Despărţirea, frica şi durerea

Există un fenomen în viaţa fiecăruia dintre noi de care nu suntem feriţi: desparţirea. Forma sau circumstanţele despărţirii, persoana de care suntem despărţiţi diferă, dar rămâne asemănarea care ne uneşte: suferinţa şi acea senzaţie de gol în stomac şi suflet. Poate fi vorba de moartea unuia dintre bunici; poate că eşti norocos şi sunt în viaţă. Dar nu scapi de iubirea din timpul adolescenţei, prima iubire, secretă sau la vedere, platonică sau nu, este fenomenul care schimbă percepţia noastră asupra vieţii. Excepţiile se numesc psihopaţi sau neadaptaţi social.

Cei mai mulţi trec prin diferite faze, care culminează cu exesul de alcool şi tutun. Cei cu o educaţie pragmatică trec mai uşor perioada de suferinţă, dar rămân şi ei cu sechele: ajung să creadă că dacă îmbracă armura cu sigla „voi folosi de acum persoanele doar în propriul interes” au câştigat. Din păcate ei rup din condiţia de om dotat cu sentimente, iar uneori după ani se încarcă de refulări incontrolabile.

Cei sentimentali, sensibili, cad până dincolo de iadul imaginat de religii. Ajung să înveţe ce înseamnă durerea psihică şi sufletească. Este momentul când cei mai mulţi se închid în sine şi nu se mai arată niciodată. Însă cei care reuşesc să se regăsească şi să se reconstruiască, devin supraoameni. Pot ajunge să iubească, pot ajunge să facă, nu le va fi frică să se manifeste ca fiinţe senzitive şi în paralel vor fi tăioşi ca briciul.

Faptul că viaţa e dinamică şi nu statică, aşa cum şi-ar dori mulţi, ne obligă să fim maleabili, deschişi şi veşnic dornici de cunoaştere. Niciodată, în cursul unei vieţi, nu acumulăm cunoaşterea supremă, poate din lipsă de timp sau poate din lipsă de interes, dar putem cuprinde întreagă paleta de senzaţii-sentimente. Luate împreună, ca un întreg, sentimentele adevărate, ne dau un rezultat apropiat cu cel de nirvana. Dar ascunşi, în carapacea noastră de refulări şi frici, realizăm prea târziu sau niciodată, că nu am explorat latura aceasta umană şi probabil unică la fiinţele care populează actualmente Terra.

Unele studii susţin că durerea se învaţă, dar la fel se poate învăţa şi fericirea sau bucuria. Sunt printre noi mulţi care ajung să se teamă de bucurie pentru că după bucurie vine tristeţea, suferinţa. E un fel de a privi lucrurile defectuos, ca atunci când eu aş susţine că nu mai vreau să mănânc, pentru că oricum voi da afară mâncarea. Bucuria-fericirea şi tristeţea-durerea sunt sentimente normale, umane, fac parte din ciclul vieţii, aşa cum face parte desfrunzitul pomilor şi înmuguritul lor. Avem posibilitatea de a alege să scădem riscul unor întâmplări nefericite la fel cu posibilitatea de a creşte procentul întâmplărilor fericite. Dar nu putem controla întreg mecanismul întâmplărilor, nu suntem decât oameni, iar zeii tac de milenii.

Putem accepta, însă, când întâmplarea sau probabilitatea ne aduc în postura de a alege, să nu ocolim întâlnirile cu fericirea, oricât de firavă se arată. Putem alege uneori, să trecem pe lânga probabilitatea mare de a suferi, dar asta nu trebuie să ne ducă la o fugă continuă din faţa întâmplării. Fiţi fericiţi şi fără frică, iar timpul va face restul.

Cum s-a creat piatra, deşertul şi viaţa (fragment)

Odată, în cer, era pace şi nu exista iadul şi toata lumea era fericită şi plictisită. Apoi a venit o vreme când s-au gândit că puţină distracţie nu le-ar strica. Singura problemă majoră era lipsa de imaginaţie. Nu erau programaţi să ştie alte valori sau nonvalori decât ale lor.

S-au gândit să facă omul. Nu ştiau decât că va semăna cu ei. Şi-au folosit cuvântul să creeze, căci nu cunoşteau puterea gândului, aceasta nu o ştia decât el şi el era plecat cu treburi.

Dar în încercarea lor de a crea omul au constatat că trebuie să facă şi universul. Nu aveau unde să pună un loc în care să se afle omul. Apoi şi-au dat seama că trebuie să fie şi planete. Dar şi-au dat seama că nu oricum, trebuiau să se rotească în jurul sorilor, dar cum nu aveau imaginaţie, şi-au luat un miliard de ani să facă planete şi sori de diferite mărimi, distanţe şi densităţi. Apoi le-au încercat cu viaţă să vadă care e mai apropiată de ce vor ei să facă.

Şi au ajuns să facă Terra. Dar au constatat că e prea mică. Nu avea decât apă, verde şi deşert. Au lăsat totuşi, de siguranţă, ceva din fiinţa care o numeau om. Apoi au continuat.

Acum, după miliarde şi miliarde de ani, continuă să caute un loc care să se potrivească. Doar că s-au plictisit. Şi unul câte unul renunţă şi se întoarce în cer. Poate că se întoarce el şi le spune cum se face omul.

Welcome myself to Hell

Am ajuns să mă consider o persoană oribilă. Oribilă pentru că mă simt tot mai atrasă de el! Oribilă pentru că sentimentele mele nu sunt acolo unde ar trebui să fie. Şi astfel mi-am deschis uşa propriului iad.

Câteodată îmi vine să urlu şi să-mi înfig un pumnal în inimă. E trist să ajung la concluzia că bărbaţii au dreptate în legătură cu femeile. Devenim, conştient sau nu, nişte creaturi ce provoacă suferinţă şi se joacă, voluntar sau nu, cu inimile bărbaţilor. Culmea că mai avem pretenţia să fim iubite şi să iubim la rândul nostrul pasional, brutal, ilogic.

 

Poate că-i iubesc pe amândoi! Poate aş putea să trăiesc cu viaţa aceasta dublă, să renunţ la blestemata conştiinţă de dragul sufletului meu. De dragul de a fi pentru prima dată prea egoistă până şi pentru binele meu. Poate că în nopţile pasionale pot să fiu cu gândul la acel extaz şi să-mi petrec singurătatea cu gândul la celălalt! Poate că sunt capabilă să-mi tai inima în două, trasând categoric şi perfect linia între cele două jumătăţi şi să îndes în crăpătură dezgustul pentru mine, păstrând astfel intacte ambele iubiri.

Sunt o persoană oribilă pentru că-ţi las ochii căprui să mă invadeze! La fel de oribilă precum e dorinţa de a-i lăsa să o facă!