Despre adolescenţi şi droguri


Azi am avut o revelaţie (cu întârziere ca toate revelaţiile, deşi m-am încadrat în marja de trei zile cât se spune că durează o minune). Ce mare revelaţie mai poate avea cineva care vede zilnic la ştiri câte un uragan, un accident în lanţ cu multe vieţi pierdute? Mi-am dat seama că nu ştiu mare lucru din viaţa adolescenţilor de azi. Să nu înţeleagă cineva că mă consider moş. Problema e că interesele mele din adolescenţă, interesele mele de acum şi cele viitoare nu vor cuprinde sfera drogurilor. Când scriu droguri mă refer explicit la cele numite: heroină, cocaină şi principial cele de sinteză care dau dependenţă de la primele încercări.

            Pe data de 28.04.2011, în municipiul Zalău, am primit invitaţie la un eveniment organizat de elevi ai Colegiului Naţional „Silvania” realizat în cadrul unui proiect naţional. Au interpretat o scenetă, lizibilă, jucată oarecum cu frica de a nu greşi interpretarea şi cu frica de a nu fi ridiculizaţi. Părerea mea personală e că s-au descurcat onorabil şi au reuşit să redea mesajul anticonsumatorism suficient de bine. A urmat proiecţia filmului „Recviem pentru un vis”. Destul de sugestiv, şocant pentru firile sensibile, dar dacă ai 2 neuroni funcţionali la vizionarea filmului sigur te gândeşti înainte de a încerca la sfatul „prietenilor” orice drog.

            Şi acum revelaţia partea a doua: de ce au simţit nevoia să participe la un asemenea proiect aceşti adolescenţi? Înseamnă că văd atât de multe cazuri în cotidian?

            Nu a spus nimeni concret (şi nici voalat) despre x că îl cunoaşte şi că se droghează. Nu cred că de frică. Pur şi simplu pare să îi apese o jenă, o culpă de a face parte din această generaţie. Motorul acestei acţiuni trebuie căutat acolo unde nu ne place: în curtea şcolilor, în colţurile întunecate din cluburi, în cercurile de „prieteni”…

           Chiar nu doream să cred că e atât de extins fenomenul drogurilor. Azi vorbim de etnobotanice şi poimâine de heroină. Diferenţa e de preţ. Preţul în bani, căci preţul sănătăţii fizice şi mentale nu îl putem măsura.

Solo para ti


Eres todo lo que pedía
Lo que mi alma vacía
Quería sentir

Eres lo que tanto esperaba
Lo que en sueños buscaba
Y  que en ti descubrí

Tú has llegado a encender
Cada parte de mi alma
Cada espacio de mi ser

Ya no tengo corazón
Ni ojos para nadie
Solo para ti

Eres el amor de mi vida
El destino lo sabia
Y hoy te puso ante mí

Y cada vez que miro al pasado
Es que entiendo que a tu lado
Siempre pertenecí

Tú has llegado a encender
Cada parte de mi alma
Cada espacio de mi ser

Ya no tengo corazón
Ni ojos para nadie
Solo para ti

Solo para ti
Solo para ti
Solo para ti

Esto es en verdad
Lo puedo sentir
Se que mi lugar
Es junto a ti…

Eres todo lo que pedía
Lo que no conocía
Y que en ti descubrí.

Sufocare


Sunt momente când simţi că aerul ce-l inspiri ţi se transformă într-un nod chiar înainte să-ţi ajungă în plămâni. Ştii că aşa începe sufocarea, dar ea nu mai vine – rămâne doar un sentiment neterminat de aşteptare. Problema e că atunci începi să simţi panică, te simţi în căutarea locului tău şi ai impresia că nu mai ai când să-l găseşti. Dacă sufocarea va veni în cele din urmă? Apoi încerci să raţionezi şi să te convingi că e doar o stare trecătoare, că aerul îţi circulă prin plămâni. Ştii că ai dreptate, însă de ce e nodul tot acolo?

 

Azi puterea de a-mi controla sufocarea e fragilă. Înainte nu conta că e vorba de săptămâni, chiar luni de zile. Cel puţin, nu conta atât de mult. Eram obişnuită cu relaţiile la distanţă – mă făceau într-un anume fel să mă simt liberă.

 

Dar acum nu pot să văd altă libertate decât alături de El. Acum până şi 4 zile mi se par nesfârşite, orele în care nu-i aud măcar vocea se lasă grele peste nodul din suflet. E o legătură mai profundă decât un cordon ombilical. E un suflet ce se desprinde în două de fiecare dată când părţile lui sunt nevoite să fie departe una de cealaltă. E o viaţă ce nu poate fi concepută fără aer, fără apă. Iar aerul şi apa vieţii noastre e Iubirea, suntem Noi. Acolo e acasă.

Azi suntem Noi


Azi inima îmi iese din piept. Sevrajul atinge cote înalte. De câteva zile mi se derulează în minte retrospectiva verii, din momentul în care am atins buzele iubitului meu şi până în momentul în care parcă s-a strangulat ceva în interiorul meu când m-am urcat în microbuz pentru a mă întoarce. Mă simt ca un fel de bombă ce aşteaptă apăsarea unui singur buton pentru a fi declanşată. Ştiu că în momentul în care voi fi din nou în braţele lui, bomba va exploda. Însă singurele daune provocate vor fi eventualele priviri întoarse de la săruturile şi îmbrăţişările pe care i le voi da iubitului meu la fiecare 16 secunde. Altceva nu va conta, decât universul în care ne vom cuibări amândoi pentru a trăi cu adevărat, pentru a da viaţă viselor şi dorinţelor şi a nu lăsa lumea din exterior să le ucidă.

Nu vorbesc de o desprindere de realitate. Din păcate, sau din fericire, suntem conştienţi de realitatea în care trăim, dar refuzăm să ne dăm bătuţi. Odată ce am înlăturat bariere precum timp şi distanţă, lucrurile înconjurătoare devin ceva banal. Sunt ca un fel de ploaie, însă noi avem umbrela perfectă pentru doi. Au trecut anii în care ni se părea ceva normal să suferi, în care credeam că undeva poate există sentimentul iubirii, dar nu e destinat pentru noi.

Azi suntem una şi aceeaşi persoană. Acum ştim că iubirea există şi există şi pentru noi – pentru că o trăim, o inspirăm, o expirăm. Pentru că ne dezvăluie tot ce există mai frumos în fiinţele noastre. Pentru că ne leagă într-un singur cuvânt: Noi.

Volim te


Izbucnirile de iubire se împrăştiau vulcanic în săruturi pline de pasiune şi îmbrăţisări în care rămâneam fără aer, aproape dureroase, dar atât de intense, în care puteam să-i simt cum inima îi bate din şi prin iubire, cum pulsează în trupurile noastre nevoia de noi, atât de puternică spiritual, psihic, cât şi fizic.

Zelim te, tako te silno zelim/Te doresc, atât de mult te doresc
Al reci dve, nemogu reci sve/Dar două cuvinte nu pot spune totul
Koliko bi rekle usne/Nu atât cât ar spune buzele
Kad bi te ljubile x2/Dacă te-ar săruta

Volim te, tako te ludo volim/Te iubesc, atât de nebuneşte te iubesc
Al reci dve, nemogu reci sve/Dar două cuvinte nu pot spune totul
Koliko bi rekle ruke/Nu atât cât ar putea spune mâinile
kad bi te grlile x2/Dacă te-ar îmbrăţisa

Trebas mi, tako mi jako trebas/Am nevoie de tine, atât de mult am nevoie de tine
Al reci dve, nemogu reci sve/Dar două cuvinte nu pot spune totul
Koliko bi reklo telo/Nu atât cât ar spune corpul
Kad bi te volelo x2/Dacă te- ar iubi

Volim te, tako te ludo volim/Te iubesc, atât de nebuneşte te iubesc
Al reci dve, nemogu reci sve/Dar două cuvinte nu pot spune totul
Koliko bi rekle ruke/Nu atât cât ar spune mâinile
kad bi te grlile x2/Dacă te-ar îmbrăţişa

Veruj mi tebi cu dati sve/Crede-mă, ţie am să-ţi dau totul
Dodji sto pre, srce mi umire/Vino şi ia-mă cât mai repede, inima-mi moare,
Noci su moje hladne/Nopţile-mi sunt reci
Dodji i uzmi me/Vino şi ia-mă

[Traducere realizată din limba sârbă de către Gebelezis]

Mâna


Tremura mâna. Mâna mea. Mâna mea învăţată să scrie, orice, oriunde, oricând acum are emoţii când se apropie de hârtie. Emoţiile mâinii sunt surde şi acceptabile, are dorinţa de a scrie doar despre un subiect şi în aceeaşi emoţie dorinţa de a păstra doar pentru uzul personal cuvintele şi adevărul despre ea. Nu despre ea – mâna, despre ea – fiinţa de lumină.

Cine poate înţelege mai bine decât mâna mea dorinţa de a mângâia, de a dărui din energia ei benefică fiinţei? Poate sufletul să poată înţelege din imaterialul existenţei sale. Acel suflet care tânjise până nu demult un alt suflet care să poată pătrunde nefiinţa sa până în cele mai incredibile adâncuri. Poate că sufletul, acum liniştit şi pătruns de celălalt, poate bănui dorinţa materială a mâinii.

Tremură şi inima odată cu mâna. Ea este cea care înţelege cel mai bine cele două elemente: imaterialul şi materialul. Biata inimă! Întreaga ei existenţă nu a găsit atâta complexitate, atâta plinătate; întreaga ei existenţă nu a primit atât de mult cât a primit în ultimele zile.

Sângele pompat de inimă a început să dea culoare. Culoarea care dispărută era demult. Acum pare că iarba e verde şi cerul este albastru. Oamenii zâmbesc uneori.

Şi uite aşa în tremurul unei mâini emoţionate şi în colapsurile ocazionale ale creierului, am reuşit să exprim o părticică infimă din zbaterea interioară. Poate că cele exprimate au mărimea unui fir de nisip, dar şi acel fir de nisip are valoarea sa în întreg. Tonele de nisip sunt formate din grăuntele de nisip.

Dacă nu crezi în iubire, crede în mine


Cum aş putea să explic unei persoane ce înseamnă să-ţi doreşti să trăieşti fiecare secundă alături de cel pe care-l iubeşti? Să-i simţi fiecare respiraţie, să îl ţii de mână în timp ce stai în pat şi te uiţi la un film, să ştii că, dacă te trezeşti în toiul nopţii din cauza unui coşmar, te poţi ghemui în braţele lui şi să te linişteşti? Sau pur şi simplu să-i simţi prezenţa lângă tine, pentru că e singurul lucru ce-ţi aduce linişte în suflet? Cum ar putea înţelege cineva care nu a trecut niciodată prin aşa ceva ceea ce simt eu în momentele în care ştiu că avem nevoie unul de altul, dar distanţa nu o putem sfida pentru mult timp?

De fapt, nici nu cer nimănui să mă înţeleagă. Nu mă aştept să ştie toţi ce înseamnă să iubeşti la nivelul la care iubesc eu. Nu mă aştept ca oamenii să cuprindă complexitatea sentimentelor mele. Dar mă aştept să mi se ofere puţină încredere că ştiu ceea ce fac. Că sunt conştientă de urmările deciziilor pe care le iau. Sprijinul va veni de la cei care vor simţi, dar măcar un pic de încredere, ce naiba!

De ce trebuie să existe mereu revoltă, de ce trebuie să fie mereu oamenii împotriva fericirii? Dacă sunt împotrivă şi viaţa lor a fost un eşec, de ce se încăpăţânează să te convingă de faptul că aşa va fi şi a ta? E chiar aşa de greu de crezut că mai sunt oameni care chiar iubesc? Că nu primează materialismul şi sunt fericiţi doar să fie unul lângă altul, chiar dacă nu dansează praf de aur în jurul lor? Că ar face orice sacrificiu, atâta timp cât sunt împreună, că doar împreună pot să le facă?

Nu poţi să ceri unor oameni care se iubesc mai presus de orice să nu se mai iubească, sau să se iubească mai puţin, până când vor avea chef alţii ca ei să se iubească aşa cum îşi doresc. Nu pot nici ei să-şi poruncească să nu mai iubească aşa de mult. Iar experienţele mele personale mi-au demonstrat că în momentul în care te încăpăţânezi să-ţi negi sentimentele şi să le suprimi, ele vor lovi cu o şi mai mare tărie.

Eu una nu pot să iubesc în ritmul ce mi-l impun alţii. Dezavantajul (sau avantajul, depinde cum vrea fiecare să privească lucrurile) meu este că în momentul în care mă îndrăgostesc, îmi dăruiesc sufletul complet, din prima secundă. Mă mint de multe ori că nu e adevărat, dar aşa este. Am avut parte de sentimente pe care le-am catalogat drept iubire de două ori în viaţă, dar ceea ce simt acum nici nu se compară cu culmile pe care credeam că le poate atinge iubirea. Acum că ştiu ce înseamnă cu adevărat să iubeşti şi să fii iubită, acum că ştiu că nu există culmi sau limite, că totul e fără oprire şi creşte pe zi ce trece ajung să cunosc adevărata natură a multor oameni: pentru ei nu există iubire, pentru ei e imposibil să iubeşti la un asemenea nivel…. asta e trist.

Te iubesc (3)


Am luat crema de faţă cu lapte şi miere pentru a o folosi pentru mâini. Ştiu că de obicei e mai hidratantă şi acum am de recuperat! Realizez că de multe ori mă las pradă amintirilor şi sentimentului de dor şi uit că pielea nu devine fină prin ele. Îmi amintesc surprinderea ta la atingerea pielii mele fine şi nu vreau să pierzi din senzaţie când ne vom reîntâlni.

Ştiu, mi-ai repetat de atâtea ori: pentru tine sunt cea mai frumoasă femeie din lume. Ştii ce e ciudat? Eşti singurul bărbat pe care îl cred când îmi spune asta. Nu credeam şi încă nu cred în complimente, chiar dacă am momentele mele când le fac. Însă le fac atunci când o simt cu adevărat. Nu pot să am încredere în oameni când îmi fac complimente. O fi din pricina unor complexe autoimpuse – nu am idee. Cu toate acestea te cred, pe tine te cred când îmi spui că sunt cea mai frumoasă, când spui că nu te deranjează că nu am corp de fotomodel, din contră, simţi că lângă mine eşti alături de o femeie, nu o imitaţie ce s-a supus regulilor societăţii legate de imagine. Te iubesc şi mai mult pentru asta – pentru că mă iubeşti pentru ceea ce sunt, pentru că ne iubim pentru ceea ce suntem.

Fragment (de dor)


Nopţile se transformă în dimineţi. În cele din urmă. Dacă ar rămâne veşnic nopţi, nu aş mai dormi niciodată. Dacă nu ar arăta ceasul (cel de pe telefon), o anumită oră reprezentativă pentru sfârşitul nopţii, somnul se prefăcea în aceleaşi gânduri de nedormit.

Orăcăie piese, zbiară vene, undeva un trup chinuit de vibraţii… doar scheaună un gând: mi-e dor.

E acolo departe cineva care se preface că doarme. Acelaşi dor de ducă ascunde. Doar piatra ce-o cară legată de picior o-mpiedică să-mi vină.

Iar acum e dimineaţă: noapte bună!

D’amour


M-am întâlnit ieri cu el în speranţa că toată iubirea pentru el mi se va întoarce în suflet. Şi aşa a fost. Am făcut dragoste de două ori şi tot nu mă puteam sătura de buzele lui. Mi-am dat seama că am aproape la fel de mare nevoie de el cum are el de mine. M-am bucurat să recunosc asta. M-am bucurat să văd că lipsa gesturile lui copilăreşti m-ar durea prea mult, că absenţa lui şi a iubirii sale nu ar putea fi recompensată de ceea ce simt pentru D. şi nici nu ar fi atât de puternică pentru a putea să umple golul. Probabil în momentul în care aş simţi că nu ar mai avea atât de mare nevoie de mine, mi-aş putea rupe din suflet iubirea pentru el, cu toate că nu ar înţelege că e din necesitatea de a-l nu-l face să sufere mai mult.