Cum să omori vise

Nu am mai scris pentru simpla mea plăcere de ceva vreme bună. Mi-am tot găsit scuze: nu am timp, nu am dispoziția necesară etc. Sunt atâtea lucruri pe care aș putea să mi le spun să mă consolez pentru ultima perioadă în care am absentat din lumea scrisului de plăcere, încât îmi vine să-mi râd în față ca răspuns. Adevărul e că uneori mă întreb dacă mai sunt în stare să scriu de plăcere. Poate scriind aceste rânduri îmi demonstrez că da.

De mai bine de un an am început timid să scriu articole, recenzii, descrieri, conținut pentru paginig web și mai știu eu ce, pentru un bănuț. Să simt că nu fac umbră pănântului degeaba. Am și scris un articol despre lucrul on-line. Eram atât de entuziasmată la început, pe cât sunt acum de sictirită. De ce? Nu pentru că nu aș fi în stare să scriu la cererile clientului și despre banane mov, însă adevărul e că e fals. Tot ce scriu a devenit automat, fără suflet, nimic. De Crăciun îi ziceam prietenei mele cele mai bune că mi-am îndeplinit visul de a scrie și a fi plătită pentru asta. Vreau să trec mai departe. Mi-am dat seama că nici dacă aș scrie romane, poezii etc. nu aș fi fericită dacă aș fi o scriitoare cunoscută. Nu suport gândul de a scrie la comandă când e vorba de inspirație. Ideea-mi pare ca și cum ai avea o zgardă la gât și ai fi tras de lesă să scrii cum se apropie deadline-ul. Poate alții pot, eu nu știu dacă aș putea. Probabil din același motiv am renunțat repede la ideea de a compune versuri pentru cântece și de a învăța să cânt la pian/orgă. Simt uneori puterea cu care mă atrage spre ea muzica ce o simt, dar entuziasmul îmi moare repede când privesc mai departe de pașii mei.

Ajung tot mai des la concluzia că e mai bine să mă las dusă de vestitul „fie ce-a fi” decât să mă chinui pentru ceva în ce cred. S-au dus zilele de rebelă, când îmi mai permiteam să scuip lumea în față că pot și să le demonstrez. Și nu neapărat pentru că nu aș putea, ci pentru că azi nu mai e vorba de ceva ce ar depinde aproape în totalitate sau în totalitate numai de mine. Azi toate depind de câți bani ai să învârți, de pile și de cât ești dispus să te vinzi ca să obții un pic de comfort.

Cum să faci un compromis?

În 2008 am aflat cu adevărat ce înseamnă să faci un compromis între două vise. Adevărul e că fiecare are propriile vise, unele mai mici, altele mai mari, dar nu toţi au aceeaşi ambiţie de a le împlini. E drept, am şi eu destule vise, însă unele devin aproape obsesie, atât sunt de hotărâtă să le împlinesc. Pur şi simplu le simt ca puncte vitale pe care trebuie să le ating în viaţă. Dacă stau bine să mă gândesc la toate visele de acest gen pe care le-am îndeplinit, pot să spun că au avut un rol foarte important în viaţa mea.

Aşa că în 2008 m-am trezit că aveam şansa să îmi văd împlinite două vise: olimpiada naţională de filosofie şi primul meu concert Celine Dion, la Paris (sunt hotărâtă să nu fie ultimul!). Perfect!

Biletul la concert îl aveam deja de luni de zile, îl primisem cadou de majorat şi era în primul rând. A trebuit ceva muncă de convingere pentru părinţi, dar tot am rezolvat-o până la urmă. (P.S: Raluchi, o să-ţi rămân veşnic datoare!)

La olimpiada de filosofie participasem şi cu un an înainte, dar nu reuşisem să mă calific la naţională (ştiţi şi voi cum e când nu învăţaţi o lecţie din multele lecţii şi fix aia pică), obţinând doar premiul II la judeţeană. Însă în 2008 era ultima şansă, eram în clasa a XII-a şi nu prea aveam când să mă mai calific dacă ratam şi acum (pentru necunoscători, nu contează în ce an eşti la liceu pentru a participa la orice materie din cadrul ştiinţelor sociale. Poţi încă din clasa a IX-a să participi la filosofie, chiar dacă nu o studiezi la şcoală decât peste 3 ani). Cu un an de experinţă în spate şi determinată să nu-mi scape printre degete, am reuşit să mă calific! A fost superb! Merită experienţa de naţională, chiar dacă nu iei nimic. Ei bine, eu am avut şansa să iau menţiune. Da, e drept că a fost ultima, dar a fost menţiune!

Şi acum vă întrebaţi probabil: care e legătura? Acum vă pun la curent! 220 V e bine? Glumesc. Compromisul a venit când am aflat că etapa internaţională a olimpiadei de filosofie din 2008 avea loc în România. Deci şi prin urmare, România avea dreptul la 10 locuri. Aşa că toţi cei care au luat premii şi menţiuni aveau să dea un test de limbă, întrucât subiectele nu aveau să fie în română. Logic. Ei bine, în total am fost 14 cu premii şi menţiuni. Printre care şi eu. Surpriza a venit la festivitate, căci nu mă aşteptasem să iau menţiune cu nota 8. M-am trezit cu numele strigat. Prima reacţie: yay, ce super! A doua reacţie: nu pot să dau testul! Motivul: olimpiada internaţională avea loc tocmai când eu trebuia să plec la Paris.

Să vezi atunci bucluc pe capul meu! Nu ştiu dacă vreodată v-aţi aflat într-o astfel de situaţie. Pe lângă faptul că ai o responsabilitate faţă de tine şi de mentorul tău (eu una mă laud cu o profesoară de filosofie excelentă, care pentru mine a fost şi este mai mult decât o simplă profesoară. Este o prietenă şi un mentor desăvârşit care a reuşit să înţeleagă nebunia mea şi nu numai!), ai o responsabilitate şi faţă de prietenii care s-au străduit atât de mult să-ţi împlinească un vis pe care-l aveai de mică. Ca să nu mai spunem că trenul spre casă era fix când începea testul, biletele erau deja cumpărate…

Colac peste pupăză, pe parcursul zilelor în care am fost la Galaţi, unde s-a desfăşurat olimpiada, se făcea mişto că dacă mă calific, nu stă nimeni după mine. Când am ajuns în situaţia respectivă, nu a mai fost chiar atât de amuzant.

Ce-am făcut până la urmă? Am declarat că nu pot să particip la test şi am plecat acasă, alegând Parisul. De ce? În primul rând eram a 14-a şi erau doar 10 locuri şi nu credeam că ar fi 4 înaintea mea care să nu stăpânească engleza sau franceza sau germana (dacă bine-mi aduc aminte, acestea erau limbile) ca să am eu şanse să mă calific la etapa internaţională. În al doilea rând, toate erau aranjate pentru excursia la Paris, aveam să stau 3 zile să apuc să şi vizitez câte ceva. În al treilea rând reuşisem să obţin o menţiune care, deşi nu e acelaşi lucru cu un premiu, a fost pentru prima dată când Sălajul aducea ceva acasă la filosofie. Eram mândră, deşi puţin dezamăgită că nu puteam continua. Însă Parisul a meritat sacrificiul. Şi în ciuda compromisului ce am fost nevoită să-l fac, încă mă bucur că am reuşit să-mi îndeplinesc visele, chiar dacă unul din ele a fost oarecum tăiat (cu toate că nu credeam că aş putea ajunge să fac aşa ceva).