Nu am cutreierat mult prin lume şi nici nu pot spune că am interacţionat extraordinar de mult cu oamenii. Eram într-o perioadă foarte deschisă şi sociabilă, însă anumite întâmplări m-au făcut să mai închid din uşi şi ferestre, pe unde intrau de obicei oameni ce aveau interesul să ia ce au nevoie şi după să plece la fel de repede cum au intrat. Însă, cu toate că m-am mai închis în mine, am mai tras cu ochiul pe ici, pe colo, pe la oameni. Că era vorba de familie, de prieteni, de cunoştinţe sau necunoscuţi pe care îi auzeam discutând pe stradă. Şi ştiţi ce am observat? Că lumea, în general, nu comunică. Necomunicând, oamenii nu se înţeleg între ei. Iar fără înţelegere, nu poate exista armonie. Doar stări de confuzie şi de tensiune. Doar conflicte. Şi asta e trist.
E trist că oamenii nu mai au timp sau nu îşi fac timp să comunice. Să spună ceea ce gândesc şi simt cu adevărat, nu să fie preocupaţi să spună ceea ce se aşteaptă interlocutorul să audă. E trist că oamenii ajung să se plângă unor terţi, sperând poate că aşa problemele vor trece sau se vor rezolva de la sine. Din păcate, nu se întâmplă acest lucru. De ce le e atât de greu oamenilor să fie sinceri?
E drept că sinceritatea nu aduce mereu acel efect pe care-l aşteaptă toată lumea, însă sinceritatea e singurul mod în care vorbitul devine comunicare şi înţelegere. Ce rost are să vorbeşti, dacă nu comunici nimic? Ce rost are să ai un liber arbitru, o gândire proprie, dacă nu comunici nimic? Pentru vorbit sunt buni şi roboţii. Ei pot foarte uşor să vorbească despre vreme, de exemplu. Ei nu au nevoie de comunicare, căci între roboţi nu au cum să se nască situaţii conflictuale care să necesite comunicare pentru a putea fi rezolvate.
Acelaşi lucru îl observ la tot mai multe cupluri. Lipsa de comunicare, doar vorbit. Impresia greşită precum că partenerul trebuie să „ştie” ce doreşte celălalt. Numai piedici majore în reţeaua bidirecţională, numită comunicare. Când o să înţelegem că până la epoca comunicării telepatice mai avem de parcurs milenii, cel puţin? Nu mă miră că sunt atâţia oameni frustraţi care stau în relaţii doar de dragul de a sta. Sau or fi masochişti, nu ştiu. Dar eu una nu îmi pot imagina o relaţie în care să nu pot fi sinceră, să nu pot comunica. M-aş sufoca instantaneu.
Sau poate că văd eu greşit lucrurile. Sau poate am „observat” eu mediile greşite. Însă pe zi ce trece am impresia că oamenii încep să comunice din ce în ce mai puţin, renunţând parcă la ideea de a găsi soluţii. Îmbrăţişând problemele, sentimentul de confuzie şi frustrare, situaţia conflictuală. Atunci, la ce bun să fii om?
Dacă e atât de greu să fii sincer, măcar să fie comunicare. Ne-am născut oameni, nu roboţi. Nu sunteţi de acord?
Symphonie pour un monde étrange 