Un fragment de gand

Photo by Anni Roenkae on Pexels.com

Vad ca se merge, in lumea „spiritualilor” pe renuntare. Renunta la tot si vei avea. Asa sa fie? Sa renunti la control. Perfect, dar nu renunta la dorinta, intentioneaza. Vrei sa renunti la viata? Perfect din nou, dar nu muri. Traieste fara frica, doreste ti iubire si intentioneaza sa iubesti.

Daca cedezi, renunti la tot, esti ok. Dar daca renunti la tot si iti doresti si intentionezi, esti tu. Stiu ca exista legea lui Unu. Dar nu-mi amintesc sa zica acolo ca un regim comunist de egalitate e de dorit. Suntem individuali, constiinte de sine statatoare, cu experinte personalizate. Cumulul experientelor individuale ne da intregul, nu uniformizarea lor.

Pentru cei care cred ca se exercita un control vizibil si invizibil asupra noastra: crezi ca daca renunti, ei vor renunta? Cedezi complet dorintelor si intentiilor lor. Nu zic sa te iei la tranta cu elitele sau cu arcontii sau cum le zici. Zic sa doresti, sa intentionezi zilnic ceva placut si util. Zic sa faci ceea ce ai venit sa faci aici: sa traiesti gustand emotii, iubind un fir de praf sau chiar injurand un vant malefic 😁.

Asa cum esti tu, nu e nimeni. Dar tu esti parte din toti. Esti individ, dar la calculul final dai o suma. Daca tot calculul se face adunand zero, suma finala e mica sau chiar zero.

Deci legea lui unu e corecta. Intrebarea e cat de corect o aplicam noi?

Amestec. Șomerii.

Amestec

I

Cândva, speranța cu S mare, era folosită ca metodă de control a maselor abrutizate. Cu speranță au fost vândute moaște, iertări, regate. Cu speranța s-au mimat marile revoluții și reforme.

Totuși, speranța a fost sensul găsit de oamenii normali, combustibilul cu care au găsit sens zilei de mâine, sens dramei de ieri.

Ce se întâmplă acum, când speranțele sunt aruncate la gunoi? Care e sensul zilei de mâine? Ce așteptări are un om normal și cum justifică tragedia trecută?

II

Vezi morții vii care trec pe lângă tine? Nu, nu-ți mănâncă creierul, doar absorb vampiric zâmbetul tău, mușcă din iubirea ta; incubuși și sucubuși hrăniți cu gânduri optimiste.

Vezi copiii cu ochii tulburi și privirea în telefoane „inteligente”? Sunt noua rasă. Inteligenți, dar morți. Vii, dar nu. Respiră, nu zâmbesc. Nu se mai fac parcuri pentru copii. Se fac telefoane și antene.

III

Crede și speră? Speră și crede?

Nu!

Zâmbește, simte, gândește, ignoră. Cândva vei înțelege că așa rămâi viu între morți, iar ei nu o să te vadă. Vei rămâne în afara lumii lor. A Matricei zombie.

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-________________________________________________________________________________

Șomerii

 

Ne-am trezit secați de simțire,

unelte sterile,

cifre din graficele Lor,

A zeificațiilor zei, umbre indecente de imigranți ilegali,

veniți din negura Destinului –

borfașii de ieri – Zeii de azi.

 

Fără ură, fără iubire,

doar foamea de-a cumpăra…

ne-au rămas respirația și bătaia inimii.

Una.

S-o vindem, zici?

 

Să vindem libertatea!

Geniul nepermis, cu permis de sanatoriu,

ne-a scăpat de ea.

Gratis.

Acum căutăm un Demon.

Avem suflete de vânzare.

 

II.

Din Iad, diavoli triști,

privesc Pământul.

Diavoli șomeri, înjură concurența –

Wall Street.

 

Ce nu știu demonii:

ce fac bancherii cu sufletele noastre?

Ești cine nu ești

Soarta prepuțului, mâncat de capre,

aceeași grijanie primită de zei,

același zeu-ban, cinstit de atei,

și buncărul antiatomic.

Te-ntorci voinic, umil și orgolios,

te-ntorci flămând, plecat, uitat –

pe cine vrei să-ntreci

copil bolnav, flecar, uitat?

II

Te-am pus stăpân,

tu slugi ți-ai făcut;

te-am pus stăpân,

tu sclav te-ai predat.

Blestem fără blestem,

un ochi de apă lăcrimos,

un colț de ros din os –

blestem fără blestem…

ești mocirlos.

Final de an… un (posibil) ultim fragment

[…]

Ajunsă în dreptul colecţiei sale de cd-uri, am ales unul din preferatele mele şi i-am dat drumul să cânte în timp ce sorbeam direct din sticla de vin câte o gură. Am început să aprind cu un chibrit mare lumânările ce erau înşirate pe mobilă. Aaron se uita la mine din colţul uşii, neştiind dacă era mai indicat să râdă sau să mă oprească.

– Nebuno, vezi să nu dai foc la ceva!

Tonul vocii sale nu mai avea nostalgia de mai devreme. Părea încântat de nebunia ce o vedea în mine. S-a apropiat de mine, prefăcându-se că dansează. Într-un moment de neatenţie, mi-a luat sticla de vin din mână.

– Hei! Dă-o înapoi! Nu aşa te comporţi cu o invitată!

– Nu crezi că ar fi mai bine să bem din pahare şi astfel să evităm eventualele pete nedorite?

– Asta a sunat ca o reclamă proastă la detergent!

Am izbucnit amândoi în râs.

– Pentru ce ai nevoie de pahare? Unde ţi-e simţul libertăţii? Lasă deoparte învăţăturile impuse! Te provoc să bei din sticlă!

S-a oprit din râs şi din dans, uitându-se prima dată la mine şi apoi la sticla din mâna sa. A tras aer adânc în piept, şi-a pus sticla la gură şi a început să bea de parcă nu mai băuse nimic de câteva zile.

– Lasă-mi şi mie, nu fi zgârcit!

– Mai am sticle, oricâte ai nevoie. Asta e gata.

Înainte să apuce să termine propoziţia l-am văzut uitându-se insistent la şemineul din piatră decorativă aflat în peretele din dreapta mea. Grilajul era dat la o parte. Mi-am întors şi eu privirea spre şemineu, să văd ce era atât de interesant, însă nici nu am apucat să mă dezmeticesc bine, că Aaron a aruncat violent cu sticla în şemineu, făcând-o cioburi.

– Cred că nu e o idee bună să călcăm pe acolo. Mă duc să mai aduc o sticlă.

Mă lăsase complet surprinsă în mijlocul sufrageriei. Nu era stilul lui Aaron să-şi piardă firea în felul acesta. Deşi părea inocent, mă întrebam dacă nu trebuia să-mi fac griji sau pur şi simplu să mă las şi eu purtată de val. În câteva minute se întorsese cu altă sticlă de vin, din care băuse deja aproape un sfert.

– E rândul tău acum!

Mi-a înmânat sticla. M-am uitat la el pentru câteva secunde, după care m-am decis să las lucrurile să se desfăşoare după bunul său plac. La urma urmei, conform lui, acesta era un moment de libertate pe care avea să-l preţuiască mai târziu.

După vreo oră în care nu făcusem altceva decât să ţopăim şi să bem vin, ne-am prăbuşit amândoi pe canapeaua din sufragerie. Eram transpiraţi, cu părul ciufulit şi rupţi de oboseală. Stăteam cu capul pe picioarele lui Aaron, încercând să-l privesc în ochi, dar de cele mai multe ori îmi fugea privirea şi îmi venea să râd. El mă mângâia cu o mână pe frunte, iar cealaltă o ţinea pe sânul meu drept. Suflam amândoi sacadat. Muzica se oprise de ceva timp şi răsuflarea noastră era singurul lucru ce se auzea în cameră. M-am întins după sticla de vin de lângă canapea. După ce am luat o altă înghiţitură, i-am dat-o lui Aaron. A început din nou să bea cu sete şi nu mă lăsa să-i iau sticla din mână.

– Iarăşi eşti zgârcit! Dacă nu-mi laşi, o să te muşc!

– Vreau s-o văd şi pe asta!

M-am ridicat de pe el şi am început să-l muşc de obraz şi de buze. Văzând că mă întrec cu gluma, a început şi el să mă muşte de buze, trecând mai apoi la umeri, coborând spre braţe. Purtam un maieu cu un decolteu destul de generos, ce îi permitea să mă muşte cu şi mai mult nesaţ, lăsându-mi urme pe piele. Când a ajuns în dreptul sânilor, muşcăturile i s-au transformat într-un sărut pasional. În acel moment mi-am băgat mâinile pe sub tricoul lui şi mi-am înfipt unghiile în spatele său. S-a oprit preţ de câteva secunde şi m-a privit în ochi. Pentru el nu mai era jocul ce-l începusem mai devreme. M-a sărutat sălbatic pe buze, trăgând fără milă de haine în încercarea de a mă dezbrăca. După ce a reuşit să ne descotorosească de haine, m-a întins pe podea, trasând cu buzele liniile gâtului, rotunjimea sânilor, împrejurul buricului, lungimea coapselor, muşcându-mă din când în când, ca şi cum ar fi vrut să se elibereze de un sentiment de furie. Atingerea îi era aproape brutală, nesătulă, şi pentru o clipă mă întrebasem dacă eram prima femeie cu care se culca şi acum îşi elibera toate refulările ce le ţinea ascunse, chiar dacă ştiam că nu acesta era motivul comportamentului său, căci îmi povestise de aventurile lui. După ce şi-a potolit setea de a mă muşca, m-a ridicat de pe podea şi aproape m-a trântit pe canapea. În momentul în care a vrut să se repreadă la mine, i-am prins faţa între mâini şi am început să-l sărut uşor. S-a întins peste mine cu trupul arzând, revărsându-şi dorinţa de a mă avea doar pentru el cu o pasiune aproape violentă.

A doua zi m-am trezit ameţită, cu o uşoară durere de cap. Îmi simţeam trupul înţepenit în numeroasele locuri unde mă muşcase Aaron în noaptea precedentă, locuri unde cu siguranţă aveam vânătăi. Mi-am deschis ochii, uitându-mă atent prin cameră – camera care nu era a mea. Îi simţeam trupul lui Aaron greoi lângă al meu, cu mâna strânsă în jurul taliei mele. Simţeam un miros vag de transpiraţie amestecat cu vin. Simţeam pielea lui pe trupul meu gol şi în acelaşi timp mă gândeam că libertatea din seara precedentă era cea mai greşită pe care i-aş fi putut-o oferi.

[…]

Dincolo de vioară

Până una alta… un fragment

[…]         Suntem puţini cei ce ne dăm cu adevărat silinţa. Şi uneori stau să mă întreb de ce, dacă merită.

            – Merită, pentru că doar cu oameni ca tine, oameni cu conştiinţă, societatea se menţine pe o linie de plutire. Trebuie să existe o balanţă. Păcat că de cealaltă parte se află prostia, nepotismul, indiferenţa şi egoismul.

            – Iar preţul îl plătim noi.

            – Îl plăteşte fiecare, în felul său, mai devreme sau mai târziu. Oricum e absurd să ţii scorul. Important e să-ţi urmezi drumul, să fii egoist pentru tine, să ştii cum să-ţi creezi circumstanţele pentru a atinge măcar ideea de fericire. Căci fără ea, degeaba aspirăm la fericire, dacă habar nu avem ce înseamnă pentru noi.

            – Nu ştiu dacă nu cumva tocmai asta ne ajută să ne distrugem încet.

            – Nu fericirea, ci modul în care o căutăm. Plus încăpăţânarea şi obsesiile. Lumea, în general, etichetează o obsesie drept fericire.

            – Cine poate să spună că nu e? Nu ştiu să existe vreun şablon după care să ne formăm ideea de fericire. Pentru unii, fericire poate însemna crimă.

            – Prefer să nu includ sociopaţii, psihopaţii şi cei cu probleme psihice în ecuaţie. Să spunem că sunt nişte victime colaterale.

            – Deci accepţi faptul că ne distruge.

            – Doar modul în care o căutăm. Şi dacă ne mai pune şi societatea beţe în roate, pe lângă cele pe care ni le punem noi înşine, vrând, nevrând, atunci cu siguranţă ideea de fericire se va contura foarte greu. Pentru că e dificil să scapi de condiţionările sociale, să ieşi din tiparele impuse. Eşti considerat un paria dacă faci asta. Lumea nu poate percepe ideea ca tu să fii fericit, în timp ce ea se zbate. Eşti ca un cancer pentru ea şi simte nevoia să te expulseze, dacă nu te poate converti.

            – Vorbeşti de parcă ar fi o sectă religioasă.

            – Într-un fel şi este. Iar fericirea, din câte se pare, nu face parte din „programa” ei. Cel puţin nu aşa cum ar percepe-o un om obişnuit, ci impusă după anumite reguli, în aşa fel încât societatea să se îndrepte spre un anumit ţel. Dacă lumea ar fi fericită după voinţa fiecăruia, totul ar fi haos. Probabil că nici nu ar mai exista politică. Iar în momentul în care o mulţime nu are conducător, lucrurile nu ies prea bine.

            – Un motiv în plus pentru care ar fi mai bine să nu o căutăm. La urma urmei, nimeni nu ne poate asigura că fericirea există cu adevărat, mai ales că pentru fiecare poate fi un lucru, un sentiment total diferit de restul.

            – Dar dacă nu căutăm fericirea, atunci care e scopul nostru?

            – Să ne trăim viaţa cu demnitate, să nu o irosim.

            – Şi toate acestea duc tot la ideea de fericire. A-ţi trăi viaţa cu deminitate, a nu o irosi îţi poate produce o stare de fericire.

            – Tot ce se poate, însă uiţi să iei în calcul un lucru important: voinţa. Odată ajuns la un anumit stadiu în viaţă, vei dori mai mult şi vei face orice să mai urci măcar o treaptă. E mai mult un chin, decât fericire.

            – Depinde de ideea de fericire pe care o are fiecare, ţi-am mai spus. Şi de modul de a o căuta. Dacă tu îţi impui o limită aproape imposibil de atins, va fi un chin să o atingi. Probabil aşa e şi în cazul fericirii. Trebuie să îţi conturezi şi să cauţi un nivel de fericire accesibil, nu unul imposibil.

            – Până la urmă totul e relativ şi ţine de modul în care fiecare percepe lucrurile. Eu, una, nu cred în ideea de fericire şi nici nu mă străduiesc să o caut. Asta ar însemna să am aşteptări, iar aşteptările duc mereu la decepţii. Prefer să ştiu care îmi sunt opţiunile reale, palpabile şi în funcţie de capacităţile mele să stabilesc ţeluri. Aşa sunt sigură că nu vor exista niciodată regrete.

            – E şi asta o metodă de a trăi, deşi prea raţională pentru gustul meu. Însă inconştient, e şi o metodă de a căuta fericirea.

            M-am încruntat puţin la el şi am băut ultimele guri de vin din pahar.

            – Poate din punctul tău de vedere. Din punctul meu, e cea mai bună metodă de a-ţi vedea de drum fără ca lumea să se amestece prea mult în viaţa ta. […]

Dincolo de vioară

Sărbători Fericite cititorilor!

Sfârşit de ianuarie, început de februarie

Ciocolată dulce-amăruie… muzică grecească în surdină… un ghemotoc de blană albă roade cereale pe covor… iar el, el îmi alintă sufletul cu o îmbrăţişare puternică: singurele mâini în care sunt eu şi mă accept cu toate defectele, cu toate calităţile. În braţele lui nu mai contează kilogramele în plus, faptul că aş vrea să am sânii mai mici, sprâncenele pensate inegal, buzele muşcate de frig şi mâinile uşor aspre – în braţele lui sunt şi mă simt femeia perfectă, corpul parcă e croit să se unească cu fiecare milimetru al său.

Iluzia

În ultimul timp am observat că se vehiculează tot mai mult ideea de îngeri buni… dar ai naibii… prin filme şi seriale (probabil şi prin diferite cărţi, însă cum în ultimul timp citesc mai mult despre vampiri, trebuie să recunosc că la domeniul îngeri am cam rămas în urmă)… Am tot întâlnit ideea că îngerii au cam pierdut contactul cu divinitatea, că, de fapt, nu prea mai ştiu nici ei care e scopul lor şi duc un război haotic cu oamenii în speranţa că vor intra din nou în graţiile domnului, sau că îngerii sunt nişte creaturi destul de odioase al căror scop este să facă „bine” indiferent de daune sau victime colaterale (vezi Constantine, Supernatural, The Prophecy, Fallen etc. – mai puteţi da voi exemple mai bune, dacă doriţi.)

Nu ştiu voi ce părere aveţi despre noua (sau mai veche) imagine oferită îngerilor (însă sunteţi mai mult de bieveniţi să vă exprimaţi părerea, indiferent care e ea), dar eu mi-am mai bătut capul încercând să aflu de ce se vrea umanizarea îngerilor… adică de ce să punem în cârca lor crime în numele binelui şi alte defecte omeneşti? A, staţi… asta era din Biblie… şi totusi… nu vi se pare că îngerii cei drăguţi ce-i vedem pe felicitări sau în desene pentru copii sunt doar atât şi că, în final, poate că singurii „îngeri” sunt oamenii fără vreun scop care mai speră că punându-şi aripi o să aibă unul… ceea ce e cam trist.

(Symphonie)

Iluzia

Redefinită, refractară şi insolită,

ultima poză, ultima grefă…

iluzia, umbra şi tic-tac-ul,

asezonate cu urzici

şi un cristal.

Pervers, nedefinit şi plat,

ursita marginilor gropi

şi somnul.

Căzut de jos,

mai sus ca noi,

pierduţii îngeri

în inexistenţa lor,

caută scheletul aripilor

de înger, de pasăre, de avion.

II.

Renăscută întrebare:

perverşi, existenţi sau falşi?

Divinaţia e ultima putere,

infamă, vulgară, divină…

A şti, a nu putea interveni,

acumulând refulări.

Obsesii.

Îngeri sau nonexistenţi?

                   (Gebelezis)

After wedding…

I.

          De mai bine de o săptămână în jurul nostru e mai linişte… după ce ne-am spus „DA” orice dubiu sau speranţă că ceremonia ar putea să nu aibă loc s-a spulberat. Am ieşit din Primărie ţinându-ne strâns de mână, cu zâmbetul pe buze şi cu sufletul plin de iubire. Nici măcar ploaia ce a venit la scurt timp după ce am făcut fotografiile nu ne-a tulburat ziua. Părea mai degrabă un botez al noii vieţi începute: NOI.

            16 august 2011: confirmarea iubirii noastre în faţa întregii lumi. Celor ce încă mai cred că totul se va disipa în câţiva ani le dorim să aibă măcar o dată în viaţă un moment în care să trăiască la fel cum trăim noi în fiecare zi… doar atunci vor înţelege că se înşală. Celor care au crezut şi cred în noi le mulţumim din suflet şi îi păstrăm cu tot dragul tot acolo.

            Planuri de viitor? Cu siguranţă! Ne aşteaptă Spania, unde ne vom clădi noua viaţă (pe care am început-o oarecum deja), iar dacă lumea nu va deveni prea veninoasă, poate vom avea şi-un pui de om căruia să-i dăruim tot ce putem… dar asta, dacă va fi, va fi peste câţiva ani. Momentan ne concentrăm să ne punem cap la cap „cuibuşorul” şi să fac cursul de limbă ca să pot preda. Nu obişnuiesc să fac planuri atât de departe în viitor, dar aceste planuri s-au făurit mai mult prin dorinţa noastră ca lucrurile să se aşeze în aşa fel încât totul să meargă spre bine 🙂

Symphonie

II.

            Imediat după ce am rostit „Da”-ul „hotărât” (în viziunea ofiţerului de stare civilă), mă aşteptam să se petreacă ceva. O minimă schimbare în percepţia mea. Să mă simt „altfel”. Dar nu. Dacă nu ar exista certificatul de căsătorie, aş avea tendinţa să cred că totul a fost doar motiv de adunat neamuri şi prieteni alături de noi.

            Au trecut săptămâni de la fericitul eveniment şi noi suntem aceeaşi. Poate o idee mai stresaţi din cauza plecării spre alte ţări. Ţara noastră ne reneagă tinereţile, potenţialul şi numele de Om. Dar asta e altă poveste. Şi e tristă. Eu vreau să spun povestea noastră cu bucurie, această bucurie liniştită, caldă şi plină de sufletele noastre. În mod tradiţional se numeşte iubire, dar bietul cuvânt a devenit atât de desuet de atât amar de folosinţă.

            Trebuia să ne simţim altfel? Suntem aceeaşi, ne iubim la fel, vorbim la fel; trăim la fel. De ce au fost atâtea întrebări şi suspiciuni pentru acest simplu act? Adică dacă căsăstoria nu mai e la modă trebuie să fim trataţi ca nişte oligofreni?

            Sunt mândru şi îndrăgostit. Mândru de soţia mea. Îndrăgostit de soţia mea. Ce frumos sună: soţia mea.

Gebelezis

Schizofrenie I

I.

Semnul celor mulţi s-a dezvoltat în voi şi v-a furat lumina,

Seninul viselor de zi, îndoliat de rapacitatea stelelor,

Şi ştergerea bolnavilor de EU condescent cu voi.

Beletristica e forma ilegală de-a minţi cu rânjetul deschis spre Nobel,

Scleroza e scuza preferată de imitatorii laşi,

Dar voi bezmetici impotenţi pe cine mai furaţi?

II.

Cântecele de la radio sunt cu termen de valabilitate,

Iarna e nervoasă ca e vară azi, iar emisfera cerebrală râgâie.

A avut bunul simţ să-şi ceară scuze între două episoade.

Paranoice.

 III.

Îndeasă repede ciolanul pe gât.

Scapă de ciorapii puturoşi,

Ascunde plasa cu pene de vidră

Şi pleacă pe Marte.

Adio.