Jocul lui Ender


Nu obişnuiesc să scriu recenzii. Nu am stat să analizez exact de ce, poate pur şi simplu trăiesc prea mult o carte şi nu-mi place să împărtăşesc mult din ea. Sau poate e alt motiv. Oricum am terminat de citit prima carte din seria „Jocul lui Ender”, de Card Orson Scott. Am început să citesc cărţile la recomandarea lui Gebelezis. Nu pot să spun că mă omor enorm după SF-uri, însă sunt unele care mă atrag sau care le citesc, dacă mi-au fost recomandate. Adevărul e că mereu reuşesc să mă surprindă în mod pozitiv.

Revenind la „Jocul lui Ender”. Aşa se numeşte prima carte din seria „Saga lui Ender”. Doar prima am citit-o până acum. Şi cred că e o lectură interesantă nu doar pentru pasionaţii de SF, ci şi pentru pasionaţii de gândire. De ce spun asta? Pentru că e vorba de un viitor în care omenirea a fost atacată de o specie extraterestră. De nişte gândaci. E vorba despre lupta omenirii pentru supravieţuirea speciei. E vorba despre luarea copiilor din sânul familiei pentru a fi antrenaţi de la vârste de câţiva ani pentru a se lupta împotriva gândacilor. Per ansamblu, e vorba de o manipulare dintre cele mai crude. Însă nu doar din partea adulţilor, ci şi din partea copiilor. E vorba de un război al minţii. Acuma să nu vă închipuiţi lupte sângeroase. Imaginati-vă o şcoală situată undeva în afara planetei. O şcoală plină de prunci privaţi de copilărie în care sunt învăţaţi cum să se lupte în spaţiul antigravitaţional. E povestea lui Ender, un puşti ce reuşeşte să dezlege misterele jocurilor de la Şcoala de Luptă, întrecând aşteptările şi celor mai pretenţioşi profesori. După două invazii dezastruoase, Ender devine singura speranţă a omenirii împotriva celei de-a treia invazie. Un puşti genial, alături de echipa lui formată din alţi puşti. Curios cum soarta omenirii revine în mâna unor copii ce se antrenează cu ajutorul unor jocuri complicate la care trebuie să găsească soluţii ingenioase. Iar asta e doar ce se întâmplă la şcoală. Pe Pământ, fratele şi sora lui Ender reuşeşc să manipuleze opinia publică şi a marilor puteri prin intermediul unor articole publicate anonim. Trist e când realizezi că, odată distrusă ameninţarea extraterestră, oamenii sunt dispuşi să se autodistrugă pentru putere. Din nou. Omenirea trece printr-un cerc vicios în care mereu încearcă să-şi pună într-un fel sau altul ştreangul la gât.

Nu o să vă spun să o citiţi. Nu o citiţi. Nu sunt pagini cu optimism. Sunt glume, replici geniale şi destule momente care te fac să râzi. Păcat că reflectă realitatea mult prea bine.

Să ieşi din tipare înseamnă să fii oaia neagră


Aţi observat cum imediat deveniţi inamici publici dacă îndrăzniţi să ieşiţi din tipare? Fie că sunt impuse de familie, prieteni sau societate, odată ce te gândeşti că ai putea face altfel lucrurile începi să-ţi tai creanga de sub picioare. Familia începe să-ţi facă tot mai multe reproşuri, să îţi pună sub semnul întrebării deciziile: de ce vrei să mergi la facultatea X, nu vezi că specialitatea y de la facultatea z aduce mai mulţi bani? De ce eşti cu X şi nu cu Y, tu nu vezi ce viaţă are şi că o să te tragă în jos? De ce nu îţi cauţi de lucru (chiar dacă ştii că în oraş nici măcar cei cu experienţă nu-şi mai găsesc de lucru, darămite tu, proaspăt ieşit de pe băncile şcolii)? Şi exemplele pot continua. Nu contează dacă până atunci ai fost exemplu perfect de ascultare, bună purtare şi ai avut note foarte bune, când vine vorba de a lua deciziile tale, iar lumea nu e de acord cu ele, eşti automat catalogat drept oaia neagră. Dacă îndrăzneşti să găseşti o soluţie undeva în afara sferei de interese ţi se spune că nu are rost, că încerci degeaba, că nu ai siguranţe etc.

Dar oare lumea s-a oprit să se întrebe dacă sistemul lor de valori e corect şi valabil pentru totdeauna? Dacă vrei şi ai un anumit vis trebuie să renunţi la el doar pentru că nu se pretează acelui sistem? Dar se presupune că suntem liberi şi că avem aceleaşi drepturi… cam greu să crezi asta după ce treci prin astfel de situaţii şi te trezeşti singur dacă nu vrei să urmezi valorile impuse de alţii şi nu cele pe care le consideri tu potrivite pentru tine.

Pentru cei care s-au simţit măcar o dată că familia, prietenii sau societatea îl/o consideră o oaie neagră, ajută să asculţi piesa următoare:

Paul McCartney a murit de fapt în 1966!


Sau

Trăiască zvonurile, ignoranţa şi necesitatea de a fi manipulabil

Am citit azi un articol ce m-a făcut să mă prăpădesc de râs. Articolul îl puteţi găsi aici, însă vă anunţ că e în spaniolă. Cel mai probabil există şi o variantă în limba engleză, având în vedere că e vorba de un sondaj realizat în USA.

Lăsând la o parte toate întrebările legate de teoriile conspiraţioniste cum că Obama ar putea fi anticristul, că schimbările climatice reprezintă de fapt o „fraudă” creată de oameni puternici ce au scopuri ascunse, cum că o mână de oameni puternici şi influenţi complotează să cucerească lumea, că Osama Bin Laden încă e în viaţă, Bigfoot chiar există şi cei care conduc lumea sunt de fapt reptilieni umanoizi, ceea ce cu adevărat mi-a atras atenţia a fost faptul că 6% din participanţii la sondaj sunt de părere că Paul McCartney a murit într-un accident de maşină în 1966! Chipurile, a fost înlocuit în secret  de un bărbat care-i seamănă foarte bine fizic.

De unde şi până unde le-o putut cloci mintea o asemenea chestie? Am mai auzit eu zvonuri prin Men in Black cum că Elvis era de fapt extraterestru şi că şi-a înscenat moartea ca să se întoarcă acasă, dar asta e prea e tot! Adică, dacă e adevărat, de ce nu s-au sinchisit să facă acelaşi lucru şi cu John Lennon? Că puteau foarte bine să spună că o dublură a fost ucisă şi gata! Şi mă întreb eu, cum de nu şi-or dat restul de 3 de la The Beatles seama că al patrulea nu e McCartney? Tare conspirativă e treaba asta!

Voi în ce teorii conspirative credeţi? Sau vi se par moduri în care oamenii îşi omoară timpul?

Un pic de scenariu – Cimitirul Sufletelor Rătăcite


Mă gândeam să împărtăşesc cu voi un mic scenariu ce l-am scris prin 2007 pentru un proiect de la şcoală.

Cimitirul Sufletelor Rătăcite

Personaje

  1. Un demon – trimisul lui Lucifer la Moarte
  2. Moartea – păzitoare a Cimitirului Sufletelor Rătăcite
  3. Îngerul – cel care vine la Moarte şi este acuzat
  4. Lucifer – conducătorul demonilor
  5. Dumnezeu
  6. Serafimul – cel mai important membru al Consiliului Divin al Cetelor Îngereşti

Scena 1

În infinitul nopţii, Moartea veghează asupra sufletelor rătăcite. Stelele sunt luminile fade ale acestora, plânsetele lor tremurul vântului. În timp ce stă în jilţul ei de mormane de oase şi cenuşă, pietrele încep să scrâşnească sub presiunea unor paşi grei. O ceaţă incandescentă pune stăpânire pe cimitirul de suflete. În depărtare se văd doar doi ochi înflăcăraţi, ca doi cărbuni încinşi, şi un rânjet sarcastic, plin de ură.

MOARTEA (mişcându-şi ochii după nefiinţa ce se apropia de ea, pe un ton plin de suspiciune): Cărui fapt datorez vizita ta…demone?

DEMONUL (apropiindu-se de jilţul Morţii, ţintindu-şi ochii spre întunecimea acesteia): Am venit după sufletele rătăcite. (râzând printre dinţi) Stăpânul are nevoie de noi jucării.

MOARTEA          (cu o voce indiferentă): Nu-mi pasă de nevoile lui Lucifer şi nici nu am de gând să-mi dau sufletele pentru a deveni jucăriile lui. Te poţi întoarce să-i spui că poate să-şi spună pofta în cui.

DEMONUL (ştergându-şi rânjetul de pe faţă, ridicând vocea, într-un sâsâit): Cum îndrăzneşti să vorbeşti aşa despre Stăpân? (ridicând şi mai tare vocea) Nimic nu-i poate fi refuzat! (calmându-se) Dar s-a gândit şi la acest lucru. Bănuia că nu vei vrea să-i dai atât de uşor sufletele, aşa că ar vrea să-ţi propună un târg.

MOARTEA (păstrându-şi vocea indiferentă): Nu sunt interesată.

DEMONUL: Dar nici măcar nu ştii despre ce e vorba. Sunt mai mult ca sigur că te va interesa. (se apleacă înspre Moarte şi în şoaptă începe să-i spună târgul propus de Lucifer)

Scena 2

Printre râurile de lapte cu esenţe de miere se plimbă Dumnezeu, orbitor prin lumina Sa pură. Un înger se apropie.

ÎNGERUL (impacientat): Domnul meu, Necuratul doreşte să obţină sufletele rătăcite de la Moarte!

DUMNEZEU (calm): Ştiu, şi de asemenea ştiu şi care este planul său.

ÎNGERUL: Şi nu ai de gând să faci nimic ca să-l opreşti?

DUMNEZEU: Nu. Oamenii vor fi nevoiţi să aleagă singuri. Pentru asta le-am oferit libertatea de a alege. Atunci când îmi vor cere ajutorul, voi fi acolo pentru ei.

Scena 3

Îngerul impacientat se duce la Moarte cu speranţa că o va convinge să nu-i dea sufletele lui Lucifer.

MOARTEA (văzându-l pe înger apropiindu-se): Ştiu de ce eşti aici. Probabil ai fost trimis de Dumnezeu.

ÎNGERUL: Dumnezeu nu ştie că sunt aici, nu El m-a trimis. Am venit să te rog să nu-i dai sufletele lui Lucifer pentru a le folosi în planul său de a-i face pe oameni să se distrugă între ei.

MOARTEA (mirată): Planul său de a-i face pe oameni să se distrugă între ei? (începând să rădâ ironic) Habar nu ai despre ce vorbeşti. Nu ai nici cea mai vagă idee de planul lui Lucifer.

ÎNGERUL (cu o expresie de teamă): Dar dacă nu e vorba de asta, atunci ce plan are?

MOARTEA (cu acelaşi râs ironic): Doar nu crezi că o să-ţi spun?

ÎNGERUL: Ai de gând să-l trădezi pe Dumnezeu şi să te alături Necuratului?

MOARTEA: Să-l trădez pe Dumnezeu? Să mă alătur lui Lucifer? Eu sunt Moartea, nu am nevoie de nimeni şi de nimic. Pot să trec oricând vreau de o parte sau de alta. Nu îmi amintesc să-i fi jurat credinţă nici lui Dumnezeu şi nici lui Lucifer. Nu-i voi da sufletele celui din urmă, doar dacă…(se apropie de înger şi îi şopteşte) dacă Dumnezeu este în stare să-mi facă o ofertă mai bună!

ÎNGERUL (confuz): O ofertă mai bună?

MOARTEA: Da! Trebuie să recunosc că oferta lui Lucifer mă atrage şi nu mi-ar strica nici mie un pic de distracţie.

ÎNGERUL (îngrozit): Distracţie? Numeşti distrugerea distracţie?

MOARTEA: Păi ştii, e plictisitor să tot stau aici şi să am grijă de sufletele acestea de îngeri decăzuţi. Nu mi-ar strica puţină distracţie, chiar dacă asta va însemna distrugere. La urma urmei, eu nu sunt vinovată cu absolut nimic. Sunt doar spectatorul…din spatele cortinei. Am pus puţină sare şi piper acţiunii prin oferirea sufletelor.

ÎNGERUL: I-ai dat sufletele?

MOARTEA: Încă nu, dar aştept să vină Lucifer după ele cu recmpensa mea şi dacă nu vrei să te găsească aici, mai bine ai pleca să-ţi cânte păsărele din liră şi să te răcoreşti cu puţin lapte din râurile din acel loc numit Rai.

Îngerul pleacă, îngrozit fiind de ceea ce i-a spus Moartea, sigur că o tragedie este pe cale să se întâmple. Ceea ce i se pare mai grav e faptul că până să vorbească cu Moartea credea că ştie care este planul lui Lucifer, dar acum nu are nicio idee şi asta îl îngrozeşte şi mai mult.

 

Scena 4

În negura nopţii Necuratul fură din speranţa oamenilor, transformând-o în confuzie, amăgire, teamă, deznădejde.

LUCIFER: Doar o clipă ne desparte de Infinitul Suferinţei şi Distrugerii. Dar pentru asta am nevoie de sufletele rătăcite.

DEMONUL (care se aflase lângă Lucifer): Stăpâne, prin ce mijloace diabolice, demne de Întunecimea ta, vrei să furi sufletele de la Moarte? Nu ţi le va oferi, cu toate că i-a spus asta îngerului.

LUCIFER (râzând ironic): Voi crea o gaură în timp şi spaţiu.

DEMONUL (cu o expresie ironică combinată cu viclenie): O gaură în timp şi spaţiu? (râzând) Dar…pentru ce?

LUCIFER: Pentru a fura sufletele şi pentru a-i convinge pe toţi că nu eu am făcut-o! (râzând aproape isteric) Vor da toţi vina pe înger!

Scena 5

Dumnezeu priveşte prin Oglinda Adevărului spre locuitorii Pământului. E trist când vede cât de mult decade omenirea cu fiecare moment ce trece. Un Suflet al Raiului se apropie.

SUFLETUL: Domnul meu, Moartea doreşte să întrunească Consiliul Divin al Cetelor Îngereşti.

DUMNEZEU (întorcându-se îngrijorat şi trist către suflet): Fii bun şi du-te şi anunţă membrii Consiliului să se adune în Sala Judecăţii.

Sufletul Raiului se duce şi anunţă membrii Consiliului Divin, care se adună în Sala Judecăţii. Moartea şi Dumnezeu se află deja acolo, împreună cu toţi îngerii.

SERAFIMUL (adresându-se către Moarte, calm): Consiliul Divin al Cetelor Îngereşti s-a întrunit la cererea ta. Am dori să ştim care este motivul acestei întruniri.

MOARTEA: Sufletele rătăcite.

SERAFIMUL (confuz, dar pe acelaşi ton calm): Sufletele rătăcite se află sub protecţia ta.

MOARTEA: Se aflau e termenul potrivit.

SERAFIMUL: Se aflau? De ce se aflau? Unde se află sufletele acum?

MOARTEA: Au fost furate.

MULŢIMEA DE ÎNGERI: Furate?

DUMNEZEU: Vă rog pe toţi să fiţi calmi şi cu judecata limpede. Să lăsăm Moartea să ne explice ce s-a întâmplat.

MOARTEA: De curând, Lucifer mi-a propus un târg pentru a-i da sufletele rătăcite. (se aud exclamaţii de mirare îmbinată cu îngrozire) L-am refuzat, deoarece nu m-a interesat propunerea lui şi nu am de gând să văd Cimitirul gol, doar pentru că el are nevoie de noi jucării. La puţin timp după aceea un înger a venit la mine pentru a mă întreba ce am de gând să fac cu sufletele. I-am spus că i le voi da lui Lucifer, dar dacă Dumnezeu are o ofertă mai bună mă voi răzgândi. („Câtă impertinenţă!” se aude din sală) Se pare că îngerul a crezut că buzele mele rostesc adevărul. (pe un ton grav) S-a furişat şi a furat sufletele. (accentuând fiecare silabă) şi le-a vândut lui Lucifer pentru Înţelepciune şi Adevăr.

În sală se aşterne o linişte apăsătoare. Niciun înger nu îndrăzneşte să privească un altul. Cu toţii ştiu că există doar unul dintre ei care râvneşte la acestea de când a fost numit Păzitor pentru un filosof.

DUMNEZEU: Eşti sigură de vorbele tale? La fel cum ai rostit minciuni îngerului poţi rosti şi acum.

MOARTEA: Nu rostesc minciuni în Paradis şi nicidecum în faţa Ta şi a Consiliului. Ştiu când pot să mă joc şi când nu. Iar când vine vorba de Cimitirul Sufletelor Rătăcite nu scriu piese de teatru. (ridicând puţin vocea) Îmi vreau sufletele înapoi şi vreau ca îngerul să fie pedepsit!

SERAFIMUL: Dacă îngerul a furat într-adevăr sufletele şi le-a vândut Necuratului, atunci va fi pedepsit.

MOARTEA (cu un surâs ironic printre dinţi): Vreau să devină şi el un suflet rătăcit, în Cimitirul meu! (se aud exclamaţii de spaimă în sală) Ştiu că aceasta e pedeapsa divină supremă pentru un înger şi vreau să-i fie aplicată şi lui! Mă îndoiesc că veţi accepta să îi acordaţi o simplă pedeapsă unuia care s-a vândut lui Lucifer!

         

Liniştea apăsătoare se transformă într-o zarvă de nedescris şi imaginea perfectă a Raiului se prelinge într-un Paradis derizoriu, unde vanitatea fiecăruia iese la iveală – lumea oamenilor sub ochii adevăratului Dumnezeu.

La ce te aştepţi de la un cântec folk?


Nu mă laud cu o pasiune extraordinară pentru muzica folk, însă îmi place să o ascult, mai ales în concerte. Are un anumit farmec. Mie una îmi pare o povaţă, o poveste spusă în general pe acorduri de chitară. O combinaţie numai bună pentru cei veseli şi cei trişti, pentru cei optimişti şi cei pesimişti, pentru cei cu chef de viaţă şi cei melancolici.

Scopul meu nu e să mă pun să fac o listă cu ceea ce ascult, ci să aflu de la voi, ascultătorii înrăiţi sau nu ai muzicii folk, ce aşteptări aveţi voi de la un cântec. Cu alte cuvinte, vă atrage muzica, versurile sau ansamblul? Puneţi accent pe careva anume? Preferaţi o voce feminină, una masculină sau vă e indiferent?

Legat de versuri în sine, vă plac cele de dragoste sau cele ce înfăţişează diferite aspecte ale vieţii? Cele ce fac mişto de diferite persoane sau diferite situaţii?

Sunt curioasă căci de ceva timp tind să cochetez cu ideea de a scrie versuri ce par a fi folk. Spun par, pentru că nu le compun muzica (nu cânt la niciun instrument muzical, din păcate, şi chiar dacă am o linie melodică în minte, o păstrez pentru mine), doar scriu versurile. Ştiu că procesul e fix invers, dar aşa sunt eu, mai pe dos. Aşa simt şi aşa dau dureri de cap celor care ar fi interesaţi să compună pe baza lor. Îmi cer scuze, însă nu regret. A fost un vis ascuns de-al meu să devin cândva producător, dar s-a cam dus pe apa sâmbetei. Prin versuri, încerc să-l aduc într-o mică măsură la viaţă. Plus că-mi place să scriu, aşa că e combinaţia numai bună.

Ca să vă fie mai uşor să răspundeţi, în caz că nu aveţi timp pentru un răspuns lung, pun şi nişte poll-uri care vă iau doar câteva secunde.

Iar dacă sunteţi pasionaţi de folk şi vă place să cântaţi, dar nu vă vine la fel de uşor să scrieţi, am câteva versuri ce merită scoase de la naftalină să-mbucure lumea 🙂

Poezie şi poeţi


Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la poezie, mă apucă o oarecare nostalgie. Nu neapărat după timpurile în care mai încercam şi eu să încropesc nişte versuri, fie ele cu rimă sau nu, ci după acele zile în care luam volumul lui Blaga sau al lui Sorescu şi citeam întrebându-mă „mie de ce nu mi-a venit ideea asta?” sau spunându-mi „şi eu m-am gândit la asta!”

Nu am mai făcut demult lucrul ăsta. E adevărat, nu am putut lua după mine în Spania toate cărţile pe care aş fi vrut să le iau. Adevărul e că am luat doar vreo 3. Şi niciuna nu e cu poezii. E drept că aş putea să citesc pe internet, dar nu are acelaşi farmec. Poezia necesită un anumit ambient pentru a fi citită. O anumită stare.

Recunosc, sunt mai mult adepta versului alb. Pentru mine, reprezintă o libertate anume de exprimare. Îmi place rima, dar încercând să găseşti cea mai bună rimă, care să şi exprime ideea ta, eşti de multe ori nevoit să faci compromisuri. Asta nu înseamnă că e imposibil, doar îl avem pe Eminescu.

Eu una prefer să scriu cu rimă când scriu posibile cântece. Spun posibile, pentru că din toate câte le-am scris, doar unul a ajuns cântec. Însă, cu puţin noroc, vor ajunge mai multe de acum încolo. Nu mai vreau să ţin scrierile pentru mine. Şi nu neapărat pentru ca cineva să se întrebe sau să exclame ceea ce scriam eu mai sus că făceam citindu-i pe Blaga sau Sorescu, ci pur şi simplu pentru că am ajuns la concluzia că, dacă lumii îi plăcea odată ce scriai, probabil că-i va plăcea şi acum. Iar dacă încurajările nu lipseau atunci, de ce ar lipsi acum? La urma urmei, ce rost are să scrii dacă nu împărtăşeşti cu lumea?

Aşa că aici aveţi una din poeziile mele preferate, scrise de mine:

SacrificiuDSC_1975

nimeni nu mi-a spus
că luna e ţintuită de stele
cu un cârlig –
acelaşi cârlig
de care e agăţat
sufletul lui Dumnezeu,
acelaşi cârlig
de care atârnă
lumea,
acelaşi cârlig
cu care-mi străpung acum
al meu suflet
(alături de toate sufletele
ce au văzut un sens în sacrificiu),
acelaşi cârlig
ros de rugină
ce se clatină
sub greutatea atâtor sacrificii
inutile.

Despărţirea, frica şi durerea


Există un fenomen în viaţa fiecăruia dintre noi de care nu suntem feriţi: desparţirea. Forma sau circumstanţele despărţirii, persoana de care suntem despărţiţi diferă, dar rămâne asemănarea care ne uneşte: suferinţa şi acea senzaţie de gol în stomac şi suflet. Poate fi vorba de moartea unuia dintre bunici; poate că eşti norocos şi sunt în viaţă. Dar nu scapi de iubirea din timpul adolescenţei, prima iubire, secretă sau la vedere, platonică sau nu, este fenomenul care schimbă percepţia noastră asupra vieţii. Excepţiile se numesc psihopaţi sau neadaptaţi social.

Cei mai mulţi trec prin diferite faze, care culminează cu exesul de alcool şi tutun. Cei cu o educaţie pragmatică trec mai uşor perioada de suferinţă, dar rămân şi ei cu sechele: ajung să creadă că dacă îmbracă armura cu sigla „voi folosi de acum persoanele doar în propriul interes” au câştigat. Din păcate ei rup din condiţia de om dotat cu sentimente, iar uneori după ani se încarcă de refulări incontrolabile.

Cei sentimentali, sensibili, cad până dincolo de iadul imaginat de religii. Ajung să înveţe ce înseamnă durerea psihică şi sufletească. Este momentul când cei mai mulţi se închid în sine şi nu se mai arată niciodată. Însă cei care reuşesc să se regăsească şi să se reconstruiască, devin supraoameni. Pot ajunge să iubească, pot ajunge să facă, nu le va fi frică să se manifeste ca fiinţe senzitive şi în paralel vor fi tăioşi ca briciul.

Faptul că viaţa e dinamică şi nu statică, aşa cum şi-ar dori mulţi, ne obligă să fim maleabili, deschişi şi veşnic dornici de cunoaştere. Niciodată, în cursul unei vieţi, nu acumulăm cunoaşterea supremă, poate din lipsă de timp sau poate din lipsă de interes, dar putem cuprinde întreagă paleta de senzaţii-sentimente. Luate împreună, ca un întreg, sentimentele adevărate, ne dau un rezultat apropiat cu cel de nirvana. Dar ascunşi, în carapacea noastră de refulări şi frici, realizăm prea târziu sau niciodată, că nu am explorat latura aceasta umană şi probabil unică la fiinţele care populează actualmente Terra.

Unele studii susţin că durerea se învaţă, dar la fel se poate învăţa şi fericirea sau bucuria. Sunt printre noi mulţi care ajung să se teamă de bucurie pentru că după bucurie vine tristeţea, suferinţa. E un fel de a privi lucrurile defectuos, ca atunci când eu aş susţine că nu mai vreau să mănânc, pentru că oricum voi da afară mâncarea. Bucuria-fericirea şi tristeţea-durerea sunt sentimente normale, umane, fac parte din ciclul vieţii, aşa cum face parte desfrunzitul pomilor şi înmuguritul lor. Avem posibilitatea de a alege să scădem riscul unor întâmplări nefericite la fel cu posibilitatea de a creşte procentul întâmplărilor fericite. Dar nu putem controla întreg mecanismul întâmplărilor, nu suntem decât oameni, iar zeii tac de milenii.

Putem accepta, însă, când întâmplarea sau probabilitatea ne aduc în postura de a alege, să nu ocolim întâlnirile cu fericirea, oricât de firavă se arată. Putem alege uneori, să trecem pe lânga probabilitatea mare de a suferi, dar asta nu trebuie să ne ducă la o fugă continuă din faţa întâmplării. Fiţi fericiţi şi fără frică, iar timpul va face restul.

After wedding…


I.

          De mai bine de o săptămână în jurul nostru e mai linişte… după ce ne-am spus „DA” orice dubiu sau speranţă că ceremonia ar putea să nu aibă loc s-a spulberat. Am ieşit din Primărie ţinându-ne strâns de mână, cu zâmbetul pe buze şi cu sufletul plin de iubire. Nici măcar ploaia ce a venit la scurt timp după ce am făcut fotografiile nu ne-a tulburat ziua. Părea mai degrabă un botez al noii vieţi începute: NOI.

            16 august 2011: confirmarea iubirii noastre în faţa întregii lumi. Celor ce încă mai cred că totul se va disipa în câţiva ani le dorim să aibă măcar o dată în viaţă un moment în care să trăiască la fel cum trăim noi în fiecare zi… doar atunci vor înţelege că se înşală. Celor care au crezut şi cred în noi le mulţumim din suflet şi îi păstrăm cu tot dragul tot acolo.

            Planuri de viitor? Cu siguranţă! Ne aşteaptă Spania, unde ne vom clădi noua viaţă (pe care am început-o oarecum deja), iar dacă lumea nu va deveni prea veninoasă, poate vom avea şi-un pui de om căruia să-i dăruim tot ce putem… dar asta, dacă va fi, va fi peste câţiva ani. Momentan ne concentrăm să ne punem cap la cap „cuibuşorul” şi să fac cursul de limbă ca să pot preda. Nu obişnuiesc să fac planuri atât de departe în viitor, dar aceste planuri s-au făurit mai mult prin dorinţa noastră ca lucrurile să se aşeze în aşa fel încât totul să meargă spre bine 🙂

Symphonie

II.

            Imediat după ce am rostit „Da”-ul „hotărât” (în viziunea ofiţerului de stare civilă), mă aşteptam să se petreacă ceva. O minimă schimbare în percepţia mea. Să mă simt „altfel”. Dar nu. Dacă nu ar exista certificatul de căsătorie, aş avea tendinţa să cred că totul a fost doar motiv de adunat neamuri şi prieteni alături de noi.

            Au trecut săptămâni de la fericitul eveniment şi noi suntem aceeaşi. Poate o idee mai stresaţi din cauza plecării spre alte ţări. Ţara noastră ne reneagă tinereţile, potenţialul şi numele de Om. Dar asta e altă poveste. Şi e tristă. Eu vreau să spun povestea noastră cu bucurie, această bucurie liniştită, caldă şi plină de sufletele noastre. În mod tradiţional se numeşte iubire, dar bietul cuvânt a devenit atât de desuet de atât amar de folosinţă.

            Trebuia să ne simţim altfel? Suntem aceeaşi, ne iubim la fel, vorbim la fel; trăim la fel. De ce au fost atâtea întrebări şi suspiciuni pentru acest simplu act? Adică dacă căsăstoria nu mai e la modă trebuie să fim trataţi ca nişte oligofreni?

            Sunt mândru şi îndrăgostit. Mândru de soţia mea. Îndrăgostit de soţia mea. Ce frumos sună: soţia mea.

Gebelezis

Anxietate sau moft?


Înainte de toate, acest post este comun cu Gebelezis.

Simţi uneori nevoia de evadare? Nu din cauza vieţii tale, eşti mulţumit principial cu ceea ce eşti, ceea ce faci, de partener… Vine un moment când simţi senzaţia de cădere, asemănătoare celei din montagne-russe, acolo undeva între stomac şi suflet.

De ce? Totul e în regulă, dar anxietatea-ţi taie creierul cu sadismul filmelor de groază de vineri (13 :D).

Bombardamentele primite de la ştiri, nesiguranţa creată (artificial) în societatea noastră? Sau suntem doar noi oamenii? Psihologii găsesc, sau vor găsi răspunsuri, dar asta nu ne rezolvă problemele. Ce putem face noi, cei care suntem obligaţi să devenim propriii noştri psihologi?

Dacă ai norocul să ai un partener de viaţă, îndrăgostit şi altruist ca iubita mea, atunci jumătate din problemă e rezolvată prin câteva zâmbete, multe sărutări şi cuvinte spuse din suflet. Mai departe de atât te poţi convinge (prin autosugestie) că drumul tău duce spre oportunităţi nesperate, că iubirea nu moare, iar portofelul gol e o minciună a sorţii, reglementabilă foarte curând.

Dacă însă anxietatea te încolţeşte fără motiv evident, iar viaţa ta nu este intersectată, încă, cu iubirea vieţii tale, atunci trebuie să treci în lumea faptelor. Foloseşte acţiunea ca armă, creaţia ca etalon şi verbul „trebuie” pe post de combustibil.

Ştim că nu e completă simptomatologia anxietăţii, ştim că soluţiile sunt puerile (în viziunea „specialiştilor”), dar la mine funcţionează. Poate că cei care citiţi mă puteţi completa. Vă aştept comentariile, observaţiile sau criticile (într-un limbaj lipsit de vulgarităţi).

Fragmente (din nou)


Ascensiunea unui zeu poate fi blamată de restul cohortelor zeieşti, dar imineţa sprijinului potenţial va creea un imperiu de credincioşi. Distrugerea altor zei concurenţi e faptul banal, firesc în toată structura sa internă şi externă.

Dacă mâine te-ar propune pentru zeificare, ce-ai face? Unde te situezi în degradarea morală? Te propun Consiliului Inexistent pentru funcţia de zeu permanent, cu atribute imperfecte. Te prinzi? Te-am lăsat om, dar ţi-am dat putere de zeu.

Surâzi? Eşti un naiv. Zeii concurenţi vor dori uzurparea ta. Iar cel mai concurent, cel creştin, mai e şi gelos. Te mai apucă râsul?