Răbdarea s-a cam dus…

Nu știu voi cum sunteți sau percepeți lumea din jurul vostru, însă eu am impresia tot mai des că nu mai există răbdarea printre noi. Nu mai avem răbdare nici măcar să ne bucurăm de ceea ce ne plăcea înainte. Ne gândim intens la momentul dorit și când vine, ne și vizualizăm după. Pățesc tot mai des asta. Nu mai am răbdare când mă pun să citesc, mă foiesc dintr-o parte în alta. Nu mai am răbdare când mă pun în fața laptopului să lucrez. Pînâ și acest articol deja îl vizualizez postat, citit, cu puțin noroc ceva comentarii.

Voi cum stați cu răbdarea? Vă mai dedicați la fel timpul lucrurilor pe care sunteți nevoiți să le faceți, lucrurilor care vă plac?  Vi se par că cei din jur fac la fel?

Am ajuns să admir oamenii care sunt dedicați, disciplinați. Eu mă tot străduiesc să mă (re)disciplinez, să revin la ritmul ce-l aveam cândva, dar parcă și pentru asta îmi lipsește răbdarea. Am observat însă că mental reușesc să rezolv lucrurile și să mă organizez foarte bine. Dacă ar fi cineva care ar putea să scrie după dictare pentru mine, aș putea să termin multe în timp util. Mă macină realitatea asta fizică, mi-e dor de metafizic și de zilele când puteam să le las toate baltă și să mă întorc la sinele meu.

Nu știu dacă tot din absența din ce în ce mai acută a răbdării (sau o fi vreun simptom a ceva mai grav?) văd totul mai sumbru. Nu pot pricepe cum tinerii din ziua de azi se plictisesc de orice, rapid, dar nici nu au interese. Nu pot pricepe de ce multe cupluri fac copii deși nu sunt în stare să-i crească. Nu pot pricepe de ce unii refuză să vadă evidentul din fața lor. Nu pot. Ori oi fi îngustă la minte, ori nu am răbdare să pricep.

Mi-e dor de metafizic!

Jocul lui Ender

Nu obişnuiesc să scriu recenzii. Nu am stat să analizez exact de ce, poate pur şi simplu trăiesc prea mult o carte şi nu-mi place să împărtăşesc mult din ea. Sau poate e alt motiv. Oricum am terminat de citit prima carte din seria „Jocul lui Ender”, de Card Orson Scott. Am început să citesc cărţile la recomandarea lui Gebelezis. Nu pot să spun că mă omor enorm după SF-uri, însă sunt unele care mă atrag sau care le citesc, dacă mi-au fost recomandate. Adevărul e că mereu reuşesc să mă surprindă în mod pozitiv.

Revenind la „Jocul lui Ender”. Aşa se numeşte prima carte din seria „Saga lui Ender”. Doar prima am citit-o până acum. Şi cred că e o lectură interesantă nu doar pentru pasionaţii de SF, ci şi pentru pasionaţii de gândire. De ce spun asta? Pentru că e vorba de un viitor în care omenirea a fost atacată de o specie extraterestră. De nişte gândaci. E vorba despre lupta omenirii pentru supravieţuirea speciei. E vorba despre luarea copiilor din sânul familiei pentru a fi antrenaţi de la vârste de câţiva ani pentru a se lupta împotriva gândacilor. Per ansamblu, e vorba de o manipulare dintre cele mai crude. Însă nu doar din partea adulţilor, ci şi din partea copiilor. E vorba de un război al minţii. Acuma să nu vă închipuiţi lupte sângeroase. Imaginati-vă o şcoală situată undeva în afara planetei. O şcoală plină de prunci privaţi de copilărie în care sunt învăţaţi cum să se lupte în spaţiul antigravitaţional. E povestea lui Ender, un puşti ce reuşeşte să dezlege misterele jocurilor de la Şcoala de Luptă, întrecând aşteptările şi celor mai pretenţioşi profesori. După două invazii dezastruoase, Ender devine singura speranţă a omenirii împotriva celei de-a treia invazie. Un puşti genial, alături de echipa lui formată din alţi puşti. Curios cum soarta omenirii revine în mâna unor copii ce se antrenează cu ajutorul unor jocuri complicate la care trebuie să găsească soluţii ingenioase. Iar asta e doar ce se întâmplă la şcoală. Pe Pământ, fratele şi sora lui Ender reuşeşc să manipuleze opinia publică şi a marilor puteri prin intermediul unor articole publicate anonim. Trist e când realizezi că, odată distrusă ameninţarea extraterestră, oamenii sunt dispuşi să se autodistrugă pentru putere. Din nou. Omenirea trece printr-un cerc vicios în care mereu încearcă să-şi pună într-un fel sau altul ştreangul la gât.

Nu o să vă spun să o citiţi. Nu o citiţi. Nu sunt pagini cu optimism. Sunt glume, replici geniale şi destule momente care te fac să râzi. Păcat că reflectă realitatea mult prea bine.

Visele consumă

Uneori visele te consumă. Lupţi atât de mult să le îndeplineşti, treci peste reguli, te dai peste cap, işti complicaţii şi când reuşeşti îţi dai seama cât de mult te consumă. Pentru că în ziua de azi, visele sunt un lux. Pentru că visele ar trebui exterminate, dau speranţe oamenilor, iar oamenii nu trebuie să aibă speranţă. Oamenii trebuie să fie roboţei cu feţe lungi, dispuşi să facă ce trebuie pentru a supravieţui. Nu pentru a trăi.

Visele consumă întrucât te scot din starea de comfort. Te provoacă să lupţi pentru tine şi împotriva celorlalţi. Te provoacă să ai un ţel. Te ajută să-ţi dai seama ca viaţa nu înseamnă doar sacrificii, ci şi împliniri. Că uneori chiar trebuie să te lupţi cu morile de vânt, nu pentru a demonstra lumii că se poate (orbii vor rămâne orbi şi dacă le redai vederea), ci pentru a-ţi demonstra ţie. Însă pentru asta ai nevoie de curaj. Riscul face parte şi el din împlinirea viselor.

Oare de ce oamenii au ajuns să fie mereu grăbiţi, mereu încruntaţi? Pentru că au uitat că există vise. Pentru că nu mai cred în ele. Pentru că-i consideră naivi şi proşti pe cei care o fac. Pentru că societatea asta îţi zice şi îţi impune. Pentru că eşti un om mare dacă te sacrifici şi un egoist dacă îţi permiţi să ai vise pentru care lupţi.

Şi totuşi, în ciuda faptului că visele consumă, prefer să le am, să zâmbesc misterios pe stradă când mă gândesc la ele şi lumea să mă privească ciudat. Pentru că prefer etichetările gen naivă, proastă, egoistă, decât să îmbrăţişez frustrările asemeni celor care spun „nu!” şi nici nu se opresc să vadă că posibilităţile de „da!” există.

Să ieşi din tipare înseamnă să fii oaia neagră

Aţi observat cum imediat deveniţi inamici publici dacă îndrăzniţi să ieşiţi din tipare? Fie că sunt impuse de familie, prieteni sau societate, odată ce te gândeşti că ai putea face altfel lucrurile începi să-ţi tai creanga de sub picioare. Familia începe să-ţi facă tot mai multe reproşuri, să îţi pună sub semnul întrebării deciziile: de ce vrei să mergi la facultatea X, nu vezi că specialitatea y de la facultatea z aduce mai mulţi bani? De ce eşti cu X şi nu cu Y, tu nu vezi ce viaţă are şi că o să te tragă în jos? De ce nu îţi cauţi de lucru (chiar dacă ştii că în oraş nici măcar cei cu experienţă nu-şi mai găsesc de lucru, darămite tu, proaspăt ieşit de pe băncile şcolii)? Şi exemplele pot continua. Nu contează dacă până atunci ai fost exemplu perfect de ascultare, bună purtare şi ai avut note foarte bune, când vine vorba de a lua deciziile tale, iar lumea nu e de acord cu ele, eşti automat catalogat drept oaia neagră. Dacă îndrăzneşti să găseşti o soluţie undeva în afara sferei de interese ţi se spune că nu are rost, că încerci degeaba, că nu ai siguranţe etc.

Dar oare lumea s-a oprit să se întrebe dacă sistemul lor de valori e corect şi valabil pentru totdeauna? Dacă vrei şi ai un anumit vis trebuie să renunţi la el doar pentru că nu se pretează acelui sistem? Dar se presupune că suntem liberi şi că avem aceleaşi drepturi… cam greu să crezi asta după ce treci prin astfel de situaţii şi te trezeşti singur dacă nu vrei să urmezi valorile impuse de alţii şi nu cele pe care le consideri tu potrivite pentru tine.

Pentru cei care s-au simţit măcar o dată că familia, prietenii sau societatea îl/o consideră o oaie neagră, ajută să asculţi piesa următoare:

Paul McCartney a murit de fapt în 1966!

Sau

Trăiască zvonurile, ignoranţa şi necesitatea de a fi manipulabil

Am citit azi un articol ce m-a făcut să mă prăpădesc de râs. Articolul îl puteţi găsi aici, însă vă anunţ că e în spaniolă. Cel mai probabil există şi o variantă în limba engleză, având în vedere că e vorba de un sondaj realizat în USA.

Lăsând la o parte toate întrebările legate de teoriile conspiraţioniste cum că Obama ar putea fi anticristul, că schimbările climatice reprezintă de fapt o „fraudă” creată de oameni puternici ce au scopuri ascunse, cum că o mână de oameni puternici şi influenţi complotează să cucerească lumea, că Osama Bin Laden încă e în viaţă, Bigfoot chiar există şi cei care conduc lumea sunt de fapt reptilieni umanoizi, ceea ce cu adevărat mi-a atras atenţia a fost faptul că 6% din participanţii la sondaj sunt de părere că Paul McCartney a murit într-un accident de maşină în 1966! Chipurile, a fost înlocuit în secret  de un bărbat care-i seamănă foarte bine fizic.

De unde şi până unde le-o putut cloci mintea o asemenea chestie? Am mai auzit eu zvonuri prin Men in Black cum că Elvis era de fapt extraterestru şi că şi-a înscenat moartea ca să se întoarcă acasă, dar asta e prea e tot! Adică, dacă e adevărat, de ce nu s-au sinchisit să facă acelaşi lucru şi cu John Lennon? Că puteau foarte bine să spună că o dublură a fost ucisă şi gata! Şi mă întreb eu, cum de nu şi-or dat restul de 3 de la The Beatles seama că al patrulea nu e McCartney? Tare conspirativă e treaba asta!

Voi în ce teorii conspirative credeţi? Sau vi se par moduri în care oamenii îşi omoară timpul?

Un pic de scenariu – Cimitirul Sufletelor Rătăcite

Mă gândeam să împărtăşesc cu voi un mic scenariu ce l-am scris prin 2007 pentru un proiect de la şcoală.

Cimitirul Sufletelor Rătăcite

Personaje

1. Un demon – trimisul lui Lucifer la Moarte
2. Moartea – păzitoare a Cimitirului Sufletelor Rătăcite
3. Îngerul – cel care vine la Moarte şi este acuzat
4. Lucifer – conducătorul demonilor
5. Dumnezeu
6. Serafimul – cel mai important membru al Consiliului Divin al Cetelor Îngereşti
   

Scena 1

În infinitul nopţii, Moartea veghează asupra sufletelor rătăcite. Stelele sunt luminile fade ale acestora, plânsetele lor tremurul vântului. În timp ce stă în jilţul ei de mormane de oase şi cenuşă, pietrele încep să scrâşnească sub presiunea unor paşi grei. O ceaţă incandescentă pune stăpânire pe cimitirul de suflete. În depărtare se văd doar doi ochi înflăcăraţi, ca doi cărbuni încinşi, şi un rânjet sarcastic, plin de ură.

MOARTEA (mişcându-şi ochii după nefiinţa ce se apropia de ea, pe un ton plin de suspiciune): Cărui fapt datorez vizita ta…demone?

DEMONUL (apropiindu-se de jilţul Morţii, ţintindu-şi ochii spre întunecimea acesteia): Am venit după sufletele rătăcite. (râzând printre dinţi) Stăpânul are nevoie de noi jucării.

MOARTEA          (cu o voce indiferentă): Nu-mi pasă de nevoile lui Lucifer şi nici nu am de gând să-mi dau sufletele pentru a deveni jucăriile lui. Te poţi întoarce să-i spui că poate să-şi spună pofta în cui.

DEMONUL (ştergându-şi rânjetul de pe faţă, ridicând vocea, într-un sâsâit): Cum îndrăzneşti să vorbeşti aşa despre Stăpân? (ridicând şi mai tare vocea) Nimic nu-i poate fi refuzat! (calmându-se) Dar s-a gândit şi la acest lucru. Bănuia că nu vei vrea să-i dai atât de uşor sufletele, aşa că ar vrea să-ţi propună un târg.

MOARTEA (păstrându-şi vocea indiferentă): Nu sunt interesată.

DEMONUL: Dar nici măcar nu ştii despre ce e vorba. Sunt mai mult ca sigur că te va interesa. (se apleacă înspre Moarte şi în şoaptă începe să-i spună târgul propus de Lucifer)

Scena 2

Printre râurile de lapte cu esenţe de miere se plimbă Dumnezeu, orbitor prin lumina Sa pură. Un înger se apropie.

ÎNGERUL (impacientat): Domnul meu, Necuratul doreşte să obţină sufletele rătăcite de la Moarte!

DUMNEZEU (calm): Ştiu, şi de asemenea ştiu şi care este planul său.

ÎNGERUL: Şi nu ai de gând să faci nimic ca să-l opreşti?

DUMNEZEU: Nu. Oamenii vor fi nevoiţi să aleagă singuri. Pentru asta le-am oferit libertatea de a alege. Atunci când îmi vor cere ajutorul, voi fi acolo pentru ei.

Scena 3

Îngerul impacientat se duce la Moarte cu speranţa că o va convinge să nu-i dea sufletele lui Lucifer.

MOARTEA (văzându-l pe înger apropiindu-se): Ştiu de ce eşti aici. Probabil ai fost trimis de Dumnezeu.

ÎNGERUL: Dumnezeu nu ştie că sunt aici, nu El m-a trimis. Am venit să te rog să nu-i dai sufletele lui Lucifer pentru a le folosi în planul său de a-i face pe oameni să se distrugă între ei.

MOARTEA (mirată): Planul său de a-i face pe oameni să se distrugă între ei? (începând să rădâ ironic) Habar nu ai despre ce vorbeşti. Nu ai nici cea mai vagă idee de planul lui Lucifer.

ÎNGERUL (cu o expresie de teamă): Dar dacă nu e vorba de asta, atunci ce plan are?

MOARTEA (cu acelaşi râs ironic): Doar nu crezi că o să-ţi spun?

ÎNGERUL: Ai de gând să-l trădezi pe Dumnezeu şi să te alături Necuratului?

MOARTEA: Să-l trădez pe Dumnezeu? Să mă alătur lui Lucifer? Eu sunt Moartea, nu am nevoie de nimeni şi de nimic. Pot să trec oricând vreau de o parte sau de alta. Nu îmi amintesc să-i fi jurat credinţă nici lui Dumnezeu şi nici lui Lucifer. Nu-i voi da sufletele celui din urmă, doar dacă…(se apropie de înger şi îi şopteşte) dacă Dumnezeu este în stare să-mi facă o ofertă mai bună!

ÎNGERUL (confuz): O ofertă mai bună?

MOARTEA: Da! Trebuie să recunosc că oferta lui Lucifer mă atrage şi nu mi-ar strica nici mie un pic de distracţie.

ÎNGERUL (îngrozit): Distracţie? Numeşti distrugerea distracţie?

MOARTEA: Păi ştii, e plictisitor să tot stau aici şi să am grijă de sufletele acestea de îngeri decăzuţi. Nu mi-ar strica puţină distracţie, chiar dacă asta va însemna distrugere. La urma urmei, eu nu sunt vinovată cu absolut nimic. Sunt doar spectatorul…din spatele cortinei. Am pus puţină sare şi piper acţiunii prin oferirea sufletelor.

ÎNGERUL: I-ai dat sufletele?

MOARTEA: Încă nu, dar aştept să vină Lucifer după ele cu recmpensa mea şi dacă nu vrei să te găsească aici, mai bine ai pleca să-ţi cânte păsărele din liră şi să te răcoreşti cu puţin lapte din râurile din acel loc numit Rai.

Îngerul pleacă, îngrozit fiind de ceea ce i-a spus Moartea, sigur că o tragedie este pe cale să se întâmple. Ceea ce i se pare mai grav e faptul că până să vorbească cu Moartea credea că ştie care este planul lui Lucifer, dar acum nu are nicio idee şi asta îl îngrozeşte şi mai mult.

 

Scena 4

În negura nopţii Necuratul fură din speranţa oamenilor, transformând-o în confuzie, amăgire, teamă, deznădejde.

LUCIFER: Doar o clipă ne desparte de Infinitul Suferinţei şi Distrugerii. Dar pentru asta am nevoie de sufletele rătăcite.

DEMONUL (care se aflase lângă Lucifer): Stăpâne, prin ce mijloace diabolice, demne de Întunecimea ta, vrei să furi sufletele de la Moarte? Nu ţi le va oferi, cu toate că i-a spus asta îngerului.

LUCIFER (râzând ironic): Voi crea o gaură în timp şi spaţiu.

DEMONUL (cu o expresie ironică combinată cu viclenie): O gaură în timp şi spaţiu? (râzând) Dar…pentru ce?

LUCIFER: Pentru a fura sufletele şi pentru a-i convinge pe toţi că nu eu am făcut-o! (râzând aproape isteric) Vor da toţi vina pe înger!

Scena 5

Dumnezeu priveşte prin Oglinda Adevărului spre locuitorii Pământului. E trist când vede cât de mult decade omenirea cu fiecare moment ce trece. Un Suflet al Raiului se apropie.

SUFLETUL: Domnul meu, Moartea doreşte să întrunească Consiliul Divin al Cetelor Îngereşti.

DUMNEZEU (întorcându-se îngrijorat şi trist către suflet): Fii bun şi du-te şi anunţă membrii Consiliului să se adune în Sala Judecăţii.

Sufletul Raiului se duce şi anunţă membrii Consiliului Divin, care se adună în Sala Judecăţii. Moartea şi Dumnezeu se află deja acolo, împreună cu toţi îngerii.

SERAFIMUL (adresându-se către Moarte, calm): Consiliul Divin al Cetelor Îngereşti s-a întrunit la cererea ta. Am dori să ştim care este motivul acestei întruniri.

MOARTEA: Sufletele rătăcite.

SERAFIMUL (confuz, dar pe acelaşi ton calm): Sufletele rătăcite se află sub protecţia ta.

MOARTEA: Se aflau e termenul potrivit.

SERAFIMUL: Se aflau? De ce se aflau? Unde se află sufletele acum?

MOARTEA: Au fost furate.

MULŢIMEA DE ÎNGERI: Furate?

DUMNEZEU: Vă rog pe toţi să fiţi calmi şi cu judecata limpede. Să lăsăm Moartea să ne explice ce s-a întâmplat.

MOARTEA: De curând, Lucifer mi-a propus un târg pentru a-i da sufletele rătăcite. (se aud exclamaţii de mirare îmbinată cu îngrozire) L-am refuzat, deoarece nu m-a interesat propunerea lui şi nu am de gând să văd Cimitirul gol, doar pentru că el are nevoie de noi jucării. La puţin timp după aceea un înger a venit la mine pentru a mă întreba ce am de gând să fac cu sufletele. I-am spus că i le voi da lui Lucifer, dar dacă Dumnezeu are o ofertă mai bună mă voi răzgândi. („Câtă impertinenţă!” se aude din sală) Se pare că îngerul a crezut că buzele mele rostesc adevărul. (pe un ton grav) S-a furişat şi a furat sufletele. (accentuând fiecare silabă) şi le-a vândut lui Lucifer pentru Înţelepciune şi Adevăr.

În sală se aşterne o linişte apăsătoare. Niciun înger nu îndrăzneşte să privească un altul. Cu toţii ştiu că există doar unul dintre ei care râvneşte la acestea de când a fost numit Păzitor pentru un filosof.

DUMNEZEU: Eşti sigură de vorbele tale? La fel cum ai rostit minciuni îngerului poţi rosti şi acum.

MOARTEA: Nu rostesc minciuni în Paradis şi nicidecum în faţa Ta şi a Consiliului. Ştiu când pot să mă joc şi când nu. Iar când vine vorba de Cimitirul Sufletelor Rătăcite nu scriu piese de teatru. (ridicând puţin vocea) Îmi vreau sufletele înapoi şi vreau ca îngerul să fie pedepsit!

SERAFIMUL: Dacă îngerul a furat într-adevăr sufletele şi le-a vândut Necuratului, atunci va fi pedepsit.

MOARTEA (cu un surâs ironic printre dinţi): Vreau să devină şi el un suflet rătăcit, în Cimitirul meu! (se aud exclamaţii de spaimă în sală) Ştiu că aceasta e pedeapsa divină supremă pentru un înger şi vreau să-i fie aplicată şi lui! Mă îndoiesc că veţi accepta să îi acordaţi o simplă pedeapsă unuia care s-a vândut lui Lucifer!

         

Liniştea apăsătoare se transformă într-o zarvă de nedescris şi imaginea perfectă a Raiului se prelinge într-un Paradis derizoriu, unde vanitatea fiecăruia iese la iveală – lumea oamenilor sub ochii adevăratului Dumnezeu.

La ce te aştepţi de la un cântec folk?

Nu mă laud cu o pasiune extraordinară pentru muzica folk, însă îmi place să o ascult, mai ales în concerte. Are un anumit farmec. Mie una îmi pare o povaţă, o poveste spusă în general pe acorduri de chitară. O combinaţie numai bună pentru cei veseli şi cei trişti, pentru cei optimişti şi cei pesimişti, pentru cei cu chef de viaţă şi cei melancolici.

Scopul meu nu e să mă pun să fac o listă cu ceea ce ascult, ci să aflu de la voi, ascultătorii înrăiţi sau nu ai muzicii folk, ce aşteptări aveţi voi de la un cântec. Cu alte cuvinte, vă atrage muzica, versurile sau ansamblul? Puneţi accent pe careva anume? Preferaţi o voce feminină, una masculină sau vă e indiferent?

Legat de versuri în sine, vă plac cele de dragoste sau cele ce înfăţişează diferite aspecte ale vieţii? Cele ce fac mişto de diferite persoane sau diferite situaţii?

Sunt curioasă căci de ceva timp tind să cochetez cu ideea de a scrie versuri ce par a fi folk. Spun par, pentru că nu le compun muzica (nu cânt la niciun instrument muzical, din păcate, şi chiar dacă am o linie melodică în minte, o păstrez pentru mine), doar scriu versurile. Ştiu că procesul e fix invers, dar aşa sunt eu, mai pe dos. Aşa simt şi aşa dau dureri de cap celor care ar fi interesaţi să compună pe baza lor. Îmi cer scuze, însă nu regret. A fost un vis ascuns de-al meu să devin cândva producător, dar s-a cam dus pe apa sâmbetei. Prin versuri, încerc să-l aduc într-o mică măsură la viaţă. Plus că-mi place să scriu, aşa că e combinaţia numai bună.

Ca să vă fie mai uşor să răspundeţi, în caz că nu aveţi timp pentru un răspuns lung, pun şi nişte poll-uri care vă iau doar câteva secunde.

Iar dacă sunteţi pasionaţi de folk şi vă place să cântaţi, dar nu vă vine la fel de uşor să scrieţi, am câteva versuri ce merită scoase de la naftalină să-mbucure lumea 🙂

Poezie şi poeţi

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la poezie, mă apucă o oarecare nostalgie. Nu neapărat după timpurile în care mai încercam şi eu să încropesc nişte versuri, fie ele cu rimă sau nu, ci după acele zile în care luam volumul lui Blaga sau al lui Sorescu şi citeam întrebându-mă „mie de ce nu mi-a venit ideea asta?” sau spunându-mi „şi eu m-am gândit la asta!”

Nu am mai făcut demult lucrul ăsta. E adevărat, nu am putut lua după mine în Spania toate cărţile pe care aş fi vrut să le iau. Adevărul e că am luat doar vreo 3. Şi niciuna nu e cu poezii. E drept că aş putea să citesc pe internet, dar nu are acelaşi farmec. Poezia necesită un anumit ambient pentru a fi citită. O anumită stare.

Recunosc, sunt mai mult adepta versului alb. Pentru mine, reprezintă o libertate anume de exprimare. Îmi place rima, dar încercând să găseşti cea mai bună rimă, care să şi exprime ideea ta, eşti de multe ori nevoit să faci compromisuri. Asta nu înseamnă că e imposibil, doar îl avem pe Eminescu.

Eu una prefer să scriu cu rimă când scriu posibile cântece. Spun posibile, pentru că din toate câte le-am scris, doar unul a ajuns cântec. Însă, cu puţin noroc, vor ajunge mai multe de acum încolo. Nu mai vreau să ţin scrierile pentru mine. Şi nu neapărat pentru ca cineva să se întrebe sau să exclame ceea ce scriam eu mai sus că făceam citindu-i pe Blaga sau Sorescu, ci pur şi simplu pentru că am ajuns la concluzia că, dacă lumii îi plăcea odată ce scriai, probabil că-i va plăcea şi acum. Iar dacă încurajările nu lipseau atunci, de ce ar lipsi acum? La urma urmei, ce rost are să scrii dacă nu împărtăşeşti cu lumea?

Aşa că aici aveţi una din poeziile mele preferate, scrise de mine:

Sacrificiu

nimeni nu mi-a spus
că luna e ţintuită de stele
cu un cârlig –
acelaşi cârlig
de care e agăţat
sufletul lui Dumnezeu,
acelaşi cârlig
de care atârnă
lumea,
acelaşi cârlig
cu care-mi străpung acum
al meu suflet
(alături de toate sufletele
ce au văzut un sens în sacrificiu),
acelaşi cârlig
ros de rugină
ce se clatină
sub greutatea atâtor sacrificii
inutile.

Gem

Reflexia unei ceşti de vânt

purtată fără zâmbet spre pământ;

un pai frânt de-o albină

şi prapurele congelat.

 

Ideatic şi idiot, pretextul pentru furt,

cretin genial de prost,

căutând capacul de wc.

 

Ne-au îmbuibat memoria,

ne-au întinat decizia,

ne-au exploatat dreptatea

şi ultimul cuvânt.

 

*

Gâtul frânt al păsării din curte,

jelind aerul uitat în frunte

şi preaslăvind migrena migratoare,

căutând butucul care doare.

 

Nu plânge mâncătorule de frunze…

şi pomul doare şi iarba moare.

Doar specia noastră nedispărută

uită sau renunţă, nu mai luptă…

 

Şi piersicul a înflorit în primăvară,

dar ultimul fruct e gem, în cămară…

urmăm şi noi, poate la vară,

iar dacă nu, mai înspre seară.

Despre adolescenţi şi droguri

Azi am avut o revelaţie (cu întârziere ca toate revelaţiile, deşi m-am încadrat în marja de trei zile cât se spune că durează o minune). Ce mare revelaţie mai poate avea cineva care vede zilnic la ştiri câte un uragan, un accident în lanţ cu multe vieţi pierdute? Mi-am dat seama că nu ştiu mare lucru din viaţa adolescenţilor de azi. Să nu înţeleagă cineva că mă consider moş. Problema e că interesele mele din adolescenţă, interesele mele de acum şi cele viitoare nu vor cuprinde sfera drogurilor. Când scriu droguri mă refer explicit la cele numite: heroină, cocaină şi principial cele de sinteză care dau dependenţă de la primele încercări.

            Pe data de 28.04.2011, în municipiul Zalău, am primit invitaţie la un eveniment organizat de elevi ai Colegiului Naţional „Silvania” realizat în cadrul unui proiect naţional. Au interpretat o scenetă, lizibilă, jucată oarecum cu frica de a nu greşi interpretarea şi cu frica de a nu fi ridiculizaţi. Părerea mea personală e că s-au descurcat onorabil şi au reuşit să redea mesajul anticonsumatorism suficient de bine. A urmat proiecţia filmului „Recviem pentru un vis”. Destul de sugestiv, şocant pentru firile sensibile, dar dacă ai 2 neuroni funcţionali la vizionarea filmului sigur te gândeşti înainte de a încerca la sfatul „prietenilor” orice drog.

            Şi acum revelaţia partea a doua: de ce au simţit nevoia să participe la un asemenea proiect aceşti adolescenţi? Înseamnă că văd atât de multe cazuri în cotidian?

            Nu a spus nimeni concret (şi nici voalat) despre x că îl cunoaşte şi că se droghează. Nu cred că de frică. Pur şi simplu pare să îi apese o jenă, o culpă de a face parte din această generaţie. Motorul acestei acţiuni trebuie căutat acolo unde nu ne place: în curtea şcolilor, în colţurile întunecate din cluburi, în cercurile de „prieteni”…

           Chiar nu doream să cred că e atât de extins fenomenul drogurilor. Azi vorbim de etnobotanice şi poimâine de heroină. Diferenţa e de preţ. Preţul în bani, căci preţul sănătăţii fizice şi mentale nu îl putem măsura.