Non-Eu

Unghii crescute-n suflet –

Dureri lăturalnice de sus în jos –

Criza adolescentină a depresiei,

Copilul ce-şi cere iertare mamei pentru că l-a născut.

Haos al gândurilor – libertatea

Nu creează ordine prin creier – un sertar cu ciorapi fără pereche.

Tastez, dar nu-mi dau seama în ce parte o iau cuvintele,

E haos, haos şi iar haos,

Atâtea amintiri şi gânduri nescrise la timpul lor,

Mă macină cum macină cafeaua stomacul.

Acid gastric prin gânduri – le găureşte, le dezlipeşte de membrană,

Matricea are prea multe x-uri de aflat,

Nu există ecuaţie care să o rezolve…

Acelaşi copil ce-şi cere iertare mamei pentru că l-a născut.

Iluzia

În ultimul timp am observat că se vehiculează tot mai mult ideea de îngeri buni… dar ai naibii… prin filme şi seriale (probabil şi prin diferite cărţi, însă cum în ultimul timp citesc mai mult despre vampiri, trebuie să recunosc că la domeniul îngeri am cam rămas în urmă)… Am tot întâlnit ideea că îngerii au cam pierdut contactul cu divinitatea, că, de fapt, nu prea mai ştiu nici ei care e scopul lor şi duc un război haotic cu oamenii în speranţa că vor intra din nou în graţiile domnului, sau că îngerii sunt nişte creaturi destul de odioase al căror scop este să facă „bine” indiferent de daune sau victime colaterale (vezi Constantine, Supernatural, The Prophecy, Fallen etc. – mai puteţi da voi exemple mai bune, dacă doriţi.)

Nu ştiu voi ce părere aveţi despre noua (sau mai veche) imagine oferită îngerilor (însă sunteţi mai mult de bieveniţi să vă exprimaţi părerea, indiferent care e ea), dar eu mi-am mai bătut capul încercând să aflu de ce se vrea umanizarea îngerilor… adică de ce să punem în cârca lor crime în numele binelui şi alte defecte omeneşti? A, staţi… asta era din Biblie… şi totusi… nu vi se pare că îngerii cei drăguţi ce-i vedem pe felicitări sau în desene pentru copii sunt doar atât şi că, în final, poate că singurii „îngeri” sunt oamenii fără vreun scop care mai speră că punându-şi aripi o să aibă unul… ceea ce e cam trist.

(Symphonie)

Iluzia

Redefinită, refractară şi insolită,

ultima poză, ultima grefă…

iluzia, umbra şi tic-tac-ul,

asezonate cu urzici

şi un cristal.

Pervers, nedefinit şi plat,

ursita marginilor gropi

şi somnul.

Căzut de jos,

mai sus ca noi,

pierduţii îngeri

în inexistenţa lor,

caută scheletul aripilor

de înger, de pasăre, de avion.

II.

Renăscută întrebare:

perverşi, existenţi sau falşi?

Divinaţia e ultima putere,

infamă, vulgară, divină…

A şti, a nu putea interveni,

acumulând refulări.

Obsesii.

Îngeri sau nonexistenţi?

                   (Gebelezis)

Dezechilibru (VI)

VI

Am lipsit. Nu e de condamnat. Dacă tot stăm de vorbă la infinit cu propriul nostru cuget, putem ajunge să nu ne mai înţelegem. Trebuie lăsat şi timpul să treacă. Dacă nu l-am simţi, cum am şti că a trecut, cum am şti că trebuie să luăm o decizie pentru că e timpul sau pentru că nu e?

Unele lucruri au devenit mai sigure, altele aşteaptă să se comprime timpul. Suntem prizonierii timpului mai mult decât ai spaţiului. Când credem că spaţiul a fost învins întotdeauna ne trezim presaţi de timp.

Cât de puţin ajungem să ne cunoaştem într-o sumă de ani… Nu e trecut gustul nonsensului din papilele gustative şi deja gustul sângelui pulsând nebun e acolo, prezent şi hotărât să atenueze până la dispariţie vechile arome…Greaţa deja nu mai ştie de unde şi cum a venit, va pleca supărată şi hotărâtă să nu se mai întoarcă, nonsensul vrea şi el acasă, dacă ar şti unde e casa lui în afara fiinţei mele…prin urmare mai rămâne puţin până nu mă hotărăsc să chem executorul să-l dea afară. A mai rămas amărăciunea cu aroma de neîncredere, dar şi aici încep să se deosebească  gusturile…deja amărăciunea are doar o aromă de fad cu gust de frăguţe, iar neîncrederea s-a pus la colţ şi plânge.

Poate undeva în sensurile aleatorii ale exisţentelor alternative un biet bătrân, orb şi şchiop, replica până la identificare cu zeul impotenţelor noastre morale, încă mai spera în viitoare jocuri imorale cu noi.

Doar că am aflat. Acum suntem proprii noştri stăpâni. Acum putem transforma focul în ceară şi ceara în foc. Acum suntem oameni şi avem credinţa flăcării umane. Acum ştim că sentimentele nu sunt blestemele unui zeu invidios, acum ştim că sentimentele sunt forţa care ne face supraoameni. Suntem cei care trăiesc în prezent pentru a desăvârşi viitorul

Dezechilibru (V)

V

Credeam că azi voi lua o pauză şi discuţia cu mine va veni mâine sau în altă zi. Dar sufletul meu nu are chef să lase creierul să doarmă. Sau e invers? Cine mai are răbdare să monitorizeze logica afirmaţiilor?

Nu cred că am ajuns în punctul când totul se pierde într-un echilibru perpetuu şi sentimentele cunosc singure liniile de plutire, maximele şi minimele. Până unde merge legătura dintre cuvinte şi gânduri?

E linişte. De ce sunt atunci aşa de precaut? Viaţa a fost veşnic o împuţită cu mine şi acum nu cred că e posibil ceva atât de uşor. Şi atât de frumos. Nu am făcut nimic să merit, nu am făcut nimic să nu merit. Am senzaţia unei capcane invizibile bunului meu simţ. Şi totuşi vreau să cred, deja o dezamăgire reprezintă o durere în plus. Dar sunt cuprins de linişte. Am imunizat sufletul şi acum durerea va trece repede şi cicatricile se vor vindeca artistic. E timpul să nu băgăm în calcul toate mizeriile mărunte.

Şi acum la ceas târziu, într-o vreme atât de tânără nu-mi rămâne decât să sper. Doar speranţa se spune că nu face rău, doar te ţine pe loc. Adevărul e că nu vreau să plec. Vreau doar acasă.

Am aşteptat să văd cum trece timpul. Curiozitate de om nebun. Să caşti ochii până la explozia globilor oculari în speranţa că vei vedea. Dar cine a văzut timpul cu adevărat? Sunt acel ce deţine timpul, sunt acel ce neagă cunoaşterea şi desfide zeii. Şi totuşi voi ajunge un biet surfer pe valurile unui tsunami, cauza cutremurelor sentimentale. Poate aşa voi ajunge să reneg şi timpul.

Dezechilibru (II)

II

 

A doua zi după conversaţia cu mine. Ce mai contează să scriu? Zeii sunt tot mai laşi, sunt tot mai invizibili, au hotărât în nemurirea lor că nu are sens să se preocupe de noi. Prea mici sau prea nevolnici. Ne preocupăm de noi într-un mod egoist atât de prost conceput, plâgându-ne de milă. Zeii ne-au făcut egoişti în fericire nu în durere, ne-au făcut împăcaţi cu animalul din noi nu luptând contra propriului eu….ne-au făcut aşa cum sunt ei.

Doar o greşeală au făcut. Ne-au dat sentimente. Animalul din noi s-a speriat de puterea lor şi a fugit să se ascundă într-un colţ al subconştientului. Apoi la cumpăna dintre viaţă sau moarte omul a simţit durerea spirituală. Fericirea a rămas veşnica mireasă văduvă.

Dar noi, cei de acum, unde mai putem fugi? Nu am putut ucide de-adevărat sentimentele şi fericirea poate zice da înainte de a deveni văduvă…cum putem omorî ceea ce nu există? Cum putem deveni ceea ce nu suntem?

Pe bolovanul acesta unde viaţa se îndură de viaţă cu jumătete de norma a trăit o specie: omul. Acum specia e pe cale de dispariţie şi nu există legi să o protejeze. Poate ziua a treia va spune mai multe…sau nu va mai fi. Poate că două zile sunt suficiente pentru exticţie.

Dezechilibru (I)

I

Ceea ce simt acum e un început de destabilizare sentimentală a echilibrului meu autoimpus de atâta timp. Ce circumstanţe ciudate pot invoca, ce neatenţie în platoşa stupid de impenetrabilă pot găsi? Unde sunt eu cel ce hotărăşte ce trebuie să simtă? Poate că există un zeu care are grijă să nu ne pierdem în plinătatea noastră de nimicuri şi ne impune sentimente. Dar sunt atâţia zei câte sentimente sunt? Pierd logica viitorului. Dar ce formă de zeu sunt dacă nu pot gândi măcar minutul care vine? E război între mine şi mine sau eu sunt unul din zei? Pierd oricum şi nu-mi place să pierd. Ce vreau să zic? Aceleaşi cuvinte care se repetă în forme anagramate şi rearanjate în mii de limbi în milioane de combinaţii pentru o singură limbă. Atunci de unde răsar sentimentele? Unde e linia dintre cuvinte şi suflet? Poate că mâine va răspunde, acum e doar ceaţa de primăvară care aşteaptă soarele. Şi poate că omul e doar un echlibru între a fi şi a simţi….sau poate că zeii sunt plictisiţi şi se joacă cu noi.