„Bula” fantezistă a ministrului


Ministrul Educației, Remus Pricopie, a anunțat că România este printre primele țări care aduc noile tehnologii în școli și că procesul va continua prin dotarea școlilor cu tablete, inclusiv a celor de la țară. Nu spune nimeni că progresul nu e bun, că dorința de a ne alinia la așa-zisele standarde europene nu e nobilă, însă e clar că mai-marii habar nu au pe ce lume trăiesc și ce nevoi au cu adevărat poporul român. Tablete în școlile de la țară? Domnule Pricopie, probabil pe la București nu s-a auzit că sunt școli în mediul rural unde copiii nu au, scuzați-mă că o spun pe șleau, o budă decentă unde să meargă la nevoie, nu au apă potabilă și mirosul de urină te face să te-ntrebi cum de scrie cuvântul “școală” pe clădire. Sunt numeroase școli care nu au nici autorizație sanitară din pricina condițiilor precare. 12 sunt numai în Sălaj. Sunt elevi care de abia au haine să îmbrace și pantofi să încalțe ca să meargă la școală, iar dumneavoastră le oferiți ta-blete? Când o să ajungă acei bieți elevi să moară de foame o să muște din tabletele nou-nouțe, crezând că e vreo nouă formă de ciocolată. La ce bun atâta progres și tehnologie dacă există elevi cu pantaloni rupți în fund, găuri la coate și le mișună păduchii prin păr? Înainte de a da tablete, ar trebui să rezolvați aceste probleme, sunt prioritare! Altfel, în ritmul acesta vor ajunge copiii noștri analfabeți cu tehno-logie de ultimă oră la care o să se uite ca măgarul la poarta nouă! Pentru că până să fim prima țară care aduce noua tehnologie în școli, suntem prima țară din Uniunea Europeană la sărăcie și nivel scăzut de trai. Tabletele astea-s precum cadourile lui Udrea din 2010, când s-a dus să dea ciocolată și pantofi cu toc sinistraților băcăuani din Săucești. Oamenii ăia nu mai aveau casă din cauza inundaților! Cu siguranță ciocolata și pantofii cu toc le lipseau! E clar că mai-marii noștri trăiesc într-o “bulă” fantezistă, unde doar câteva informații ajung la urechile lor. Informații pe care le află de la “minionii” lor din țară, care la rândul lor dau cu presupusul când vine vorba de ceea ce are nevoie cetățeanul. Și-atunci să ne mai mire de cum merge țara?!

Editorial publicat în Graiul Sălajului

Răbdarea s-a cam dus…


Nu știu voi cum sunteți sau percepeți lumea din jurul vostru, însă eu am impresia tot mai des că nu mai există răbdarea printre noi. Nu mai avem răbdare nici măcar să ne bucurăm de ceea ce ne plăcea înainte. Ne gândim intens la momentul dorit și când vine, ne și vizualizăm după. Pățesc tot mai des asta. Nu mai am răbdare când mă pun să citesc, mă foiesc dintr-o parte în alta. Nu mai am răbdare când mă pun în fața laptopului să lucrez. Pînâ și acest articol deja îl vizualizez postat, citit, cu puțin noroc ceva comentarii.

Voi cum stați cu răbdarea? Vă mai dedicați la fel timpul lucrurilor pe care sunteți nevoiți să le faceți, lucrurilor care vă plac?  Vi se par că cei din jur fac la fel?

Am ajuns să admir oamenii care sunt dedicați, disciplinați. Eu mă tot străduiesc să mă (re)disciplinez, să revin la ritmul ce-l aveam cândva, dar parcă și pentru asta îmi lipsește răbdarea. Am observat însă că mental reușesc să rezolv lucrurile și să mă organizez foarte bine. Dacă ar fi cineva care ar putea să scrie după dictare pentru mine, aș putea să termin multe în timp util. Mă macină realitatea asta fizică, mi-e dor de metafizic și de zilele când puteam să le las toate baltă și să mă întorc la sinele meu.

Nu știu dacă tot din absența din ce în ce mai acută a răbdării (sau o fi vreun simptom a ceva mai grav?) văd totul mai sumbru. Nu pot pricepe cum tinerii din ziua de azi se plictisesc de orice, rapid, dar nici nu au interese. Nu pot pricepe de ce multe cupluri fac copii deși nu sunt în stare să-i crească. Nu pot pricepe de ce unii refuză să vadă evidentul din fața lor. Nu pot. Ori oi fi îngustă la minte, ori nu am răbdare să pricep.

Mi-e dor de metafizic!

Cum să omori vise


Nu am mai scris pentru simpla mea plăcere de ceva vreme bună. Mi-am tot găsit scuze: nu am timp, nu am dispoziția necesară etc. Sunt atâtea lucruri pe care aș putea să mi le spun să mă consolez pentru ultima perioadă în care am absentat din lumea scrisului de plăcere, încât îmi vine să-mi râd în față ca răspuns. Adevărul e că uneori mă întreb dacă mai sunt în stare să scriu de plăcere. Poate scriind aceste rânduri îmi demonstrez că da.

De mai bine de un an am început timid să scriu articole, recenzii, descrieri, conținut pentru paginig web și mai știu eu ce, pentru un bănuț. Să simt că nu fac umbră pănântului degeaba. Am și scris un articol despre lucrul on-line. Eram atât de entuziasmată la început, pe cât sunt acum de sictirită. De ce? Nu pentru că nu aș fi în stare să scriu la cererile clientului și despre banane mov, însă adevărul e că e fals. Tot ce scriu a devenit automat, fără suflet, nimic. De Crăciun îi ziceam prietenei mele cele mai bune că mi-am îndeplinit visul de a scrie și a fi plătită pentru asta. Vreau să trec mai departe. Mi-am dat seama că nici dacă aș scrie romane, poezii etc. nu aș fi fericită dacă aș fi o scriitoare cunoscută. Nu suport gândul de a scrie la comandă când e vorba de inspirație. Ideea-mi pare ca și cum ai avea o zgardă la gât și ai fi tras de lesă să scrii cum se apropie deadline-ul. Poate alții pot, eu nu știu dacă aș putea. Probabil din același motiv am renunțat repede la ideea de a compune versuri pentru cântece și de a învăța să cânt la pian/orgă. Simt uneori puterea cu care mă atrage spre ea muzica ce o simt, dar entuziasmul îmi moare repede când privesc mai departe de pașii mei.

Ajung tot mai des la concluzia că e mai bine să mă las dusă de vestitul „fie ce-a fi” decât să mă chinui pentru ceva în ce cred. S-au dus zilele de rebelă, când îmi mai permiteam să scuip lumea în față că pot și să le demonstrez. Și nu neapărat pentru că nu aș putea, ci pentru că azi nu mai e vorba de ceva ce ar depinde aproape în totalitate sau în totalitate numai de mine. Azi toate depind de câți bani ai să învârți, de pile și de cât ești dispus să te vinzi ca să obții un pic de comfort.

Cum să te deprimi cu succes


Înainte să vă întrebaţi ce fel de articol ar putea avea un astfel de titlu, vă voi spune eu: unul cât de poate de serios. De ce? Păi tot citim despre chestii pozitive, cum să faci asta, cum să faci aia, de ce să nu existe un articol care să te înveţe cum să te deprimi cu succes? Părerea mea e că, dacă vrei să faci un lucru, să-l faci bine, altfel nu are sens să-l faci. Până şi depresia cere o anumită măiestrie, chiar curaj. Aşa că am de gând să vă dau anumite sfaturi care vă vor deschide drumul spre o depresie de succes:

  1. Fă întotdeauna ce se aşteaptă alţii de la tine, nu riposta şi să nu cumva să-ţi permiţi să ai vise. Un pas important în lupta pentru a te deprima cu succes este să nu faci niciodată ce vrei. Aşa, frustrarea şi enervarea se adună şi în final se vor dărâma asupra ta. Coctailul perfect pentru a începe.
  2. Ai încredere deplină în oameni şi fii sigur mereu că îşi vor ţine promisiunile făcute. Pentru că dezamăgirea e o mină de aur necesară depresiei, e neapărat să ai parte de dezamăgiri peste dezamăgiri. Cel mai uşor e să te aştepti ca oamenii din jurul tău să facă anumite lucruri sau să se ţină de promisiuni şi ai reuşit.
  3. Găseşte-ţi un loc de muncă/specialitate la şcoală care nu ţi se potriveşte deloc, care îţi displace şi nu-ţi produce absolut nicio plăcere. Nici prin cap să-ţi treacă să renunţi. Trebuie să trăieşti mizerabil ca să menţii starea de depresie şi să o amplifici.
  4. Fă tot posibilul să îţi găseşti un partener/o parteneră care să nu te respecte deloc şi care să-ţi aducă aminte de fiecare dată când vă vedeţi cât de puţin valorezi şi că nu meriţi nimic bun. Lipsa de comunicare este de asemenea importantă încât problemele trebuie să se acumuleze, nu să se rezolve.
  5. Crede tot ce vezi la ştiri şi tot ce îţi oferă massmedia pe tavă. Massmedia trebuie să devină singurul adevăr şi trebuie neapărat să nu ratezi ştirile de la ora 17, întrucât reprezintă sursa ta de inspiraţie în viaţă.

Ar mai fi şi alte lucruri, însă acesta e un început sigur şi măreţ pentru o depresie de succes. De religie nu mă leg, că nu vreau să dezbat depresia între atei şi religioşi. Sfaturile de mai sus sunt valabile pentru toţi, indiferent de sex, rasă sau religie.

În final, vreau să menţionez că dacă vă aflaţi în situaţiile menţionate mai sus, aveţi nevoie de ajutor profesional. Depresia e o boală serioasă şi trebuie tratată ca atare. Cel mai sănătos pentru tine şi cei din jur e să o tratezi.

Visele consumă


Uneori visele te consumă. Lupţi atât de mult să le îndeplineşti, treci peste reguli, te dai peste cap, işti complicaţii şi când reuşeşti îţi dai seama cât de mult te consumă. Pentru că în ziua de azi, visele sunt un lux. Pentru că visele ar trebui exterminate, dau speranţe oamenilor, iar oamenii nu trebuie să aibă speranţă. Oamenii trebuie să fie roboţei cu feţe lungi, dispuşi să facă ce trebuie pentru a supravieţui. Nu pentru a trăi.

Visele consumă întrucât te scot din starea de comfort. Te provoacă să lupţi pentru tine şi împotriva celorlalţi. Te provoacă să ai un ţel. Te ajută să-ţi dai seama ca viaţa nu înseamnă doar sacrificii, ci şi împliniri. Că uneori chiar trebuie să te lupţi cu morile de vânt, nu pentru a demonstra lumii că se poate (orbii vor rămâne orbi şi dacă le redai vederea), ci pentru a-ţi demonstra ţie. Însă pentru asta ai nevoie de curaj. Riscul face parte şi el din împlinirea viselor.

Oare de ce oamenii au ajuns să fie mereu grăbiţi, mereu încruntaţi? Pentru că au uitat că există vise. Pentru că nu mai cred în ele. Pentru că-i consideră naivi şi proşti pe cei care o fac. Pentru că societatea asta îţi zice şi îţi impune. Pentru că eşti un om mare dacă te sacrifici şi un egoist dacă îţi permiţi să ai vise pentru care lupţi.

Şi totuşi, în ciuda faptului că visele consumă, prefer să le am, să zâmbesc misterios pe stradă când mă gândesc la ele şi lumea să mă privească ciudat. Pentru că prefer etichetările gen naivă, proastă, egoistă, decât să îmbrăţişez frustrările asemeni celor care spun „nu!” şi nici nu se opresc să vadă că posibilităţile de „da!” există.

Să ieşi din tipare înseamnă să fii oaia neagră


Aţi observat cum imediat deveniţi inamici publici dacă îndrăzniţi să ieşiţi din tipare? Fie că sunt impuse de familie, prieteni sau societate, odată ce te gândeşti că ai putea face altfel lucrurile începi să-ţi tai creanga de sub picioare. Familia începe să-ţi facă tot mai multe reproşuri, să îţi pună sub semnul întrebării deciziile: de ce vrei să mergi la facultatea X, nu vezi că specialitatea y de la facultatea z aduce mai mulţi bani? De ce eşti cu X şi nu cu Y, tu nu vezi ce viaţă are şi că o să te tragă în jos? De ce nu îţi cauţi de lucru (chiar dacă ştii că în oraş nici măcar cei cu experienţă nu-şi mai găsesc de lucru, darămite tu, proaspăt ieşit de pe băncile şcolii)? Şi exemplele pot continua. Nu contează dacă până atunci ai fost exemplu perfect de ascultare, bună purtare şi ai avut note foarte bune, când vine vorba de a lua deciziile tale, iar lumea nu e de acord cu ele, eşti automat catalogat drept oaia neagră. Dacă îndrăzneşti să găseşti o soluţie undeva în afara sferei de interese ţi se spune că nu are rost, că încerci degeaba, că nu ai siguranţe etc.

Dar oare lumea s-a oprit să se întrebe dacă sistemul lor de valori e corect şi valabil pentru totdeauna? Dacă vrei şi ai un anumit vis trebuie să renunţi la el doar pentru că nu se pretează acelui sistem? Dar se presupune că suntem liberi şi că avem aceleaşi drepturi… cam greu să crezi asta după ce treci prin astfel de situaţii şi te trezeşti singur dacă nu vrei să urmezi valorile impuse de alţii şi nu cele pe care le consideri tu potrivite pentru tine.

Pentru cei care s-au simţit măcar o dată că familia, prietenii sau societatea îl/o consideră o oaie neagră, ajută să asculţi piesa următoare:

Despre comunicare şi înţelegere. Despre sinceritate


Nu am cutreierat mult prin lume şi nici nu pot spune că am interacţionat extraordinar de mult cu oamenii. Eram într-o perioadă foarte deschisă şi sociabilă, însă anumite întâmplări m-au făcut să mai închid din uşi şi ferestre, pe unde intrau de obicei oameni ce aveau interesul să ia ce au nevoie şi după să plece la fel de repede cum au intrat. Însă, cu toate că m-am mai închis în mine, am mai tras cu ochiul pe ici, pe colo, pe la oameni. Că era vorba de familie, de prieteni, de cunoştinţe sau necunoscuţi pe care îi auzeam discutând pe stradă. Şi ştiţi ce am observat? Că lumea, în general, nu comunică. Necomunicând, oamenii nu se înţeleg între ei. Iar fără înţelegere, nu poate exista armonie. Doar stări de confuzie şi de tensiune. Doar conflicte. Şi asta e trist.

E trist că oamenii nu mai au timp sau nu îşi fac timp să comunice. Să spună ceea ce gândesc şi simt cu adevărat, nu să fie preocupaţi să spună ceea ce se aşteaptă interlocutorul să audă. E trist că oamenii ajung să se plângă unor terţi, sperând poate că aşa problemele vor trece sau se vor rezolva de la sine. Din păcate, nu se întâmplă acest lucru. De ce le e atât de greu oamenilor să fie sinceri?

E drept că sinceritatea nu aduce mereu acel efect pe care-l aşteaptă toată lumea, însă sinceritatea e singurul mod în care vorbitul devine comunicare şi înţelegere. Ce rost are să vorbeşti, dacă nu comunici nimic? Ce rost are să ai un liber arbitru, o gândire proprie, dacă nu comunici nimic? Pentru vorbit sunt buni şi roboţii. Ei pot foarte uşor să vorbească despre vreme, de exemplu. Ei nu au nevoie de comunicare, căci între roboţi nu au cum să se nască situaţii conflictuale care să necesite comunicare pentru a putea fi rezolvate.

Acelaşi lucru îl observ la tot mai multe cupluri. Lipsa de comunicare, doar vorbit. Impresia greşită precum că partenerul trebuie să „ştie” ce doreşte celălalt. Numai piedici majore în reţeaua bidirecţională, numită comunicare. Când o să înţelegem că până la epoca comunicării telepatice mai avem de parcurs milenii, cel puţin? Nu mă miră că sunt atâţia oameni frustraţi care stau în relaţii doar de dragul de a sta. Sau or fi masochişti, nu ştiu. Dar eu una nu îmi pot imagina o relaţie în care să nu pot fi sinceră, să nu pot comunica. M-aş sufoca instantaneu.

Sau poate că văd eu greşit lucrurile. Sau poate am „observat” eu mediile greşite. Însă pe zi ce trece am impresia că oamenii încep să comunice din ce în ce mai puţin, renunţând parcă la ideea de a găsi soluţii. Îmbrăţişând problemele, sentimentul de confuzie şi frustrare, situaţia conflictuală. Atunci, la ce bun să fii om?

Dacă e atât de greu să fii sincer, măcar să fie comunicare. Ne-am născut oameni, nu roboţi. Nu sunteţi de acord?

Non-Eu


Unghii crescute-n suflet –

Dureri lăturalnice de sus în jos –

Criza adolescentină a depresiei,

Copilul ce-şi cere iertare mamei pentru că l-a născut.

Haos al gândurilor – libertatea

Nu creează ordine prin creier – un sertar cu ciorapi fără pereche.

Tastez, dar nu-mi dau seama în ce parte o iau cuvintele,

E haos, haos şi iar haos,

Atâtea amintiri şi gânduri nescrise la timpul lor,

Mă macină cum macină cafeaua stomacul.

Acid gastric prin gânduri – le găureşte, le dezlipeşte de membrană,

Matricea are prea multe x-uri de aflat,

Nu există ecuaţie care să o rezolve…

Acelaşi copil ce-şi cere iertare mamei pentru că l-a născut.

Despărţirea, frica şi durerea


Există un fenomen în viaţa fiecăruia dintre noi de care nu suntem feriţi: desparţirea. Forma sau circumstanţele despărţirii, persoana de care suntem despărţiţi diferă, dar rămâne asemănarea care ne uneşte: suferinţa şi acea senzaţie de gol în stomac şi suflet. Poate fi vorba de moartea unuia dintre bunici; poate că eşti norocos şi sunt în viaţă. Dar nu scapi de iubirea din timpul adolescenţei, prima iubire, secretă sau la vedere, platonică sau nu, este fenomenul care schimbă percepţia noastră asupra vieţii. Excepţiile se numesc psihopaţi sau neadaptaţi social.

Cei mai mulţi trec prin diferite faze, care culminează cu exesul de alcool şi tutun. Cei cu o educaţie pragmatică trec mai uşor perioada de suferinţă, dar rămân şi ei cu sechele: ajung să creadă că dacă îmbracă armura cu sigla „voi folosi de acum persoanele doar în propriul interes” au câştigat. Din păcate ei rup din condiţia de om dotat cu sentimente, iar uneori după ani se încarcă de refulări incontrolabile.

Cei sentimentali, sensibili, cad până dincolo de iadul imaginat de religii. Ajung să înveţe ce înseamnă durerea psihică şi sufletească. Este momentul când cei mai mulţi se închid în sine şi nu se mai arată niciodată. Însă cei care reuşesc să se regăsească şi să se reconstruiască, devin supraoameni. Pot ajunge să iubească, pot ajunge să facă, nu le va fi frică să se manifeste ca fiinţe senzitive şi în paralel vor fi tăioşi ca briciul.

Faptul că viaţa e dinamică şi nu statică, aşa cum şi-ar dori mulţi, ne obligă să fim maleabili, deschişi şi veşnic dornici de cunoaştere. Niciodată, în cursul unei vieţi, nu acumulăm cunoaşterea supremă, poate din lipsă de timp sau poate din lipsă de interes, dar putem cuprinde întreagă paleta de senzaţii-sentimente. Luate împreună, ca un întreg, sentimentele adevărate, ne dau un rezultat apropiat cu cel de nirvana. Dar ascunşi, în carapacea noastră de refulări şi frici, realizăm prea târziu sau niciodată, că nu am explorat latura aceasta umană şi probabil unică la fiinţele care populează actualmente Terra.

Unele studii susţin că durerea se învaţă, dar la fel se poate învăţa şi fericirea sau bucuria. Sunt printre noi mulţi care ajung să se teamă de bucurie pentru că după bucurie vine tristeţea, suferinţa. E un fel de a privi lucrurile defectuos, ca atunci când eu aş susţine că nu mai vreau să mănânc, pentru că oricum voi da afară mâncarea. Bucuria-fericirea şi tristeţea-durerea sunt sentimente normale, umane, fac parte din ciclul vieţii, aşa cum face parte desfrunzitul pomilor şi înmuguritul lor. Avem posibilitatea de a alege să scădem riscul unor întâmplări nefericite la fel cu posibilitatea de a creşte procentul întâmplărilor fericite. Dar nu putem controla întreg mecanismul întâmplărilor, nu suntem decât oameni, iar zeii tac de milenii.

Putem accepta, însă, când întâmplarea sau probabilitatea ne aduc în postura de a alege, să nu ocolim întâlnirile cu fericirea, oricât de firavă se arată. Putem alege uneori, să trecem pe lânga probabilitatea mare de a suferi, dar asta nu trebuie să ne ducă la o fugă continuă din faţa întâmplării. Fiţi fericiţi şi fără frică, iar timpul va face restul.

Nudul şi erotismul ca etalon?


        Undeva, dintotdeauna, a existat mândria europeană de a fi „civilizaţi”, iar restul popoarelor barbare. Însă de dinaintea civilizaţiei egiptene, precursorii lor, imperiul asirian şi cel babilonian, credeau că datoria lor era să „civilizeze” popoarele aflate sub dominaţia lor.

            Fiecare învingător din istorie era convins că deţine unicele repere sociale şi culturale viabile. Cuceritorii europeni au considerat că băştinaşii americani sunt sălbatici şi necivilizaţi din cauză că umblau semidezbrăcaţi şi locuiau în corturi. Respectul pentru natură şi religia lor au fost considerate barbarism. Au fost obligaţi, pe lângă cedarea pământurilor, să se dezică de religia lor şi de hainele lor.

            Secolul trecut a fost caracterizat prin evenimente majore, care au schimbat definitiv mentalitatea europeană şi euro-americană. După cel de-am doilea război mondial a urmat o explozie de curente filozofice, economice şi religioase. Iar poate cea mai importantă revoluţie a fost cea numită „revoluţia sexuală”. În Europa şi în America, oamenii au simţit nevoia de a se elibera de vechile reguli după războiul proaspăt terminat. Poate undeva în subconştientul colectiv culpabilizau vechile reguli, legile laice, legile religioase şi morala existente până atunci.

            Apar designeri care nu mai pleacă de la ideea unei femei şterse şi inexistente pe plan social, care trebuie să stea ascunsă în umbra legilor misogine inspirate de rigiditatea biblică. Femeile primesc dreptul la vot, prin urmare şi dreptul la imagine, la propria lor identitate. În ciuda a tot ce s-a spus, revistele cu nuduri feminine au permis o formă nouă de exprimare a feminităţii; s-a creat astfel un precedent al „normalităţii”. A fost ca un fel de punct pus la final de propoziţie şi exprima o frază de genul: aici se termină epoca ruşinii de corpul tău, de acum poţi face baie fără haine. Ironic?

            În secolul XXI încă avem comunităţi care consideră nuditatea, chiar cea din baie sau din dormitor, ca fiind păcat. Avem tineret care, închistat în dogme absurde, neagă naturaleţea şi normalitatea actului sexual. E mai normal să ucidem în numele crucii sau a semilunii? Sau e normal să facem sex conform funcţiilor fiziologice cu care a fost dotat organismul?

            Marile civilizaţii antice, admirate pentru dezvoltarea şi înflorirea lor pe toate planurile, aveau o mare libertate transcrisă şi în moda femeilor. În Egiptul antic aveau un voal transparent care nu ascundea nimic; în cultura minoică moda presupunea ca sânii să fie vizibili prin crăpăturile special amenajate. Picturile şi sculpturile istoriei au tins spre nuditate şi erotism doar atunci când bogăţia culturală se îndrepta spre apogeu.

            Putem încerca să facem un grafic în funcţie de perioadele când nuditatea şi erotismul făceau parte din „normal” şi perioadele când nuditatea şi erotismul erau tabuuri şi se pedepseau prin lege. Vom vedea că acele perioade în care tabuul era aruncat asupra corpului uman au fost cele mai violente şi lipsite de cultură. Au fost perioadele în care vieţile omeneşti nu valorau nimic. Explicaţia se găseşte în definiţia psihopatului: oamenii sunt doar nişte simple obiecte, nu simt empatie. Astfel, în epocile în care corpul omenesc nu era expus imaginii generale legate de OM, acesta devenea nişte haine vorbitoare, poate chiar propria persoană (personalitate) devenea estompată prin necunoaşterea propriului corp, prin inexistenţa nudităţii personale.

            De curând am pus două întrebări prietenilor de pe profilul meu de pe Facebook:

  1. „În cazul în care ai dori să faci o serie de poze nud sau pornografice, private, ar trebui să rogi un terţ. Pe cine ai alege: (total 21 voturi)
  • cel mai bun prieten/cea mai bună prietenă (4 voturi)
  • cineva dintre prieteni (2 voturi)
  • un fotograf profesionist/semiprofesionist dintre cunoscuţi (12 voturi)
  • altă variantă (3 voturi)”
  1. „Cât de ciudat ţi-ar părea ca eu să te rog să-mi faci poze nud/porno cu prietenul/soţul meu? (total 31 voturi)
    • ar fi ok (6 voturi)
    • deloc ciudat (6 voturi)
    • cum o să mă uit la voi apoi? (4 voturi)
    • nici nu mă gândesc, sunteţi nebuni (6 voturi)
    • dacă accept, atunci trebuie să ne faceţi şi voi nouă (1 vot)
    • şi dacă se lasă cu sex în grup? (3 voturi)
    • altă variantă (5 voturi)”

            Încerc să înţeleg ceva din răspunsurile date (nu spun câţi nu au avut curajul să voteze). Dacă la prima întrebare există un echilibru, la a doua e normal, având în vedere că am dat şi variantă negativă, să existe un dezechilibru.

           Partea interesantă, dacă vrem să tragem un început de concluzii, este că mi-au răspuns persoane din grupa de vârstă 20-35, deci era de aşteptat să nu existe reticenţe, mai ales că întrebarea e ipotetică şi îi leagă de o acţiune iminentă. De unde atunci reţinerea lor în a răspunde întâi, iar la cei care au avut libertatea de a răspunde, din ce motive le-a fost greu să-şi imagineze o acţiune care implică nuditate/erotism/sex ca fiind ceva raţional-normal-natural, iar pe plan secund exhibiţionismul ca o autocunoaştere?

             Dintre cei care au citit până aici, câţi aveţi libertatea de a vota pe blog? Aici rămâneţi anonimi, pe Facebook aţi avea nume.

              Iar ca încheiere propun următoarea discuţie: comparativ cu civilizaţiile antice dezvoltate (egipteană, minoică etc.) suntem la un nivel al culturii, artelor şi libertăţilor sexuale egal sau superior? Dacă suntem la apogeul epocii noastre, atunci ce urmează?