Amestec. Șomerii.

Amestec

I

Cândva, speranța cu S mare, era folosită ca metodă de control a maselor abrutizate. Cu speranță au fost vândute moaște, iertări, regate. Cu speranța s-au mimat marile revoluții și reforme.

Totuși, speranța a fost sensul găsit de oamenii normali, combustibilul cu care au găsit sens zilei de mâine, sens dramei de ieri.

Ce se întâmplă acum, când speranțele sunt aruncate la gunoi? Care e sensul zilei de mâine? Ce așteptări are un om normal și cum justifică tragedia trecută?

II

Vezi morții vii care trec pe lângă tine? Nu, nu-ți mănâncă creierul, doar absorb vampiric zâmbetul tău, mușcă din iubirea ta; incubuși și sucubuși hrăniți cu gânduri optimiste.

Vezi copiii cu ochii tulburi și privirea în telefoane „inteligente”? Sunt noua rasă. Inteligenți, dar morți. Vii, dar nu. Respiră, nu zâmbesc. Nu se mai fac parcuri pentru copii. Se fac telefoane și antene.

III

Crede și speră? Speră și crede?

Nu!

Zâmbește, simte, gândește, ignoră. Cândva vei înțelege că așa rămâi viu între morți, iar ei nu o să te vadă. Vei rămâne în afara lumii lor. A Matricei zombie.

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-________________________________________________________________________________

Șomerii

 

Ne-am trezit secați de simțire,

unelte sterile,

cifre din graficele Lor,

A zeificațiilor zei, umbre indecente de imigranți ilegali,

veniți din negura Destinului –

borfașii de ieri – Zeii de azi.

 

Fără ură, fără iubire,

doar foamea de-a cumpăra…

ne-au rămas respirația și bătaia inimii.

Una.

S-o vindem, zici?

 

Să vindem libertatea!

Geniul nepermis, cu permis de sanatoriu,

ne-a scăpat de ea.

Gratis.

Acum căutăm un Demon.

Avem suflete de vânzare.

 

II.

Din Iad, diavoli triști,

privesc Pământul.

Diavoli șomeri, înjură concurența –

Wall Street.

 

Ce nu știu demonii:

ce fac bancherii cu sufletele noastre?

Ești cine nu ești

Soarta prepuțului, mâncat de capre,

aceeași grijanie primită de zei,

același zeu-ban, cinstit de atei,

și buncărul antiatomic.

Te-ntorci voinic, umil și orgolios,

te-ntorci flămând, plecat, uitat –

pe cine vrei să-ntreci

copil bolnav, flecar, uitat?

II

Te-am pus stăpân,

tu slugi ți-ai făcut;

te-am pus stăpân,

tu sclav te-ai predat.

Blestem fără blestem,

un ochi de apă lăcrimos,

un colț de ros din os –

blestem fără blestem…

ești mocirlos.

Lanţul trofic (I)

I

Cercul s-a înscris.

Ultima pecete a fost bătută şi aruncată,

ceara ultimei lumânări mâncată.

Iar tu, nimic.

Nu ai trecut de poarta primului cerc.

Testul grilă nu avea răspunsuri,

doar întrebarea.

II

Trec timpi alternativi ai universului tău,

dar nu cunoşti decât timpul tău.

Cercul egocentrismului,

universul atomului şi nimicirea ADN-ului.

Spasmele sinapselor, inutile forţe creatoare,

le tratezi ca pe durerile de burtă.

Bea lapte.

Dincolo de voi, alt cerc, mai mare,

se crede centrul şi unicul Univers.

Şi dincolo de el, în centrul Multiuniversului… alt prost.

Se crede Zeu.

III

Râde Demiurgul în hohote astrale.

E pe cale să folosească radiera.

Sunt tremurate cercurile.

La ce te aştepţi de la un cântec folk?

Nu mă laud cu o pasiune extraordinară pentru muzica folk, însă îmi place să o ascult, mai ales în concerte. Are un anumit farmec. Mie una îmi pare o povaţă, o poveste spusă în general pe acorduri de chitară. O combinaţie numai bună pentru cei veseli şi cei trişti, pentru cei optimişti şi cei pesimişti, pentru cei cu chef de viaţă şi cei melancolici.

Scopul meu nu e să mă pun să fac o listă cu ceea ce ascult, ci să aflu de la voi, ascultătorii înrăiţi sau nu ai muzicii folk, ce aşteptări aveţi voi de la un cântec. Cu alte cuvinte, vă atrage muzica, versurile sau ansamblul? Puneţi accent pe careva anume? Preferaţi o voce feminină, una masculină sau vă e indiferent?

Legat de versuri în sine, vă plac cele de dragoste sau cele ce înfăţişează diferite aspecte ale vieţii? Cele ce fac mişto de diferite persoane sau diferite situaţii?

Sunt curioasă căci de ceva timp tind să cochetez cu ideea de a scrie versuri ce par a fi folk. Spun par, pentru că nu le compun muzica (nu cânt la niciun instrument muzical, din păcate, şi chiar dacă am o linie melodică în minte, o păstrez pentru mine), doar scriu versurile. Ştiu că procesul e fix invers, dar aşa sunt eu, mai pe dos. Aşa simt şi aşa dau dureri de cap celor care ar fi interesaţi să compună pe baza lor. Îmi cer scuze, însă nu regret. A fost un vis ascuns de-al meu să devin cândva producător, dar s-a cam dus pe apa sâmbetei. Prin versuri, încerc să-l aduc într-o mică măsură la viaţă. Plus că-mi place să scriu, aşa că e combinaţia numai bună.

Ca să vă fie mai uşor să răspundeţi, în caz că nu aveţi timp pentru un răspuns lung, pun şi nişte poll-uri care vă iau doar câteva secunde.

Iar dacă sunteţi pasionaţi de folk şi vă place să cântaţi, dar nu vă vine la fel de uşor să scrieţi, am câteva versuri ce merită scoase de la naftalină să-mbucure lumea 🙂

Poezie şi poeţi

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la poezie, mă apucă o oarecare nostalgie. Nu neapărat după timpurile în care mai încercam şi eu să încropesc nişte versuri, fie ele cu rimă sau nu, ci după acele zile în care luam volumul lui Blaga sau al lui Sorescu şi citeam întrebându-mă „mie de ce nu mi-a venit ideea asta?” sau spunându-mi „şi eu m-am gândit la asta!”

Nu am mai făcut demult lucrul ăsta. E adevărat, nu am putut lua după mine în Spania toate cărţile pe care aş fi vrut să le iau. Adevărul e că am luat doar vreo 3. Şi niciuna nu e cu poezii. E drept că aş putea să citesc pe internet, dar nu are acelaşi farmec. Poezia necesită un anumit ambient pentru a fi citită. O anumită stare.

Recunosc, sunt mai mult adepta versului alb. Pentru mine, reprezintă o libertate anume de exprimare. Îmi place rima, dar încercând să găseşti cea mai bună rimă, care să şi exprime ideea ta, eşti de multe ori nevoit să faci compromisuri. Asta nu înseamnă că e imposibil, doar îl avem pe Eminescu.

Eu una prefer să scriu cu rimă când scriu posibile cântece. Spun posibile, pentru că din toate câte le-am scris, doar unul a ajuns cântec. Însă, cu puţin noroc, vor ajunge mai multe de acum încolo. Nu mai vreau să ţin scrierile pentru mine. Şi nu neapărat pentru ca cineva să se întrebe sau să exclame ceea ce scriam eu mai sus că făceam citindu-i pe Blaga sau Sorescu, ci pur şi simplu pentru că am ajuns la concluzia că, dacă lumii îi plăcea odată ce scriai, probabil că-i va plăcea şi acum. Iar dacă încurajările nu lipseau atunci, de ce ar lipsi acum? La urma urmei, ce rost are să scrii dacă nu împărtăşeşti cu lumea?

Aşa că aici aveţi una din poeziile mele preferate, scrise de mine:

Sacrificiu

nimeni nu mi-a spus
că luna e ţintuită de stele
cu un cârlig –
acelaşi cârlig
de care e agăţat
sufletul lui Dumnezeu,
acelaşi cârlig
de care atârnă
lumea,
acelaşi cârlig
cu care-mi străpung acum
al meu suflet
(alături de toate sufletele
ce au văzut un sens în sacrificiu),
acelaşi cârlig
ros de rugină
ce se clatină
sub greutatea atâtor sacrificii
inutile.

Gem

Reflexia unei ceşti de vânt

purtată fără zâmbet spre pământ;

un pai frânt de-o albină

şi prapurele congelat.

 

Ideatic şi idiot, pretextul pentru furt,

cretin genial de prost,

căutând capacul de wc.

 

Ne-au îmbuibat memoria,

ne-au întinat decizia,

ne-au exploatat dreptatea

şi ultimul cuvânt.

 

*

Gâtul frânt al păsării din curte,

jelind aerul uitat în frunte

şi preaslăvind migrena migratoare,

căutând butucul care doare.

 

Nu plânge mâncătorule de frunze…

şi pomul doare şi iarba moare.

Doar specia noastră nedispărută

uită sau renunţă, nu mai luptă…

 

Şi piersicul a înflorit în primăvară,

dar ultimul fruct e gem, în cămară…

urmăm şi noi, poate la vară,

iar dacă nu, mai înspre seară.

A curs un nor din ochiul tău

A curs un nor din ochiul tău

Stâng.

Vroiam să-l întreb dacă aduce

Ploaie sau ninsoare,

Să ştiu dacă ne vom inunda

Sau putem scoate sania

De pe balcon.

Nu mi-a răspuns nimic,

Aşa că l-am sărutat.

În semn de protest,

Dreptul a devenit din negru alb

Şi-a luminat camera ca un soare de vară.

Aşa e mereu cu tine:

Vară sau o întrebare

Între primăvară, toamnă şi iarnă.

E oricum irelevant,

Împreună trăim acelaşi anotimp:

Iubirea.

Non-Eu

Unghii crescute-n suflet –

Dureri lăturalnice de sus în jos –

Criza adolescentină a depresiei,

Copilul ce-şi cere iertare mamei pentru că l-a născut.

Haos al gândurilor – libertatea

Nu creează ordine prin creier – un sertar cu ciorapi fără pereche.

Tastez, dar nu-mi dau seama în ce parte o iau cuvintele,

E haos, haos şi iar haos,

Atâtea amintiri şi gânduri nescrise la timpul lor,

Mă macină cum macină cafeaua stomacul.

Acid gastric prin gânduri – le găureşte, le dezlipeşte de membrană,

Matricea are prea multe x-uri de aflat,

Nu există ecuaţie care să o rezolve…

Acelaşi copil ce-şi cere iertare mamei pentru că l-a născut.

Cuvinte-bucle

Sezonul ploilor mărunte,

scobitorile aşezate pe scaun –

revolta vezicii după bere.

Teracota rămasă fundal

în recreaţia zgomotelor,

un urs înfipt în proţap…

De ce să plângi infinitul?

Scoală din pat.

Ultimul peşte din baltă e mic.

Strigătul locuinţei difterice

atrage somnul-coşmar.

Vrei?

Undeva ne privim.

Nu-i aşa că ne cunoaştem?

Te-aş saluta cu vorbe verzi,

dar clorofila e obosită.

Te salut cu roşu.

Tot viaţă.

Dezbracă

Dezbracă-mi sânii de pudicitate – vreau să-i las liberi

Să se joace sub bluze, atrăgând priviri,

Dar să aparţină mângâierilor tale, buzelor tale.

 

Dezbracă-mi şi gândurile şi dorinţele şi tot,

Doar ştii că tu eşti cheia lacătului meu interior –

Predă-mă mie, predă-mă ţie şi lumii aşa cum sunt,

Să mă cunoască goală, fără perdele enervante şi opace,

Să vadă razele soarelui prin crăpăturile corpului,

Poate aşa, camera asta gri în care trăieşte lumea, va prinde puţină culoare.

 

Dezbracă-mi pântecul – focul mocneşte încet,

Adună-te în jurul meu, sărută-mă apăsat

Şi intră în mine cu tot universul tău.

 

Sunt o zeiţă – mi-o spui şi o simt, chiar dacă nu cred în complimente,

Nu e nimic clişeu în ceea ce simţim.

Pentru noi există „fericiţi până la adânci bătrâneţe”.