Visele consumă

Uneori visele te consumă. Lupţi atât de mult să le îndeplineşti, treci peste reguli, te dai peste cap, işti complicaţii şi când reuşeşti îţi dai seama cât de mult te consumă. Pentru că în ziua de azi, visele sunt un lux. Pentru că visele ar trebui exterminate, dau speranţe oamenilor, iar oamenii nu trebuie să aibă speranţă. Oamenii trebuie să fie roboţei cu feţe lungi, dispuşi să facă ce trebuie pentru a supravieţui. Nu pentru a trăi.

Visele consumă întrucât te scot din starea de comfort. Te provoacă să lupţi pentru tine şi împotriva celorlalţi. Te provoacă să ai un ţel. Te ajută să-ţi dai seama ca viaţa nu înseamnă doar sacrificii, ci şi împliniri. Că uneori chiar trebuie să te lupţi cu morile de vânt, nu pentru a demonstra lumii că se poate (orbii vor rămâne orbi şi dacă le redai vederea), ci pentru a-ţi demonstra ţie. Însă pentru asta ai nevoie de curaj. Riscul face parte şi el din împlinirea viselor.

Oare de ce oamenii au ajuns să fie mereu grăbiţi, mereu încruntaţi? Pentru că au uitat că există vise. Pentru că nu mai cred în ele. Pentru că-i consideră naivi şi proşti pe cei care o fac. Pentru că societatea asta îţi zice şi îţi impune. Pentru că eşti un om mare dacă te sacrifici şi un egoist dacă îţi permiţi să ai vise pentru care lupţi.

Şi totuşi, în ciuda faptului că visele consumă, prefer să le am, să zâmbesc misterios pe stradă când mă gândesc la ele şi lumea să mă privească ciudat. Pentru că prefer etichetările gen naivă, proastă, egoistă, decât să îmbrăţişez frustrările asemeni celor care spun „nu!” şi nici nu se opresc să vadă că posibilităţile de „da!” există.

Cum să faci un compromis?

În 2008 am aflat cu adevărat ce înseamnă să faci un compromis între două vise. Adevărul e că fiecare are propriile vise, unele mai mici, altele mai mari, dar nu toţi au aceeaşi ambiţie de a le împlini. E drept, am şi eu destule vise, însă unele devin aproape obsesie, atât sunt de hotărâtă să le împlinesc. Pur şi simplu le simt ca puncte vitale pe care trebuie să le ating în viaţă. Dacă stau bine să mă gândesc la toate visele de acest gen pe care le-am îndeplinit, pot să spun că au avut un rol foarte important în viaţa mea.

Aşa că în 2008 m-am trezit că aveam şansa să îmi văd împlinite două vise: olimpiada naţională de filosofie şi primul meu concert Celine Dion, la Paris (sunt hotărâtă să nu fie ultimul!). Perfect!

Biletul la concert îl aveam deja de luni de zile, îl primisem cadou de majorat şi era în primul rând. A trebuit ceva muncă de convingere pentru părinţi, dar tot am rezolvat-o până la urmă. (P.S: Raluchi, o să-ţi rămân veşnic datoare!)

La olimpiada de filosofie participasem şi cu un an înainte, dar nu reuşisem să mă calific la naţională (ştiţi şi voi cum e când nu învăţaţi o lecţie din multele lecţii şi fix aia pică), obţinând doar premiul II la judeţeană. Însă în 2008 era ultima şansă, eram în clasa a XII-a şi nu prea aveam când să mă mai calific dacă ratam şi acum (pentru necunoscători, nu contează în ce an eşti la liceu pentru a participa la orice materie din cadrul ştiinţelor sociale. Poţi încă din clasa a IX-a să participi la filosofie, chiar dacă nu o studiezi la şcoală decât peste 3 ani). Cu un an de experinţă în spate şi determinată să nu-mi scape printre degete, am reuşit să mă calific! A fost superb! Merită experienţa de naţională, chiar dacă nu iei nimic. Ei bine, eu am avut şansa să iau menţiune. Da, e drept că a fost ultima, dar a fost menţiune!

Şi acum vă întrebaţi probabil: care e legătura? Acum vă pun la curent! 220 V e bine? Glumesc. Compromisul a venit când am aflat că etapa internaţională a olimpiadei de filosofie din 2008 avea loc în România. Deci şi prin urmare, România avea dreptul la 10 locuri. Aşa că toţi cei care au luat premii şi menţiuni aveau să dea un test de limbă, întrucât subiectele nu aveau să fie în română. Logic. Ei bine, în total am fost 14 cu premii şi menţiuni. Printre care şi eu. Surpriza a venit la festivitate, căci nu mă aşteptasem să iau menţiune cu nota 8. M-am trezit cu numele strigat. Prima reacţie: yay, ce super! A doua reacţie: nu pot să dau testul! Motivul: olimpiada internaţională avea loc tocmai când eu trebuia să plec la Paris.

Să vezi atunci bucluc pe capul meu! Nu ştiu dacă vreodată v-aţi aflat într-o astfel de situaţie. Pe lângă faptul că ai o responsabilitate faţă de tine şi de mentorul tău (eu una mă laud cu o profesoară de filosofie excelentă, care pentru mine a fost şi este mai mult decât o simplă profesoară. Este o prietenă şi un mentor desăvârşit care a reuşit să înţeleagă nebunia mea şi nu numai!), ai o responsabilitate şi faţă de prietenii care s-au străduit atât de mult să-ţi împlinească un vis pe care-l aveai de mică. Ca să nu mai spunem că trenul spre casă era fix când începea testul, biletele erau deja cumpărate…

Colac peste pupăză, pe parcursul zilelor în care am fost la Galaţi, unde s-a desfăşurat olimpiada, se făcea mişto că dacă mă calific, nu stă nimeni după mine. Când am ajuns în situaţia respectivă, nu a mai fost chiar atât de amuzant.

Ce-am făcut până la urmă? Am declarat că nu pot să particip la test şi am plecat acasă, alegând Parisul. De ce? În primul rând eram a 14-a şi erau doar 10 locuri şi nu credeam că ar fi 4 înaintea mea care să nu stăpânească engleza sau franceza sau germana (dacă bine-mi aduc aminte, acestea erau limbile) ca să am eu şanse să mă calific la etapa internaţională. În al doilea rând, toate erau aranjate pentru excursia la Paris, aveam să stau 3 zile să apuc să şi vizitez câte ceva. În al treilea rând reuşisem să obţin o menţiune care, deşi nu e acelaşi lucru cu un premiu, a fost pentru prima dată când Sălajul aducea ceva acasă la filosofie. Eram mândră, deşi puţin dezamăgită că nu puteam continua. Însă Parisul a meritat sacrificiul. Şi în ciuda compromisului ce am fost nevoită să-l fac, încă mă bucur că am reuşit să-mi îndeplinesc visele, chiar dacă unul din ele a fost oarecum tăiat (cu toate că nu credeam că aş putea ajunge să fac aşa ceva).

Doar tu (SP_A0583)

Întoarsă în lumea de vis, pierdut tărâm al vieţii,

te recunoşti în piatră, viaţă şi stejar.

Blândă zeiţă şi crudă preoteasă mayaşă,

vis dătător de viaţă şi clipe de coşmar;

te ondulezi pe iarbă şi coajă de cruşin,

himeră şi pământ.

Mama Gaia ar fi mândră de tine,

purtătoare a pântecului născător de stele,

străbuna ta zeiţă te-ar iubi.

 

Zâmbetul deşteptat cu visul,

te trădează: un cer senin deasupra,

o iarbă verde şi un viitor bogat.

Eşti Gaia mai tânără puţin,

miile tale de ani sunt tinereţe,

cum miliardele Gaiene

subscriu spre necuprins.

 

 

Acum, că noaptea e senină,

un drum spre apă,

o potecă spre infinit

şi un sărut.

Ce n’était qu’un rêve…

Eram goală în braţele lui. Mi-am deschis ochii suspinând. Îmi ţineam capul pe pieptul lui în aşa fel încât privirile noastre să nu se poată întâlni. Simţeam cum arde sufletul în mine ca un soare cu radiaţii nocive, dar de care nu te poţi feri.

Era treaz. Îi simţeam privirea pe spatele meu, pe umerii mei, pe părul meu. „Nu ai dormit deloc?” Îmi displăcea să ştiu că nu se odihneşte. „Nu”. Mi-a răspuns simplu şi cu aceeaşi privire caldă. „Am preferat să privesc cum ţi se schimbă sufletul. E mai uşor când eşti aproape”. M-au întristat vorbele lui. „De ce ţi-e frică?” Ştiam exact la ce se referea întrebarea lui şi ceea ce ar fi trebuit să răspund. Însă am ales să dau alt răspuns, la fel de valabil: „Mi-e frică să te iubesc…”

M-am ridicat puţin, să ajung în dreptul buzelor lui, şi l-am sărutat. Ştiam că nu simte acelaşi lucru pentru mine, dar asta nu l-a oprit să nu-mi răspundă la sărut. Mereu avea grijă să mă facă să mă simt bine, chiar dacă amândoi eram conştienţi că nu trebuia să fim împreună în acel moment.

M-am oprit prea repede. Îmi venea să plâng şi nu voiam să-mi vărs lacrimile pe faţa lui. Mi-am ascuns faţa în umărul lui şi l-am strâns prea tare în braţe. Probabil că îl durea, dar a preferat să mă ţină în braţe până aveam să mă liniştesc.