Visele consumă

Uneori visele te consumă. Lupţi atât de mult să le îndeplineşti, treci peste reguli, te dai peste cap, işti complicaţii şi când reuşeşti îţi dai seama cât de mult te consumă. Pentru că în ziua de azi, visele sunt un lux. Pentru că visele ar trebui exterminate, dau speranţe oamenilor, iar oamenii nu trebuie să aibă speranţă. Oamenii trebuie să fie roboţei cu feţe lungi, dispuşi să facă ce trebuie pentru a supravieţui. Nu pentru a trăi.

Visele consumă întrucât te scot din starea de comfort. Te provoacă să lupţi pentru tine şi împotriva celorlalţi. Te provoacă să ai un ţel. Te ajută să-ţi dai seama ca viaţa nu înseamnă doar sacrificii, ci şi împliniri. Că uneori chiar trebuie să te lupţi cu morile de vânt, nu pentru a demonstra lumii că se poate (orbii vor rămâne orbi şi dacă le redai vederea), ci pentru a-ţi demonstra ţie. Însă pentru asta ai nevoie de curaj. Riscul face parte şi el din împlinirea viselor.

Oare de ce oamenii au ajuns să fie mereu grăbiţi, mereu încruntaţi? Pentru că au uitat că există vise. Pentru că nu mai cred în ele. Pentru că-i consideră naivi şi proşti pe cei care o fac. Pentru că societatea asta îţi zice şi îţi impune. Pentru că eşti un om mare dacă te sacrifici şi un egoist dacă îţi permiţi să ai vise pentru care lupţi.

Şi totuşi, în ciuda faptului că visele consumă, prefer să le am, să zâmbesc misterios pe stradă când mă gândesc la ele şi lumea să mă privească ciudat. Pentru că prefer etichetările gen naivă, proastă, egoistă, decât să îmbrăţişez frustrările asemeni celor care spun „nu!” şi nici nu se opresc să vadă că posibilităţile de „da!” există.

Împlinire

În ultimul timp, mai mult ca oricând, mi-am dat seama că oamenii mă dezamăgesc din ce în ce mai mult. Trist e că dezamăgirea vine de la cei pe care-i consider prieteni şi familie. Dar poate la rândul meu şi eu îi dezamăgesc pe ei şi e ca un fel de contraatac.

Azi nu ştiu cât mai e de relevant acest lucru. M-am tot gândit la asta de vreo lună, am vrut să scriu, însă doar acum s-au materializat cuvintele. Ştiţi ce e probabil ciudat în toată povestea aceasta? În ciuda tuturor sentimentelor provocate de dezamăgiri, eu una nu vreau să-mi cer scuze pentru ce am făcut şi îmi doresc să fac cu viitorul meu. Am învăţat în final să fiu egoistă, să nu mai accept atât de multe compromisuri, cel puţin nu cele care mie nu-mi aduc aproape niciun beneficiu. Am respectat dorinţa altora de a termina facultatea. Ştiu că e şi pentru binele meu, dar asta nu înseamnă neapărat că o fac uşor. Nu degeaba am vrut să renunţ în anul II. Şi nu pentru că e dificil, ci pentru simplu fapt că nu-mi place şi e un mic calvar pentru mine. Important e că mai am de tras câteva luni şi gata! Nu mai sunt fata cu note mari cu care s-a obişnuit lumea, dar asta nu cred că e motiv ca lumea să se îndoiască de mine. De fapt, ceea ce mă enervează cel mai mult e faptul că, odată ce ai început o relaţie şi eşti fericit, lumea începe să dea vina pe partener pentru lucrurile care le văd ca eşecuri. Pot să confirm liniştită, cu mâna pe inimă, că acest lucru nu e mereu adevărat.

Eu mi-am găsit echilibrul interior. Eu pot să afirm că am pentru ce trăi şi ştiu pentru ce trăiesc. Nu neg importanţa unei cariere, dar să trăieşti doar pentru a o avea, înseamnă să fii pustiu. Eu eram pustie, un mic zombie ce spera că măcar prin această metodă se va simţi om.

Eu sunt om pentu că iubesc. Pentru că simt. Nu ştiu să trăiesc altfel. Aşa simt că tot ce înseamnă eu – trup şi suflet – vibrează pe aceeaşi frecvenţă. Şi sunt fericită! Nu credeţi că e un lucru mare să afirm asta la 21 de ani? În ciuda calvarului cu facultatea, problemelor în familie & co., eu am izvorul meu de fericire şi linişte, pot să găsesc mereu undeva părticica aceea mică de putere de care fiecare are nevoie pentru a trece de probleme şi a se menţine măcar pe linia de plutire, dacă nu mai sus.

 

Probabil mulţi ar considera o nebunie să porţi o bluză a iubitului doar pentru a-i simţi mirosul, prezenţa; să bei din cana lui de cafea, chiar dacă e identică cu a ta; să dormi pe partea lui a patului, pentru că simţi că ai sta în braţele lui…

Le mulţumesc acelor puţini oameni care se bucură pentru fericirea mea şi care nu şi-au pierdut încrederea; celor care consideră că o prietenie nu se sfârşeşte sau se uită odată ce ai un iubit, dar în special îţi mulţumesc ţie, suflet drag, că-mi zâmbeşti mereu cu ochii plini de iubire şi că-mi oferi mai mult decât aş fi crezut vreodată că merit. Volim te, srce moje!