Muţuţuci* (sau Virus & Sisi + 5!)

Azi vă voi face cunoştinţă cu cei 7 membri pisiceşti ai familiei 🙂

 

Sisi – mămicuţa muţuţucilor – tigrată portocalie

            Nu vă lăsaţi înşelaţi de faptul că are o vârstă! E chiar mai jucăuşă decât muţuţucii, o prădătoare de excepţie – şoarecii n-au nici o şansă când le prinde urma – extrem de inteligentă şi vorbăreaţă. Ştie să deschidă uşa, să pună lăbuţa pe sticla cu apă dacă îi e sete şi vrea să-i dai. Îi place să stea pe scaune şi să adoarmă leşinată la căldură. Miaună când vrea să fie mângâiată şi e de ajuns să te simtă lângă ea ca să dea drumul la motoraşul de tors.

 

Virus – veteranul casei şi posibil unul din taţii muţuţucilor – blăniţă alb cu portocaliu

            De mic pasionat să prindă şerpi, să se joace cu ei şi să-i mănânce. Are ochi mari şi te cucereşte repede doar cu privirea. Din păcate nu se ştie exact ce a păţit înainte să fie adus, dar se presupune că a fost bătut şi de aceea a rămas fricos. Ştie că găseşte mereu refugiu la noi în cameră şi îi place să se pună pe spate, să se linguşească şi să-l mângâi. În general e cuminte, mai puţin când e în călduri şi vrea să-şi marcheze peste tot teritoriul. Ştie şi el să deschidă uşi şi îi place să doarmă în pat.

Mimosin – preferatul casei – blăniţă albă cu dungi portocalii deschis pe codiţă şi urechi portocalii deschis

            Dacă e să o lăsăm la o parte pe surioara lui, el e cel mai mic dintre muţuţuci. I se spune şi Mimo. Mănâncă destul de mult, dar tot slăbuţ e. Ne place să spunem că e aşa din cauză că e al dracului. E un mare linguşitor, cere veşnic mângâieri şi îi place să doarmă pe picioare. A moştenit de la Virus mania cu şerpii şi aproape zilnic îl vezi cu câte unul în gură, asta când nu prinde şoricei. Chiar dacă e mic, îi poate bate pe restul fraţilor, doar Tigruţa îi face faţă. Mănâncă seminţe! Le ia în guriţă, le sparge între dinţi şi scuipă cojile afară.

Snowball – grăsuţul – blăniţă albă cu dungi portocalii deschis pe codiţă şi urechi portocalii deschis

            Al doilea alb. Are ochişorii mai mici, albaştri şi se uită puţin câş. Cu toate acestea, e tare dulce cu mutriţa lui grăsuţă. E foarte mâncăcios şi plângăreţ. Dacă până la 7 jumătate dimineaţa nu i se dă de mâncare începe să facă scandal. Are cea mai fină blană dintre toţi masculii, doar Tigruţa îl întrece. E puţin mai fricos şi mereu se ascunde sub pat. Dacă ar putea, ar dormi toată ziua, mai puţin când aude farfurii şi asociază sunetul cu mâncare.

                                          

  Rachetuţă – vorbăreţul – tigrat portocaliu mai închis

            Personal, îl prefer la fel de mult ca Mimo. E cel mai vorbăreţ dintre muţuţuci. Miaună şi murmură întruna. Mereu se încaieră cu Porto, Mimo sau Sisi. Îi place să se trântească pe spate în faţa ta şi aşteaptă să-l mângâi pe burtică. Când vrea să-ţi mulţumească, începe să te lingă pe mâini sau pe picioare, depinde unde apucă. Şi-a primit numele aşa pentru că atunci când era mic şi erau toţi chemaţi, el venea rapid, ca o rachetă. Dacă stai cu mâncare lângă el, nu cerşeşte. E cuminte şi manierat şi se pune mereu în acelaşi colţ pe canapea.

Portocală – fricosul şi geamănul lui Rachetuţă – tigrat portocaliu mai deschis

            Porto, cum i se mai spune, e cel mai fricos dintre toţi. E foarte apropiat de Rachetuţă şi de aceea le spunem gemenii. O perioadă îi deosebeam destul de greu. E tare cuminte şi se comportă ca şi cum nu ar vrea să deranjeze pe nimeni şi mereu ar cere voie cu privirea. Toarce cum te simte lângă el. Nu prea are curaj să meargă până în bucătărie şi dacă o face, se ascunde sub pat şi aşteaptă să nu fie nimeni. Nu vine în casă decât dacă îl chemi şi atunci stă cuminte pe canapea.

Tigruţa – neagra, ţiganca, stufoasa, veveriţa – singura fetiţă – o combinaţie între negru, alb, portocaliu, gri şi maro

            E cea mai stufoasă şi pufoasă. Din cauza blănii pare aproape dublă. E foarte parşivă şi individualistă. Are ochii mari, verzi şi cerşeşte într-una printr-un scârţâit enervant. Are coada stufoasă ca a unui veveriţe. Când nu e nimeni în preajmă, se suie pe masă fără prea mari procese de conştiinţă. Imediat ce aude sunet de farfurii are impresia că trebuie să primească mâncare. Nu-i place în braţe, doar să stea lângă tine când o mângâi.

*muţuţuci © Uduli Adriana Elena

Fragmente (de Symphonie)

Nu totul e aşa uşor precum pare. Uneori lucrurile devin mai grele decât ne imaginăm că vor fi. Nu suntem pregătiţi în totalitate pentru ceea ce avem impresia că ne aşteaptă. Anticiparea are propriile-i limite. La urma urmei, nimeni nu poate vedea în viitor. Chiar dacă o facem, oricât de mici sau mari ar fi incursiunile, conştientul nostru nu le poate procesa. Poate că e mai bine aşa. Mereu am crezut că îţi pierzi o parte din libertate cunoscând viitorul. Devine o obsesie. E o putere iluzorie prea magnetică să-i rezişti.

Instinctul îmi spune ceea ce am nevoie să ştiu. Nu e ştiinţă exact, dar de multe ori, înainte să iau o decizie ce are greutate în viaţă, e ceva în mine ce mă îndreaptă spre decizia cea bună. Aş putea spune că e modul meu de a vedea în viitor, chiar dacă nu pot decât să bănuiesc consecinţele alegerilor pe care le fac. Tot ce ştiu cu siguranţă e că mă pot baza pe instinct şi că, deşi nu înţeleg mereu la momentul potrivit, totul se clarifică mai devreme sau mai târziu. Pentru mulţi asta e un clişeu. Probabil. Însă e un clişeu care pentru mine s-a dovedit a fi adevărat.

***

În fiecare zi descopăr părţi din mine pe care nu ştiam că le posed. Învăţ să mă accept aşa cum sunt, să mă las din nou în voia sentimentelor, să am încredere. E greu să redeschizi o lume pe care te-ai încăpăţânat să o închizi. E greu să înfrunţi normalitatea impusă de societate pe care ţi-ai impus-o la rândul tău, doar ca să supravieţuieşti, în lipsă de ceva mai bun.

Cum mi-am început studenţia… (acum 3 ani)

Dedicaţie pentru Imperfect Girl 🙂

(gânduri scrise pe parcursul săptămânii… 29 septembrie – 1 octombrie 2008)

Încă nu ştiu exact ce părere am despre viaţa de student. Nu vreau să mă arunc în faţă şi să spun că-mi place, dar aş minţi dacă aş susţine contrariul. Aşa că mă limitez la a spune că e ok şi mai aştept să treacă puţin timp în care să-mi concretizez părerea.

Azi n-a venit niciun profesor la primele 3 cursuri. Printre boboci e o stare de confuzie. Toată lumea caută săli şi aşteaptă în faţa lor pe cineva care întârzie să apară. Am rămas cu toţii cu aceleaşi concepţii din liceu: să batem la uşa, pregătiţi să cerem profesorului voie să intrăm la curs sau să ne cerem scuze în cazul în care am întârziat. Poate că acestea sunt cele care ne dau o anumită soliditate pe acest teren mlăştinos pe care păşim.

În prima zi, după întâlnirea pe specializări şi până am ajuns la cămin, m-am tot întrebat de ce nu am optat pentru Facultatea de Filosofie. Ştiam răspunsul, dar preferam părerea de rău decât teama de necunoscut. Am o colegă de facultate care, după ce a făcut vreo două facultăţi şi a lucrat câţiva ani la bancă, şi-a dat seama că nu-i plăcea ceea ce făcea şi s-a înscris la Litere. Mi-a spus că am timp să mă decid şi eu după dacă asta e ceea ce-mi doresc. Însă timpul e o noţiune prea abstractă şi nu aşteaptă să-mi decid viitorul…din păcate, lumea merge înainte, iar eu trebuie măcar să ţin pasul cu ea…

M-am acomodat repede la viaţa de cămin. Suntem 5 fete într-o cameră cu nişte pereţi albi, prea albi, dar totul are un aspect familiar acum că am aranjat camera, iar fetele sunt deschise şi de treabă…

***

În fiecare seară petrec vreo 15 minute la duş. Încerc să fac din asta o evadare, dar nu-mi iese de fiecare dată. De multe ori gândurile mi-o iau sălbatic înainte şi spintecă până şi nevoie de linişte sau singurătate.

Locul pe care-l pot numi al meu s-a redus la un pat, un scaun şi o etajeră. Acasă nu mai am o cameră a mea. Nici la liceu o bancă la care să mă întorc…

Nu sunt entuziasmată de cursurile de la facultate, de oameni noi (oricât de drăguţi ar fi) şi parcă sunt într-o infinită aşteptare să mă trezesc, iar paşii să mi se îndrepte spre orice altă facultate, în afară de Litere…preferabil spre Filosofie…

Ce patetică îmi par de fiecare dată când mă pierd în astfel de dorinţe inutile. Sunt unele lucruri la care nu vreau să renunţ şi mă leg de ele cu o încăpăţânare bolnăvicioasă. La fel e şi cu facultatea. Poate că mâine la cursul de fonetică (pe care sper să-l facem) voi ştii să-mi asum pe deplin responsabilitatea propriilor decizii şi să reunuţ la păreri de rău ce nu-şi mai au rostul…

Mâna

Tremura mâna. Mâna mea. Mâna mea învăţată să scrie, orice, oriunde, oricând acum are emoţii când se apropie de hârtie. Emoţiile mâinii sunt surde şi acceptabile, are dorinţa de a scrie doar despre un subiect şi în aceeaşi emoţie dorinţa de a păstra doar pentru uzul personal cuvintele şi adevărul despre ea. Nu despre ea – mâna, despre ea – fiinţa de lumină.

Cine poate înţelege mai bine decât mâna mea dorinţa de a mângâia, de a dărui din energia ei benefică fiinţei? Poate sufletul să poată înţelege din imaterialul existenţei sale. Acel suflet care tânjise până nu demult un alt suflet care să poată pătrunde nefiinţa sa până în cele mai incredibile adâncuri. Poate că sufletul, acum liniştit şi pătruns de celălalt, poate bănui dorinţa materială a mâinii.

Tremură şi inima odată cu mâna. Ea este cea care înţelege cel mai bine cele două elemente: imaterialul şi materialul. Biata inimă! Întreaga ei existenţă nu a găsit atâta complexitate, atâta plinătate; întreaga ei existenţă nu a primit atât de mult cât a primit în ultimele zile.

Sângele pompat de inimă a început să dea culoare. Culoarea care dispărută era demult. Acum pare că iarba e verde şi cerul este albastru. Oamenii zâmbesc uneori.

Şi uite aşa în tremurul unei mâini emoţionate şi în colapsurile ocazionale ale creierului, am reuşit să exprim o părticică infimă din zbaterea interioară. Poate că cele exprimate au mărimea unui fir de nisip, dar şi acel fir de nisip are valoarea sa în întreg. Tonele de nisip sunt formate din grăuntele de nisip.

Dacă nu crezi în iubire, crede în mine

Cum aş putea să explic unei persoane ce înseamnă să-ţi doreşti să trăieşti fiecare secundă alături de cel pe care-l iubeşti? Să-i simţi fiecare respiraţie, să îl ţii de mână în timp ce stai în pat şi te uiţi la un film, să ştii că, dacă te trezeşti în toiul nopţii din cauza unui coşmar, te poţi ghemui în braţele lui şi să te linişteşti? Sau pur şi simplu să-i simţi prezenţa lângă tine, pentru că e singurul lucru ce-ţi aduce linişte în suflet? Cum ar putea înţelege cineva care nu a trecut niciodată prin aşa ceva ceea ce simt eu în momentele în care ştiu că avem nevoie unul de altul, dar distanţa nu o putem sfida pentru mult timp?

De fapt, nici nu cer nimănui să mă înţeleagă. Nu mă aştept să ştie toţi ce înseamnă să iubeşti la nivelul la care iubesc eu. Nu mă aştept ca oamenii să cuprindă complexitatea sentimentelor mele. Dar mă aştept să mi se ofere puţină încredere că ştiu ceea ce fac. Că sunt conştientă de urmările deciziilor pe care le iau. Sprijinul va veni de la cei care vor simţi, dar măcar un pic de încredere, ce naiba!

De ce trebuie să existe mereu revoltă, de ce trebuie să fie mereu oamenii împotriva fericirii? Dacă sunt împotrivă şi viaţa lor a fost un eşec, de ce se încăpăţânează să te convingă de faptul că aşa va fi şi a ta? E chiar aşa de greu de crezut că mai sunt oameni care chiar iubesc? Că nu primează materialismul şi sunt fericiţi doar să fie unul lângă altul, chiar dacă nu dansează praf de aur în jurul lor? Că ar face orice sacrificiu, atâta timp cât sunt împreună, că doar împreună pot să le facă?

Nu poţi să ceri unor oameni care se iubesc mai presus de orice să nu se mai iubească, sau să se iubească mai puţin, până când vor avea chef alţii ca ei să se iubească aşa cum îşi doresc. Nu pot nici ei să-şi poruncească să nu mai iubească aşa de mult. Iar experienţele mele personale mi-au demonstrat că în momentul în care te încăpăţânezi să-ţi negi sentimentele şi să le suprimi, ele vor lovi cu o şi mai mare tărie.

Eu una nu pot să iubesc în ritmul ce mi-l impun alţii. Dezavantajul (sau avantajul, depinde cum vrea fiecare să privească lucrurile) meu este că în momentul în care mă îndrăgostesc, îmi dăruiesc sufletul complet, din prima secundă. Mă mint de multe ori că nu e adevărat, dar aşa este. Am avut parte de sentimente pe care le-am catalogat drept iubire de două ori în viaţă, dar ceea ce simt acum nici nu se compară cu culmile pe care credeam că le poate atinge iubirea. Acum că ştiu ce înseamnă cu adevărat să iubeşti şi să fii iubită, acum că ştiu că nu există culmi sau limite, că totul e fără oprire şi creşte pe zi ce trece ajung să cunosc adevărata natură a multor oameni: pentru ei nu există iubire, pentru ei e imposibil să iubeşti la un asemenea nivel…. asta e trist.

Te iubesc (2)

[Începutul…]

***

Aşteptând confirmarea, ne-am dat seama că ea era deja acolo… lipsea doar unirea trupurilor – lucru ce era doar o chestiune de timp.

E oarecum ciudat… reiau vechi obiceiuri: stau în parc şi scriu. Dar acum nu scriu despre ideea mea de a iubi, despre dorinţa de a iubi. Acum ştiu prea bine ce înseamnă a iubi, a fi iubită şi a renaşte în lumină datorită acestul sentiment.

Înainte vedeam posibilitatea plecării mele ca pe o evadare, un fel de respiro şi o pseudo-rezolvare a problemelor sentimentale prin care treceam atunci. Însă cu trecerea timpului a devenit dorinţă de revărsare a noii iubiri – teoretic – practic – a singurei iubiri adevărate ce am simţit-o în viaţa mea. Iar revărsarea s-a dovedit a fi un izvor imens ce nu are oprire, ce nu poate seca. Din contră, creşte în intensitate.

Dezechilibru (VII)

VII

Din nou scriu. Am crezut că voi renunţa la jurnalul acesta. De peste patru luni ştiu răspunsul. Sau bănuiam că-l ştiu. Ştiam că iubesc şi că zeii cei răi (doar ăia au mai rămas, restul au plecat cu OZN-urile lor acasă) nu au ce să-mi facă. Şi nu am ce să le fac (decât să-i înjur în ateismul meu).

Ştii, dragă lume a jurnalului dezechilibrat, ce înseamnă să iubeşti? Poate că ştii. Şi eu ştiam. Teoretic. Practic e de n ori mai mult. E simplu. Iubirea e un sentiment simplu, doar trebuie lăsat să se manifeste atunci când cere. Iubirea e simplă, fără artificii şi dantelării pe margini. Nu doare. Nu face explozie. E parte din viaţă. Inspiri, expiri… iubeşti; inspiri, expiri… iubeşti.

Dezechilibru (VI)

VI

Am lipsit. Nu e de condamnat. Dacă tot stăm de vorbă la infinit cu propriul nostru cuget, putem ajunge să nu ne mai înţelegem. Trebuie lăsat şi timpul să treacă. Dacă nu l-am simţi, cum am şti că a trecut, cum am şti că trebuie să luăm o decizie pentru că e timpul sau pentru că nu e?

Unele lucruri au devenit mai sigure, altele aşteaptă să se comprime timpul. Suntem prizonierii timpului mai mult decât ai spaţiului. Când credem că spaţiul a fost învins întotdeauna ne trezim presaţi de timp.

Cât de puţin ajungem să ne cunoaştem într-o sumă de ani… Nu e trecut gustul nonsensului din papilele gustative şi deja gustul sângelui pulsând nebun e acolo, prezent şi hotărât să atenueze până la dispariţie vechile arome…Greaţa deja nu mai ştie de unde şi cum a venit, va pleca supărată şi hotărâtă să nu se mai întoarcă, nonsensul vrea şi el acasă, dacă ar şti unde e casa lui în afara fiinţei mele…prin urmare mai rămâne puţin până nu mă hotărăsc să chem executorul să-l dea afară. A mai rămas amărăciunea cu aroma de neîncredere, dar şi aici încep să se deosebească  gusturile…deja amărăciunea are doar o aromă de fad cu gust de frăguţe, iar neîncrederea s-a pus la colţ şi plânge.

Poate undeva în sensurile aleatorii ale exisţentelor alternative un biet bătrân, orb şi şchiop, replica până la identificare cu zeul impotenţelor noastre morale, încă mai spera în viitoare jocuri imorale cu noi.

Doar că am aflat. Acum suntem proprii noştri stăpâni. Acum putem transforma focul în ceară şi ceara în foc. Acum suntem oameni şi avem credinţa flăcării umane. Acum ştim că sentimentele nu sunt blestemele unui zeu invidios, acum ştim că sentimentele sunt forţa care ne face supraoameni. Suntem cei care trăiesc în prezent pentru a desăvârşi viitorul

Dezechilibru (V)

V

Credeam că azi voi lua o pauză şi discuţia cu mine va veni mâine sau în altă zi. Dar sufletul meu nu are chef să lase creierul să doarmă. Sau e invers? Cine mai are răbdare să monitorizeze logica afirmaţiilor?

Nu cred că am ajuns în punctul când totul se pierde într-un echilibru perpetuu şi sentimentele cunosc singure liniile de plutire, maximele şi minimele. Până unde merge legătura dintre cuvinte şi gânduri?

E linişte. De ce sunt atunci aşa de precaut? Viaţa a fost veşnic o împuţită cu mine şi acum nu cred că e posibil ceva atât de uşor. Şi atât de frumos. Nu am făcut nimic să merit, nu am făcut nimic să nu merit. Am senzaţia unei capcane invizibile bunului meu simţ. Şi totuşi vreau să cred, deja o dezamăgire reprezintă o durere în plus. Dar sunt cuprins de linişte. Am imunizat sufletul şi acum durerea va trece repede şi cicatricile se vor vindeca artistic. E timpul să nu băgăm în calcul toate mizeriile mărunte.

Şi acum la ceas târziu, într-o vreme atât de tânără nu-mi rămâne decât să sper. Doar speranţa se spune că nu face rău, doar te ţine pe loc. Adevărul e că nu vreau să plec. Vreau doar acasă.

Am aşteptat să văd cum trece timpul. Curiozitate de om nebun. Să caşti ochii până la explozia globilor oculari în speranţa că vei vedea. Dar cine a văzut timpul cu adevărat? Sunt acel ce deţine timpul, sunt acel ce neagă cunoaşterea şi desfide zeii. Şi totuşi voi ajunge un biet surfer pe valurile unui tsunami, cauza cutremurelor sentimentale. Poate aşa voi ajunge să reneg şi timpul.

Dezechilibru (IV)

IV

Am înţeles azi că nu simt frică. E hilar. Credeam că vorbim de aceeaşi strofă de demult când frica bântuia din adâncuri. Şi mai interesant nu simt tristeţe, durere. Zice-se că sunt legate de toate lucrurile noastre frumoase şi de toate sentimentele noastre bune.

Şi din nou constat că nu ştiu cu adevărat despre nimic de ceea ce ţine de noua formă de dominare a eului… nouă pentru personalitatea mea. Poate că am ucis zeii dar au avut grijă să contamineze spaţiul cu tot ce e mai neobişnuit. Sau ei sunt inexistenţi doar că noi avem grijă să-i recreăm de fiecare dată. Din temerile noastre.

Decid să nu simt durere. Decid să nu simt frică. Las fiecare zi să-şi fabrice singură viitorul conform dorinţei mele de fiecare secundă. Poate e doar tranziţia spre mai bine, spre mai adevărat şi mai frumos. Poate e doar inconştienţa unei viitoare suferinţi. Doar că nu simt teamă.