre noi ca pe cel mai frumos eveniment cosmic… Pietrele ne-au zâmbit şi noi nouă ne-am zâmbit… dimineţile, amiezile şi serile ne-au zâmbit…

Am rămas să zâmbim, am rămas frumoşi şi vom rămâne frumoşi în iubirea noastră, urmând exemplul pietrelor: nu doar până când moartea ne va desparţi, ci până când pietre vor exista… Ne iubim.