Cum să te deprimi cu succes

Înainte să vă întrebaţi ce fel de articol ar putea avea un astfel de titlu, vă voi spune eu: unul cât de poate de serios. De ce? Păi tot citim despre chestii pozitive, cum să faci asta, cum să faci aia, de ce să nu existe un articol care să te înveţe cum să te deprimi cu succes? Părerea mea e că, dacă vrei să faci un lucru, să-l faci bine, altfel nu are sens să-l faci. Până şi depresia cere o anumită măiestrie, chiar curaj. Aşa că am de gând să vă dau anumite sfaturi care vă vor deschide drumul spre o depresie de succes:

1. Fă întotdeauna ce se aşteaptă alţii de la tine, nu riposta şi să nu cumva să-ţi permiţi să ai vise. Un pas important în lupta pentru a te deprima cu succes este să nu faci niciodată ce vrei. Aşa, frustrarea şi enervarea se adună şi în final se vor dărâma asupra ta. Coctailul perfect pentru a începe.
2. Ai încredere deplină în oameni şi fii sigur mereu că îşi vor ţine promisiunile făcute. Pentru că dezamăgirea e o mină de aur necesară depresiei, e neapărat să ai parte de dezamăgiri peste dezamăgiri. Cel mai uşor e să te aştepti ca oamenii din jurul tău să facă anumite lucruri sau să se ţină de promisiuni şi ai reuşit.
3. Găseşte-ţi un loc de muncă/specialitate la şcoală care nu ţi se potriveşte deloc, care îţi displace şi nu-ţi produce absolut nicio plăcere. Nici prin cap să-ţi treacă să renunţi. Trebuie să trăieşti mizerabil ca să menţii starea de depresie şi să o amplifici.
4. Fă tot posibilul să îţi găseşti un partener/o parteneră care să nu te respecte deloc şi care să-ţi aducă aminte de fiecare dată când vă vedeţi cât de puţin valorezi şi că nu meriţi nimic bun. Lipsa de comunicare este de asemenea importantă încât problemele trebuie să se acumuleze, nu să se rezolve.
5. Crede tot ce vezi la ştiri şi tot ce îţi oferă massmedia pe tavă. Massmedia trebuie să devină singurul adevăr şi trebuie neapărat să nu ratezi ştirile de la ora 17, întrucât reprezintă sursa ta de inspiraţie în viaţă.

Ar mai fi şi alte lucruri, însă acesta e un început sigur şi măreţ pentru o depresie de succes. De religie nu mă leg, că nu vreau să dezbat depresia între atei şi religioşi. Sfaturile de mai sus sunt valabile pentru toţi, indiferent de sex, rasă sau religie.

În final, vreau să menţionez că dacă vă aflaţi în situaţiile menţionate mai sus, aveţi nevoie de ajutor profesional. Depresia e o boală serioasă şi trebuie tratată ca atare. Cel mai sănătos pentru tine şi cei din jur e să o tratezi.

Visele consumă

Uneori visele te consumă. Lupţi atât de mult să le îndeplineşti, treci peste reguli, te dai peste cap, işti complicaţii şi când reuşeşti îţi dai seama cât de mult te consumă. Pentru că în ziua de azi, visele sunt un lux. Pentru că visele ar trebui exterminate, dau speranţe oamenilor, iar oamenii nu trebuie să aibă speranţă. Oamenii trebuie să fie roboţei cu feţe lungi, dispuşi să facă ce trebuie pentru a supravieţui. Nu pentru a trăi.

Visele consumă întrucât te scot din starea de comfort. Te provoacă să lupţi pentru tine şi împotriva celorlalţi. Te provoacă să ai un ţel. Te ajută să-ţi dai seama ca viaţa nu înseamnă doar sacrificii, ci şi împliniri. Că uneori chiar trebuie să te lupţi cu morile de vânt, nu pentru a demonstra lumii că se poate (orbii vor rămâne orbi şi dacă le redai vederea), ci pentru a-ţi demonstra ţie. Însă pentru asta ai nevoie de curaj. Riscul face parte şi el din împlinirea viselor.

Oare de ce oamenii au ajuns să fie mereu grăbiţi, mereu încruntaţi? Pentru că au uitat că există vise. Pentru că nu mai cred în ele. Pentru că-i consideră naivi şi proşti pe cei care o fac. Pentru că societatea asta îţi zice şi îţi impune. Pentru că eşti un om mare dacă te sacrifici şi un egoist dacă îţi permiţi să ai vise pentru care lupţi.

Şi totuşi, în ciuda faptului că visele consumă, prefer să le am, să zâmbesc misterios pe stradă când mă gândesc la ele şi lumea să mă privească ciudat. Pentru că prefer etichetările gen naivă, proastă, egoistă, decât să îmbrăţişez frustrările asemeni celor care spun „nu!” şi nici nu se opresc să vadă că posibilităţile de „da!” există.

Don’t try this at home!

Răsfoiam ieri Facebook-ul şi am văzut întâmplător o poză cu Tom, din celebrul Tom şi Jerry, care avea jumătate de pepene verde băgat pe gât şi atunci mi-a venit în minte advertismentul pe care îl tot auzim de multă vreme: nu încerca asta acasă! Şi am răsfoit mai departe. Însă între timp, ideea s-a dezvoltat în mintea mea şi mi-am pus următoarea întrebare: dacă te avertizează să nu încerci un anumit lucru acasă, înseamnă că-l poţi încerca la servici sau afară?

De când mă ştiu am tot găsit soluţii să „respect” avertismentele, dar să le găsesc portiţe de scăpare şi să le pun în practică, dacă mi-era musai să văd ce iese. Bine, nu mă gândeam să-mi bag jumătate de pepene verde în gură, dar de exemplu dacă părinţii îţi spun că nu ai voie să faci cutare lucru în cameră, asta nu înseamnă că nu îl poţi face în baie, în hol, în bucătărie. Totul ţine de context! Şi se mai întreabă lumea de ce traducătorii întreabă contextul :))) Nu mă gândeam eu că o să traduc în viitor, dar asta nu înseamnă că mişto-urile nu sunt la ordinea zilei când vine vorba de context. Ceri puţină apă? Pun un strop. Spui că mănânci mai încolo? Te întreb dacă e vorba de străzi sau doar blocuri. Acestea sunt exemple slăbuţe, ce le folosesc des, dar iubesc să mă joc cu cuvintele şi contextele şi să văd şi reacţia celor care nu sunt obişnuiţi cu mine făcând asta 😀

Aşa că, dragi oameni ce vă dedicaţi cu avertismente de genul „nu încercaţi asta acasă!” ar fi bine să vă gândiţi că mai sunt ceva copii care gândesc ca mine şi vor găsi o modalitate să respecte avertismentul făcând lucrurile în alte locuri decât cele nerecomandate 😀

Paul McCartney a murit de fapt în 1966!

Sau

Trăiască zvonurile, ignoranţa şi necesitatea de a fi manipulabil

Am citit azi un articol ce m-a făcut să mă prăpădesc de râs. Articolul îl puteţi găsi aici, însă vă anunţ că e în spaniolă. Cel mai probabil există şi o variantă în limba engleză, având în vedere că e vorba de un sondaj realizat în USA.

Lăsând la o parte toate întrebările legate de teoriile conspiraţioniste cum că Obama ar putea fi anticristul, că schimbările climatice reprezintă de fapt o „fraudă” creată de oameni puternici ce au scopuri ascunse, cum că o mână de oameni puternici şi influenţi complotează să cucerească lumea, că Osama Bin Laden încă e în viaţă, Bigfoot chiar există şi cei care conduc lumea sunt de fapt reptilieni umanoizi, ceea ce cu adevărat mi-a atras atenţia a fost faptul că 6% din participanţii la sondaj sunt de părere că Paul McCartney a murit într-un accident de maşină în 1966! Chipurile, a fost înlocuit în secret  de un bărbat care-i seamănă foarte bine fizic.

De unde şi până unde le-o putut cloci mintea o asemenea chestie? Am mai auzit eu zvonuri prin Men in Black cum că Elvis era de fapt extraterestru şi că şi-a înscenat moartea ca să se întoarcă acasă, dar asta e prea e tot! Adică, dacă e adevărat, de ce nu s-au sinchisit să facă acelaşi lucru şi cu John Lennon? Că puteau foarte bine să spună că o dublură a fost ucisă şi gata! Şi mă întreb eu, cum de nu şi-or dat restul de 3 de la The Beatles seama că al patrulea nu e McCartney? Tare conspirativă e treaba asta!

Voi în ce teorii conspirative credeţi? Sau vi se par moduri în care oamenii îşi omoară timpul?

Despre comunicare şi înţelegere. Despre sinceritate

Nu am cutreierat mult prin lume şi nici nu pot spune că am interacţionat extraordinar de mult cu oamenii. Eram într-o perioadă foarte deschisă şi sociabilă, însă anumite întâmplări m-au făcut să mai închid din uşi şi ferestre, pe unde intrau de obicei oameni ce aveau interesul să ia ce au nevoie şi după să plece la fel de repede cum au intrat. Însă, cu toate că m-am mai închis în mine, am mai tras cu ochiul pe ici, pe colo, pe la oameni. Că era vorba de familie, de prieteni, de cunoştinţe sau necunoscuţi pe care îi auzeam discutând pe stradă. Şi ştiţi ce am observat? Că lumea, în general, nu comunică. Necomunicând, oamenii nu se înţeleg între ei. Iar fără înţelegere, nu poate exista armonie. Doar stări de confuzie şi de tensiune. Doar conflicte. Şi asta e trist.

E trist că oamenii nu mai au timp sau nu îşi fac timp să comunice. Să spună ceea ce gândesc şi simt cu adevărat, nu să fie preocupaţi să spună ceea ce se aşteaptă interlocutorul să audă. E trist că oamenii ajung să se plângă unor terţi, sperând poate că aşa problemele vor trece sau se vor rezolva de la sine. Din păcate, nu se întâmplă acest lucru. De ce le e atât de greu oamenilor să fie sinceri?

E drept că sinceritatea nu aduce mereu acel efect pe care-l aşteaptă toată lumea, însă sinceritatea e singurul mod în care vorbitul devine comunicare şi înţelegere. Ce rost are să vorbeşti, dacă nu comunici nimic? Ce rost are să ai un liber arbitru, o gândire proprie, dacă nu comunici nimic? Pentru vorbit sunt buni şi roboţii. Ei pot foarte uşor să vorbească despre vreme, de exemplu. Ei nu au nevoie de comunicare, căci între roboţi nu au cum să se nască situaţii conflictuale care să necesite comunicare pentru a putea fi rezolvate.

Acelaşi lucru îl observ la tot mai multe cupluri. Lipsa de comunicare, doar vorbit. Impresia greşită precum că partenerul trebuie să „ştie” ce doreşte celălalt. Numai piedici majore în reţeaua bidirecţională, numită comunicare. Când o să înţelegem că până la epoca comunicării telepatice mai avem de parcurs milenii, cel puţin? Nu mă miră că sunt atâţia oameni frustraţi care stau în relaţii doar de dragul de a sta. Sau or fi masochişti, nu ştiu. Dar eu una nu îmi pot imagina o relaţie în care să nu pot fi sinceră, să nu pot comunica. M-aş sufoca instantaneu.

Sau poate că văd eu greşit lucrurile. Sau poate am „observat” eu mediile greşite. Însă pe zi ce trece am impresia că oamenii încep să comunice din ce în ce mai puţin, renunţând parcă la ideea de a găsi soluţii. Îmbrăţişând problemele, sentimentul de confuzie şi frustrare, situaţia conflictuală. Atunci, la ce bun să fii om?

Dacă e atât de greu să fii sincer, măcar să fie comunicare. Ne-am născut oameni, nu roboţi. Nu sunteţi de acord?

Cum să faci un compromis?

În 2008 am aflat cu adevărat ce înseamnă să faci un compromis între două vise. Adevărul e că fiecare are propriile vise, unele mai mici, altele mai mari, dar nu toţi au aceeaşi ambiţie de a le împlini. E drept, am şi eu destule vise, însă unele devin aproape obsesie, atât sunt de hotărâtă să le împlinesc. Pur şi simplu le simt ca puncte vitale pe care trebuie să le ating în viaţă. Dacă stau bine să mă gândesc la toate visele de acest gen pe care le-am îndeplinit, pot să spun că au avut un rol foarte important în viaţa mea.

Aşa că în 2008 m-am trezit că aveam şansa să îmi văd împlinite două vise: olimpiada naţională de filosofie şi primul meu concert Celine Dion, la Paris (sunt hotărâtă să nu fie ultimul!). Perfect!

Biletul la concert îl aveam deja de luni de zile, îl primisem cadou de majorat şi era în primul rând. A trebuit ceva muncă de convingere pentru părinţi, dar tot am rezolvat-o până la urmă. (P.S: Raluchi, o să-ţi rămân veşnic datoare!)

La olimpiada de filosofie participasem şi cu un an înainte, dar nu reuşisem să mă calific la naţională (ştiţi şi voi cum e când nu învăţaţi o lecţie din multele lecţii şi fix aia pică), obţinând doar premiul II la judeţeană. Însă în 2008 era ultima şansă, eram în clasa a XII-a şi nu prea aveam când să mă mai calific dacă ratam şi acum (pentru necunoscători, nu contează în ce an eşti la liceu pentru a participa la orice materie din cadrul ştiinţelor sociale. Poţi încă din clasa a IX-a să participi la filosofie, chiar dacă nu o studiezi la şcoală decât peste 3 ani). Cu un an de experinţă în spate şi determinată să nu-mi scape printre degete, am reuşit să mă calific! A fost superb! Merită experienţa de naţională, chiar dacă nu iei nimic. Ei bine, eu am avut şansa să iau menţiune. Da, e drept că a fost ultima, dar a fost menţiune!

Şi acum vă întrebaţi probabil: care e legătura? Acum vă pun la curent! 220 V e bine? Glumesc. Compromisul a venit când am aflat că etapa internaţională a olimpiadei de filosofie din 2008 avea loc în România. Deci şi prin urmare, România avea dreptul la 10 locuri. Aşa că toţi cei care au luat premii şi menţiuni aveau să dea un test de limbă, întrucât subiectele nu aveau să fie în română. Logic. Ei bine, în total am fost 14 cu premii şi menţiuni. Printre care şi eu. Surpriza a venit la festivitate, căci nu mă aşteptasem să iau menţiune cu nota 8. M-am trezit cu numele strigat. Prima reacţie: yay, ce super! A doua reacţie: nu pot să dau testul! Motivul: olimpiada internaţională avea loc tocmai când eu trebuia să plec la Paris.

Să vezi atunci bucluc pe capul meu! Nu ştiu dacă vreodată v-aţi aflat într-o astfel de situaţie. Pe lângă faptul că ai o responsabilitate faţă de tine şi de mentorul tău (eu una mă laud cu o profesoară de filosofie excelentă, care pentru mine a fost şi este mai mult decât o simplă profesoară. Este o prietenă şi un mentor desăvârşit care a reuşit să înţeleagă nebunia mea şi nu numai!), ai o responsabilitate şi faţă de prietenii care s-au străduit atât de mult să-ţi împlinească un vis pe care-l aveai de mică. Ca să nu mai spunem că trenul spre casă era fix când începea testul, biletele erau deja cumpărate…

Colac peste pupăză, pe parcursul zilelor în care am fost la Galaţi, unde s-a desfăşurat olimpiada, se făcea mişto că dacă mă calific, nu stă nimeni după mine. Când am ajuns în situaţia respectivă, nu a mai fost chiar atât de amuzant.

Ce-am făcut până la urmă? Am declarat că nu pot să particip la test şi am plecat acasă, alegând Parisul. De ce? În primul rând eram a 14-a şi erau doar 10 locuri şi nu credeam că ar fi 4 înaintea mea care să nu stăpânească engleza sau franceza sau germana (dacă bine-mi aduc aminte, acestea erau limbile) ca să am eu şanse să mă calific la etapa internaţională. În al doilea rând, toate erau aranjate pentru excursia la Paris, aveam să stau 3 zile să apuc să şi vizitez câte ceva. În al treilea rând reuşisem să obţin o menţiune care, deşi nu e acelaşi lucru cu un premiu, a fost pentru prima dată când Sălajul aducea ceva acasă la filosofie. Eram mândră, deşi puţin dezamăgită că nu puteam continua. Însă Parisul a meritat sacrificiul. Şi în ciuda compromisului ce am fost nevoită să-l fac, încă mă bucur că am reuşit să-mi îndeplinesc visele, chiar dacă unul din ele a fost oarecum tăiat (cu toate că nu credeam că aş putea ajunge să fac aşa ceva).

Working online

De prin ianuarie am început să lucrez online. Nu câştig averi şi în general nu se câştigă averi peste noapte lucrând online, însă ai destule avantaje şi dacă nu ai alt job care să-ţi ocupe timpul, joburile online te ţin pe o anumită linie de plutire, să nu ajungi în starea aceea de moleşeală, nu atât fizică, ci psihică. Mie una îmi prinde foarte bine. Lucrez pe un site unde poţi să alegi joburi din multe domenii. Procesul e simplu: îţi faci un profil, faci câteva teste de aptitudine şi după cauţi joburile care ţi se potrivesc. Aplici, şi dacă scrisoarea ta de motivare îl motivează pe client, te invită la interviu sau te angajează. Care-s avantajele? Să vedem:

• Îţi alegi ce job vrei din lista de joburi.
• Mulţi clienţi specifică faptul că acceptă şi membri noi, ceea ce e esenţial. Începutul e mereu mai greu.
• Nu eşti obligat să accepţi jobul dacă, după ce te-a contactat clientul, vezi că nu e pe măsura ta.
• Lucrezi după orarul tău, în general. Sunt clienţi care pretind să lucrezi după fusul lor orar, dar asta e doar în cazul joburilor pe oră. Sunt şi joburi cu preţ fix. Eu până acum nu m-am aflat într-o astfel de postură.
• Nu trebuie să lucrezi tot timpul. Poţi să-ţi organizezi cum doreşti lucrul. În general clienţii sunt interesaţi să le termini sarcinile date în timpul dat, nu când le faci.
• Site-ul de unde îmi aleg joburi are o aplicaţie care îţi înregistrează orele în aşa fel încât şi clientul să vadă că lucrezi şi ce lucrezi (aplicaţia face un print screen la fiecare 10 minute). Joburile pe oră sunt garantate de site. Dacă nu eşti plătit, site-ul îţi oferă suport legal.
• La finalul unui job, ai şansa să oferi şi să primeşti feedback.
• Dacă ştii că un job e fals sau clientul are alte intenţii, poţi să-i dai flag. Site-ul ia în considerare opiniile membrilor, dar le ţine anonime.

Dezavantaje:

• Dacă vrei să simţi la buzunar că ai un job, trebuie să lucrezi minim 8 ore pe zi şi preferabil să fie un job plătit pe oră.
• Din păcate, joburile ce ţin de writing and translation, la care aplic eu în general, sunt majoritatea cu preţ fix. Adică ştii că trebuie să scrii 10 articole şi eşti plătit cu 20$ indiferent cât îţi ia să le scrii. Acesta e doar un exemplu. Preţurile diferă în funcţie de client.
• Nu e exclus să dai peste obsedaţi sexual care vor să te dezbraci la interviu (Interviurile au loc via Skype).
• Sunt mulţi care lucrează şi sub 1 $ pe oră, iar acest lucru scade mult şansele să prinzi tu de lucru. Eu una consider că e extrem de puţin să ceri atât şi numai strici piaţa.
• Mulţi caută nativi şi înseamnă că eşti exclus din prima, chiar dacă ai fi capabil să lucrezi mult mai bine şi să stăpâneşti limba mult mai bine decât un nativ.

Voi v-aţi gândit vreodată la posibilitatea de a lucra online?