La ce te aştepţi de la un cântec folk?


Nu mă laud cu o pasiune extraordinară pentru muzica folk, însă îmi place să o ascult, mai ales în concerte. Are un anumit farmec. Mie una îmi pare o povaţă, o poveste spusă în general pe acorduri de chitară. O combinaţie numai bună pentru cei veseli şi cei trişti, pentru cei optimişti şi cei pesimişti, pentru cei cu chef de viaţă şi cei melancolici.

Scopul meu nu e să mă pun să fac o listă cu ceea ce ascult, ci să aflu de la voi, ascultătorii înrăiţi sau nu ai muzicii folk, ce aşteptări aveţi voi de la un cântec. Cu alte cuvinte, vă atrage muzica, versurile sau ansamblul? Puneţi accent pe careva anume? Preferaţi o voce feminină, una masculină sau vă e indiferent?

Legat de versuri în sine, vă plac cele de dragoste sau cele ce înfăţişează diferite aspecte ale vieţii? Cele ce fac mişto de diferite persoane sau diferite situaţii?

Sunt curioasă căci de ceva timp tind să cochetez cu ideea de a scrie versuri ce par a fi folk. Spun par, pentru că nu le compun muzica (nu cânt la niciun instrument muzical, din păcate, şi chiar dacă am o linie melodică în minte, o păstrez pentru mine), doar scriu versurile. Ştiu că procesul e fix invers, dar aşa sunt eu, mai pe dos. Aşa simt şi aşa dau dureri de cap celor care ar fi interesaţi să compună pe baza lor. Îmi cer scuze, însă nu regret. A fost un vis ascuns de-al meu să devin cândva producător, dar s-a cam dus pe apa sâmbetei. Prin versuri, încerc să-l aduc într-o mică măsură la viaţă. Plus că-mi place să scriu, aşa că e combinaţia numai bună.

Ca să vă fie mai uşor să răspundeţi, în caz că nu aveţi timp pentru un răspuns lung, pun şi nişte poll-uri care vă iau doar câteva secunde.

Iar dacă sunteţi pasionaţi de folk şi vă place să cântaţi, dar nu vă vine la fel de uşor să scrieţi, am câteva versuri ce merită scoase de la naftalină să-mbucure lumea 🙂

Poezie şi poeţi


Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la poezie, mă apucă o oarecare nostalgie. Nu neapărat după timpurile în care mai încercam şi eu să încropesc nişte versuri, fie ele cu rimă sau nu, ci după acele zile în care luam volumul lui Blaga sau al lui Sorescu şi citeam întrebându-mă „mie de ce nu mi-a venit ideea asta?” sau spunându-mi „şi eu m-am gândit la asta!”

Nu am mai făcut demult lucrul ăsta. E adevărat, nu am putut lua după mine în Spania toate cărţile pe care aş fi vrut să le iau. Adevărul e că am luat doar vreo 3. Şi niciuna nu e cu poezii. E drept că aş putea să citesc pe internet, dar nu are acelaşi farmec. Poezia necesită un anumit ambient pentru a fi citită. O anumită stare.

Recunosc, sunt mai mult adepta versului alb. Pentru mine, reprezintă o libertate anume de exprimare. Îmi place rima, dar încercând să găseşti cea mai bună rimă, care să şi exprime ideea ta, eşti de multe ori nevoit să faci compromisuri. Asta nu înseamnă că e imposibil, doar îl avem pe Eminescu.

Eu una prefer să scriu cu rimă când scriu posibile cântece. Spun posibile, pentru că din toate câte le-am scris, doar unul a ajuns cântec. Însă, cu puţin noroc, vor ajunge mai multe de acum încolo. Nu mai vreau să ţin scrierile pentru mine. Şi nu neapărat pentru ca cineva să se întrebe sau să exclame ceea ce scriam eu mai sus că făceam citindu-i pe Blaga sau Sorescu, ci pur şi simplu pentru că am ajuns la concluzia că, dacă lumii îi plăcea odată ce scriai, probabil că-i va plăcea şi acum. Iar dacă încurajările nu lipseau atunci, de ce ar lipsi acum? La urma urmei, ce rost are să scrii dacă nu împărtăşeşti cu lumea?

Aşa că aici aveţi una din poeziile mele preferate, scrise de mine:

SacrificiuDSC_1975

nimeni nu mi-a spus
că luna e ţintuită de stele
cu un cârlig –
acelaşi cârlig
de care e agăţat
sufletul lui Dumnezeu,
acelaşi cârlig
de care atârnă
lumea,
acelaşi cârlig
cu care-mi străpung acum
al meu suflet
(alături de toate sufletele
ce au văzut un sens în sacrificiu),
acelaşi cârlig
ros de rugină
ce se clatină
sub greutatea atâtor sacrificii
inutile.

***


Dorm cu ochii deschişi spre luna plină
Ca să mă orbească reflexia ei în lacrimile mele.
Nu mai vreau miere nici măcar pe răni mai vechi,
Uneori mă mir de unde le-a venit ideea
Că mierea vindecă moartea cronică a sentimentelor.