Un fragment de gand

Photo by Anni Roenkae on Pexels.com

Vad ca se merge, in lumea „spiritualilor” pe renuntare. Renunta la tot si vei avea. Asa sa fie? Sa renunti la control. Perfect, dar nu renunta la dorinta, intentioneaza. Vrei sa renunti la viata? Perfect din nou, dar nu muri. Traieste fara frica, doreste ti iubire si intentioneaza sa iubesti.

Daca cedezi, renunti la tot, esti ok. Dar daca renunti la tot si iti doresti si intentionezi, esti tu. Stiu ca exista legea lui Unu. Dar nu-mi amintesc sa zica acolo ca un regim comunist de egalitate e de dorit. Suntem individuali, constiinte de sine statatoare, cu experinte personalizate. Cumulul experientelor individuale ne da intregul, nu uniformizarea lor.

Pentru cei care cred ca se exercita un control vizibil si invizibil asupra noastra: crezi ca daca renunti, ei vor renunta? Cedezi complet dorintelor si intentiilor lor. Nu zic sa te iei la tranta cu elitele sau cu arcontii sau cum le zici. Zic sa doresti, sa intentionezi zilnic ceva placut si util. Zic sa faci ceea ce ai venit sa faci aici: sa traiesti gustand emotii, iubind un fir de praf sau chiar injurand un vant malefic 😁.

Asa cum esti tu, nu e nimeni. Dar tu esti parte din toti. Esti individ, dar la calculul final dai o suma. Daca tot calculul se face adunand zero, suma finala e mica sau chiar zero.

Deci legea lui unu e corecta. Intrebarea e cat de corect o aplicam noi?

Despărţirea, frica şi durerea

Există un fenomen în viaţa fiecăruia dintre noi de care nu suntem feriţi: desparţirea. Forma sau circumstanţele despărţirii, persoana de care suntem despărţiţi diferă, dar rămâne asemănarea care ne uneşte: suferinţa şi acea senzaţie de gol în stomac şi suflet. Poate fi vorba de moartea unuia dintre bunici; poate că eşti norocos şi sunt în viaţă. Dar nu scapi de iubirea din timpul adolescenţei, prima iubire, secretă sau la vedere, platonică sau nu, este fenomenul care schimbă percepţia noastră asupra vieţii. Excepţiile se numesc psihopaţi sau neadaptaţi social.

Cei mai mulţi trec prin diferite faze, care culminează cu exesul de alcool şi tutun. Cei cu o educaţie pragmatică trec mai uşor perioada de suferinţă, dar rămân şi ei cu sechele: ajung să creadă că dacă îmbracă armura cu sigla „voi folosi de acum persoanele doar în propriul interes” au câştigat. Din păcate ei rup din condiţia de om dotat cu sentimente, iar uneori după ani se încarcă de refulări incontrolabile.

Cei sentimentali, sensibili, cad până dincolo de iadul imaginat de religii. Ajung să înveţe ce înseamnă durerea psihică şi sufletească. Este momentul când cei mai mulţi se închid în sine şi nu se mai arată niciodată. Însă cei care reuşesc să se regăsească şi să se reconstruiască, devin supraoameni. Pot ajunge să iubească, pot ajunge să facă, nu le va fi frică să se manifeste ca fiinţe senzitive şi în paralel vor fi tăioşi ca briciul.

Faptul că viaţa e dinamică şi nu statică, aşa cum şi-ar dori mulţi, ne obligă să fim maleabili, deschişi şi veşnic dornici de cunoaştere. Niciodată, în cursul unei vieţi, nu acumulăm cunoaşterea supremă, poate din lipsă de timp sau poate din lipsă de interes, dar putem cuprinde întreagă paleta de senzaţii-sentimente. Luate împreună, ca un întreg, sentimentele adevărate, ne dau un rezultat apropiat cu cel de nirvana. Dar ascunşi, în carapacea noastră de refulări şi frici, realizăm prea târziu sau niciodată, că nu am explorat latura aceasta umană şi probabil unică la fiinţele care populează actualmente Terra.

Unele studii susţin că durerea se învaţă, dar la fel se poate învăţa şi fericirea sau bucuria. Sunt printre noi mulţi care ajung să se teamă de bucurie pentru că după bucurie vine tristeţea, suferinţa. E un fel de a privi lucrurile defectuos, ca atunci când eu aş susţine că nu mai vreau să mănânc, pentru că oricum voi da afară mâncarea. Bucuria-fericirea şi tristeţea-durerea sunt sentimente normale, umane, fac parte din ciclul vieţii, aşa cum face parte desfrunzitul pomilor şi înmuguritul lor. Avem posibilitatea de a alege să scădem riscul unor întâmplări nefericite la fel cu posibilitatea de a creşte procentul întâmplărilor fericite. Dar nu putem controla întreg mecanismul întâmplărilor, nu suntem decât oameni, iar zeii tac de milenii.

Putem accepta, însă, când întâmplarea sau probabilitatea ne aduc în postura de a alege, să nu ocolim întâlnirile cu fericirea, oricât de firavă se arată. Putem alege uneori, să trecem pe lânga probabilitatea mare de a suferi, dar asta nu trebuie să ne ducă la o fugă continuă din faţa întâmplării. Fiţi fericiţi şi fără frică, iar timpul va face restul.

Anxietate sau moft?

Înainte de toate, acest post este comun cu Gebelezis.

Simţi uneori nevoia de evadare? Nu din cauza vieţii tale, eşti mulţumit principial cu ceea ce eşti, ceea ce faci, de partener… Vine un moment când simţi senzaţia de cădere, asemănătoare celei din montagne-russe, acolo undeva între stomac şi suflet.

De ce? Totul e în regulă, dar anxietatea-ţi taie creierul cu sadismul filmelor de groază de vineri (13 :D).

Bombardamentele primite de la ştiri, nesiguranţa creată (artificial) în societatea noastră? Sau suntem doar noi oamenii? Psihologii găsesc, sau vor găsi răspunsuri, dar asta nu ne rezolvă problemele. Ce putem face noi, cei care suntem obligaţi să devenim propriii noştri psihologi?

Dacă ai norocul să ai un partener de viaţă, îndrăgostit şi altruist ca iubita mea, atunci jumătate din problemă e rezolvată prin câteva zâmbete, multe sărutări şi cuvinte spuse din suflet. Mai departe de atât te poţi convinge (prin autosugestie) că drumul tău duce spre oportunităţi nesperate, că iubirea nu moare, iar portofelul gol e o minciună a sorţii, reglementabilă foarte curând.

Dacă însă anxietatea te încolţeşte fără motiv evident, iar viaţa ta nu este intersectată, încă, cu iubirea vieţii tale, atunci trebuie să treci în lumea faptelor. Foloseşte acţiunea ca armă, creaţia ca etalon şi verbul „trebuie” pe post de combustibil.

Ştim că nu e completă simptomatologia anxietăţii, ştim că soluţiile sunt puerile (în viziunea „specialiştilor”), dar la mine funcţionează. Poate că cei care citiţi mă puteţi completa. Vă aştept comentariile, observaţiile sau criticile (într-un limbaj lipsit de vulgarităţi).

Dezechilibru (IV)

IV

Am înţeles azi că nu simt frică. E hilar. Credeam că vorbim de aceeaşi strofă de demult când frica bântuia din adâncuri. Şi mai interesant nu simt tristeţe, durere. Zice-se că sunt legate de toate lucrurile noastre frumoase şi de toate sentimentele noastre bune.

Şi din nou constat că nu ştiu cu adevărat despre nimic de ceea ce ţine de noua formă de dominare a eului… nouă pentru personalitatea mea. Poate că am ucis zeii dar au avut grijă să contamineze spaţiul cu tot ce e mai neobişnuit. Sau ei sunt inexistenţi doar că noi avem grijă să-i recreăm de fiecare dată. Din temerile noastre.

Decid să nu simt durere. Decid să nu simt frică. Las fiecare zi să-şi fabrice singură viitorul conform dorinţei mele de fiecare secundă. Poate e doar tranziţia spre mai bine, spre mai adevărat şi mai frumos. Poate e doar inconştienţa unei viitoare suferinţi. Doar că nu simt teamă.