Soarta prepuțului, mâncat de capre,
aceeași grijanie primită de zei,
același zeu-ban, cinstit de atei,
și buncărul antiatomic.
Te-ntorci voinic, umil și orgolios,
te-ntorci flămând, plecat, uitat –
pe cine vrei să-ntreci
copil bolnav, flecar, uitat?
II
Te-am pus stăpân,
tu slugi ți-ai făcut;
te-am pus stăpân,
tu sclav te-ai predat.
Blestem fără blestem,
un ochi de apă lăcrimos,
un colț de ros din os –
blestem fără blestem…
ești mocirlos.
Ministrul Educației, Remus Pricopie, a anunțat că România este printre primele țări care aduc noile tehnologii în școli și că procesul va continua prin dotarea școlilor cu tablete, inclusiv a celor de la țară. Nu spune nimeni că progresul nu e bun, că dorința de a ne alinia la așa-zisele standarde europene nu e nobilă, însă e clar că mai-marii habar nu au pe ce lume trăiesc și ce nevoi au cu adevărat poporul român. Tablete în școlile de la țară? Domnule Pricopie, probabil pe la București nu s-a auzit că sunt școli în mediul rural unde copiii nu au, scuzați-mă că o spun pe
șleau, o budă decentă unde să meargă la nevoie, nu au apă potabilă și mirosul de urină te face să te-ntrebi cum de scrie cuvântul “școală” pe clădire. Sunt numeroase școli care nu au nici autorizație sanitară din pricina condițiilor precare. 12 sunt numai în Sălaj. Sunt elevi care de abia au haine să îmbrace și pantofi să încalțe ca să meargă la școală, iar dumneavoastră le oferiți ta-blete? Când o să ajungă acei bieți elevi să moară de foame o să muște din tabletele nou-nouțe, crezând că e vreo nouă formă de ciocolată. La ce bun atâta progres și tehnologie dacă există elevi cu pantaloni rupți în fund, găuri la coate și le mișună păduchii prin păr? Înainte de a da tablete, ar trebui să rezolvați aceste probleme, sunt prioritare! Altfel, în ritmul acesta vor ajunge copiii noștri analfabeți cu tehno-logie de ultimă oră la care o să se uite ca măgarul la poarta nouă! Pentru că până să fim prima țară care aduce noua tehnologie în școli, suntem prima țară din Uniunea Europeană la sărăcie și nivel scăzut de trai. Tabletele astea-s precum cadourile lui Udrea din 2010, când s-a dus să dea ciocolată și pantofi cu toc sinistraților băcăuani din Săucești. Oamenii ăia nu mai aveau casă din cauza inundaților! Cu siguranță ciocolata și pantofii cu toc le lipseau! E clar că mai-marii noștri trăiesc într-o “bulă” fantezistă, unde doar câteva informații ajung la urechile lor. Informații pe care le află de la “minionii” lor din țară, care la rândul lor dau cu presupusul când vine vorba de ceea ce are nevoie cetățeanul. Și-atunci să ne mai mire de cum merge țara?!
Editorial publicat în Graiul Sălajului
Nu știu voi cum sunteți sau percepeți lumea din jurul vostru, însă eu am impresia tot mai des că nu mai există răbdarea printre noi. Nu mai avem răbdare nici măcar să ne bucurăm de ceea ce ne plăcea înainte. Ne gândim intens la momentul dorit și când vine, ne și vizualizăm după. Pățesc tot mai des asta. Nu mai am răbdare când mă pun să citesc, mă foiesc dintr-o parte în alta. Nu mai am răbdare când mă pun în fața laptopului să lucrez. Pînâ și acest articol deja îl vizualizez postat, citit, cu puțin noroc ceva comentarii.
Voi cum stați cu răbdarea? Vă mai dedicați la fel timpul lucrurilor pe care sunteți nevoiți să le faceți, lucrurilor care vă plac? Vi se par că cei din jur fac la fel?
Am ajuns să admir oamenii care sunt dedicați, disciplinați. Eu mă tot străduiesc să mă (re)disciplinez, să revin la ritmul ce-l aveam cândva, dar parcă și pentru asta îmi lipsește răbdarea. Am observat însă că mental reușesc să rezolv lucrurile și să mă organizez foarte bine. Dacă ar fi cineva care ar putea să scrie după dictare pentru mine, aș putea să termin multe în timp util. Mă macină realitatea asta fizică, mi-e dor de metafizic și de zilele când puteam să le las toate baltă și să mă întorc la sinele meu.
Nu știu dacă tot din absența din ce în ce mai acută a răbdării (sau o fi vreun simptom a ceva mai grav?) văd totul mai sumbru. Nu pot pricepe cum tinerii din ziua de azi se plictisesc de orice, rapid, dar nici nu au interese. Nu pot pricepe de ce multe cupluri fac copii deși nu sunt în stare să-i crească. Nu pot pricepe de ce unii refuză să vadă evidentul din fața lor. Nu pot. Ori oi fi îngustă la minte, ori nu am răbdare să pricep.
Mi-e dor de metafizic!
Nu am mai scris pentru simpla mea plăcere de ceva vreme bună. Mi-am tot găsit scuze: nu am timp, nu am dispoziția necesară etc. Sunt atâtea lucruri pe care aș putea să mi le spun să mă consolez pentru ultima perioadă în care am absentat din lumea scrisului de plăcere, încât îmi vine să-mi râd în față ca răspuns. Adevărul e că uneori mă întreb dacă mai sunt în stare să scriu de plăcere. Poate scriind aceste rânduri îmi demonstrez că da.
De mai bine de un an am început timid să scriu articole, recenzii, descrieri, conținut pentru paginig web și mai știu eu ce, pentru un bănuț. Să simt că nu fac umbră pănântului degeaba. Am și scris un articol despre lucrul on-line. Eram atât de entuziasmată la început, pe cât sunt acum de sictirită. De ce? Nu pentru că nu aș fi în stare să scriu la cererile clientului și despre banane mov, însă adevărul e că e fals. Tot ce scriu a devenit automat, fără suflet, nimic. De Crăciun îi ziceam prietenei mele cele mai bune că mi-am îndeplinit visul de a scrie și a fi plătită pentru asta. Vreau să trec mai departe. Mi-am dat seama că nici dacă aș scrie romane, poezii etc. nu aș fi fericită dacă aș fi o scriitoare cunoscută. Nu suport gândul de a scrie la comandă când e vorba de inspirație. Ideea-mi pare ca și cum ai avea o zgardă la gât și ai fi tras de lesă să scrii cum se apropie deadline-ul. Poate alții pot, eu nu știu dacă aș putea. Probabil din același motiv am renunțat repede la ideea de a compune versuri pentru cântece și de a învăța să cânt la pian/orgă. Simt uneori puterea cu care mă atrage spre ea muzica ce o simt, dar entuziasmul îmi moare repede când privesc mai departe de pașii mei.
Ajung tot mai des la concluzia că e mai bine să mă las dusă de vestitul „fie ce-a fi” decât să mă chinui pentru ceva în ce cred. S-au dus zilele de rebelă, când îmi mai permiteam să scuip lumea în față că pot și să le demonstrez. Și nu neapărat pentru că nu aș putea, ci pentru că azi nu mai e vorba de ceva ce ar depinde aproape în totalitate sau în totalitate numai de mine. Azi toate depind de câți bani ai să învârți, de pile și de cât ești dispus să te vinzi ca să obții un pic de comfort.
Aţi observat cum imediat deveniţi inamici publici dacă îndrăzniţi să ieşiţi din tipare? Fie că sunt impuse de familie, prieteni 
sau societate, odată ce te gândeşti că ai putea face altfel lucrurile începi să-ţi tai creanga de sub picioare. Familia începe să-ţi facă tot mai multe reproşuri, să îţi pună sub semnul întrebării deciziile: de ce vrei să mergi la facultatea X, nu vezi că specialitatea y de la facultatea z aduce mai mulţi bani? De ce eşti cu X şi nu cu Y, tu nu vezi ce viaţă are şi că o să te tragă în jos? De ce nu îţi cauţi de lucru (chiar dacă ştii că în oraş nici măcar cei cu experienţă nu-şi mai găsesc de lucru, darămite tu, proaspăt ieşit de pe băncile şcolii)? Şi exemplele pot continua. Nu contează dacă până atunci ai fost exemplu perfect de ascultare, bună purtare şi ai avut note foarte bune, când vine vorba de a lua deciziile tale, iar lumea nu e de acord cu ele, eşti automat catalogat drept oaia neagră. Dacă îndrăzneşti să găseşti o soluţie undeva în afara sferei de interese ţi se spune că nu are rost, că încerci degeaba, că nu ai siguranţe etc.
Dar oare lumea s-a oprit să se întrebe dacă sistemul lor de valori e corect şi valabil pentru totdeauna? Dacă vrei şi ai un anumit vis trebuie să renunţi la el doar pentru că nu se pretează acelui sistem? Dar se presupune că suntem liberi şi că avem aceleaşi drepturi… cam greu să crezi asta după ce treci prin astfel de situaţii şi te trezeşti singur dacă nu vrei să urmezi valorile impuse de alţii şi nu cele pe care le consideri tu potrivite pentru tine.
Pentru cei care s-au simţit măcar o dată că familia, prietenii sau societatea îl/o consideră o oaie neagră, ajută să asculţi piesa următoare:
Unghii crescute-n suflet –
Dureri lăturalnice de sus în jos –
Criza adolescentină a depresiei,
Copilul ce-şi cere iertare mamei pentru că l-a născut.
Haos al gândurilor – libertatea
Nu creează ordine prin creier – un sertar cu ciorapi fără pereche.
Tastez, dar nu-mi dau seama în ce parte o iau cuvintele,
E haos, haos şi iar haos,
Atâtea amintiri şi gânduri nescrise la timpul lor,
Mă macină cum macină cafeaua stomacul.
Acid gastric prin gânduri – le găureşte, le dezlipeşte de membrană,
Matricea are prea multe x-uri de aflat,
Nu există ecuaţie care să o rezolve…
Acelaşi copil ce-şi cere iertare mamei pentru că l-a născut.
În ultimul timp am observat că se vehiculează tot mai mult ideea de îngeri buni… dar ai naibii… prin filme şi seriale (probabil şi prin diferite cărţi, însă cum în ultimul timp citesc mai mult despre vampiri, trebuie să recunosc că la domeniul îngeri am cam rămas în urmă)… Am tot întâlnit ideea că îngerii au cam pierdut contactul cu divinitatea, că, de fapt, nu prea mai ştiu nici ei care e scopul lor şi duc un război haotic cu oamenii în speranţa că vor intra din nou în graţiile domnului, sau că îngerii sunt nişte creaturi destul de odioase al căror scop este să facă „bine” indiferent de daune sau victime colaterale (vezi Constantine, Supernatural, The Prophecy, Fallen etc. – mai puteţi da voi exemple mai bune, dacă doriţi.)
Nu ştiu voi ce părere aveţi despre noua (sau mai veche) imagine oferită îngerilor (însă sunteţi mai mult de bieveniţi să vă exprimaţi părerea, indiferent care e ea), dar eu mi-am mai bătut capul încercând să aflu de ce se vrea umanizarea îngerilor… adică de ce să punem în cârca lor crime în numele binelui şi alte defecte omeneşti? A, staţi… asta era din Biblie… şi totusi… nu vi se pare că îngerii cei drăguţi ce-i vedem pe felicitări sau în desene pentru copii sunt doar atât şi că, în final, poate că singurii „îngeri” sunt oamenii fără vreun scop care mai speră că punându-şi aripi o să aibă unul… ceea ce e cam trist.
(Symphonie)
Iluzia
Redefinită, refractară şi insolită,
ultima poză, ultima grefă…
iluzia, umbra şi tic-tac-ul,
asezonate cu urzici
şi un cristal.
Pervers, nedefinit şi plat,
ursita marginilor gropi
şi somnul.
Căzut de jos,
mai sus ca noi,
pierduţii îngeri
în inexistenţa lor,
caută scheletul aripilor
de înger, de pasăre, de avion.
II.
Renăscută întrebare:
perverşi, existenţi sau falşi?
Divinaţia e ultima putere,
infamă, vulgară, divină…
A şti, a nu putea interveni,
acumulând refulări.
Obsesii.
Îngeri sau nonexistenţi?
(Gebelezis)
deschisă ochilor de lună, verde în roba ta de zi
priveşti candidă cum coboară, în miez de nucă putregaiul…
zâmbind în pumn, ai tras ceasul din drum,
ai aruncat lacătul şi ultima urmă de fum.
am tăcut o clipă
concertul îngerilor era fals,
un nemernic inventase compact discul,
iar noi, nerecunoscători,
l-am sugrumat în somn.
ne furase raiul.
deschisă vieţii, albastră în roba ta de lună
priveşti serioasă cum viaţa ne uneşte.
Cum omori o hidră? La fiecare tăiere a unui cap
primeşti alte 3 capete. Aş fi zis că e o variantă să torni apă moartă pe ea şi să speri că moare. Dar unde să găseşti apa asta moartă?
Basmele ne dau indicaţii clare: după cei doi munţi înalţi care-şi dau cap în cap. Să vedem. Un search pe google maps oare ne este suficient? Făt-Frumos sau fiul împăratului mergea până la capătul pământului şi acolo găsea munţii de cremene (o brichetă uriaşă a Demiurgului?) Unde e capătul lumii tale?
Profesorii de literatură ne-au învăţat să privim la figurativ, cosmogonic sau/şi alegoric. 
Capătul lumii e în lumea cealaltă, dar lumea cealaltă e atinsă principial după moarte. De aceea e apa moartă? Sau e vie dar trecând în tărâmul nostru moare? Poate. Şi totuşi dacă pui apă moartă pe hidră, moare? Oare hidra poate muri de foame? Să-i provocăm foame de activitate şi să o omorâm. Ăsta ar fi planul ideal, reprezentat de lenea de gândire. Această lene socială, caracteristică ultimelor 2 decenii în societatea noastră.
Cum aş putea să explic unei persoane ce înseamnă să-ţi doreşti să trăieşti fiecare secundă alături de cel pe care-l iubeşti? Să-i simţi fiecare respiraţie, să îl ţii de mână în timp ce stai în pat şi te uiţi la un film, să ştii că, dacă te trezeşti în toiul nopţii din cauza unui coşmar, te poţi ghemui în braţele lui şi să te linişteşti? Sau pur şi simplu să-i simţi prezenţa lângă tine, pentru că e singurul lucru ce-ţi aduce linişte în suflet? Cum ar putea înţelege cineva care nu a trecut niciodată prin aşa ceva ceea ce simt eu în momentele în care ştiu că avem nevoie unul de altul, dar distanţa nu o putem sfida pentru mult timp?
De fapt, nici nu cer nimănui să mă înţeleagă. Nu mă aştept să ştie toţi ce înseamnă să iubeşti la nivelul la care iubesc eu. Nu mă aştept ca oamenii să cuprindă complexitatea sentimentelor mele. Dar mă aştept să mi se ofere puţină încredere că ştiu ceea ce fac. Că sunt conştientă de urmările deciziilor pe care le iau. Sprijinul va veni de la cei care vor simţi, dar măcar un pic de încredere, ce naiba!
De ce trebuie să existe mereu revoltă, de ce trebuie să fie mereu oamenii împotriva fericirii? Dacă sunt împotrivă şi viaţa lor a fost un eşec, de ce se încăpăţânează să te convingă de faptul că aşa va fi şi a ta? E chiar aşa de greu de crezut că mai sunt oameni care chiar iubesc? Că nu primează materialismul şi sunt fericiţi doar să fie unul lângă altul, chiar dacă nu dansează praf de aur în jurul lor? Că ar face orice sacrificiu, atâta timp cât sunt împreună, că doar împreună pot să le facă?
Nu poţi să ceri unor oameni care se iubesc mai presus de orice să nu se mai iubească, sau să se iubească mai puţin, până când vor avea chef alţii ca ei să se iubească aşa cum îşi doresc. Nu pot nici ei să-şi poruncească să nu mai iubească aşa de mult. Iar experienţele mele personale mi-au demonstrat că în momentul în care te încăpăţânezi să-ţi negi sentimentele şi să le suprimi, ele vor lovi cu o şi mai mare tărie.
Eu una nu pot să iubesc în ritmul ce mi-l impun alţii. Dezavantajul (sau avantajul, depinde cum vrea fiecare să privească lucrurile) meu este că în momentul în care mă îndrăgostesc, îmi dăruiesc sufletul complet, din prima secundă. Mă mint de multe ori că nu e adevărat, dar aşa este. Am avut parte de sentimente pe care le-am catalogat drept iubire de două ori în viaţă, dar ceea ce simt acum nici nu se compară cu culmile pe care credeam că le poate atinge iubirea. Acum că ştiu ce înseamnă cu adevărat să iubeşti şi să fii iubită, acum că ştiu că nu există culmi sau limite, că totul e fără oprire şi creşte pe zi ce trece ajung să cunosc adevărata natură a multor oameni: pentru ei nu există iubire, pentru ei e imposibil să iubeşti la un asemenea nivel…. asta e trist.
Symphonie pour un monde étrange 