Dezbracă


Dezbracă-mi sânii de pudicitate – vreau să-i las liberi

Să se joace sub bluze, atrăgând priviri,

Dar să aparţină mângâierilor tale, buzelor tale.

 

Dezbracă-mi şi gândurile şi dorinţele şi tot,

Doar ştii că tu eşti cheia lacătului meu interior

Predă-mă mie, predă-mă ţie şi lumii aşa cum sunt,

Să mă cunoască goală, fără perdele enervante şi opace,

Să vadă razele soarelui prin crăpăturile corpului,

Poate aşa, camera asta gri în care trăieşte lumea, va prinde puţină culoare.

 

Dezbracă-mi pântecul – focul mocneşte încet,

Adună-te în jurul meu, sărută-mă apăsat

Şi intră în mine cu tot universul tău.

 

Sunt o zeiţă – mi-o spui şi o simt, chiar dacă nu cred în complimente,

Nu e nimic clişeu în ceea ce simţim.

Pentru noi există „fericiţi până la adânci bătrâneţe”.

Chaque jour sans toi… c’est contre nature…


Vreau să simt din nou buzele tale muşcându-mi urechea în momentele în care mă aştept cel mai puţin, iar apoi să-ţi caut înfometată gura, dar tu să te retragi ca un copil mic ce e sătul de sufocări.

Fragilitatea ta din ultimele zile îmi trezeşte tot mai mult pofta să te îmbrăţişez. Nu am nevoie de erotism sau dragoste pasională, nici măcar de cel mai mic orgasm. Doar de greutatea trupului tău pe al meu în timp ce ne dor oasele de la strânsoarea îmbrăţişării. E singurul remediu pe care ştiu să-l ofer. Eventual şi câteva săruturi simple pe buze şi pe frunte.

E o imensă durere ce-mi arde în suflet de fiecare dată când ochii-ţi sunt trişti. Nu credeam că neputinţa de a face ceva pentru tine doare atât de mult… iar lipsa ta nu face decât să amorţească durerea şi să crească sevrajul de îmbrăţisări şi săruturi cu lacrimi atârnând de colţul ochilor…