Lanţul trofic (I)

I

Cercul s-a înscris.

Ultima pecete a fost bătută şi aruncată,

ceara ultimei lumânări mâncată.

Iar tu, nimic.

Nu ai trecut de poarta primului cerc.

Testul grilă nu avea răspunsuri,

doar întrebarea.

II

Trec timpi alternativi ai universului tău,

dar nu cunoşti decât timpul tău.

Cercul egocentrismului,

universul atomului şi nimicirea ADN-ului.

Spasmele sinapselor, inutile forţe creatoare,

le tratezi ca pe durerile de burtă.

Bea lapte.

Dincolo de voi, alt cerc, mai mare,

se crede centrul şi unicul Univers.

Şi dincolo de el, în centrul Multiuniversului… alt prost.

Se crede Zeu.

III

Râde Demiurgul în hohote astrale.

E pe cale să folosească radiera.

Sunt tremurate cercurile.

La ce te aştepţi de la un cântec folk?

Nu mă laud cu o pasiune extraordinară pentru muzica folk, însă îmi place să o ascult, mai ales în concerte. Are un anumit farmec. Mie una îmi pare o povaţă, o poveste spusă în general pe acorduri de chitară. O combinaţie numai bună pentru cei veseli şi cei trişti, pentru cei optimişti şi cei pesimişti, pentru cei cu chef de viaţă şi cei melancolici.

Scopul meu nu e să mă pun să fac o listă cu ceea ce ascult, ci să aflu de la voi, ascultătorii înrăiţi sau nu ai muzicii folk, ce aşteptări aveţi voi de la un cântec. Cu alte cuvinte, vă atrage muzica, versurile sau ansamblul? Puneţi accent pe careva anume? Preferaţi o voce feminină, una masculină sau vă e indiferent?

Legat de versuri în sine, vă plac cele de dragoste sau cele ce înfăţişează diferite aspecte ale vieţii? Cele ce fac mişto de diferite persoane sau diferite situaţii?

Sunt curioasă căci de ceva timp tind să cochetez cu ideea de a scrie versuri ce par a fi folk. Spun par, pentru că nu le compun muzica (nu cânt la niciun instrument muzical, din păcate, şi chiar dacă am o linie melodică în minte, o păstrez pentru mine), doar scriu versurile. Ştiu că procesul e fix invers, dar aşa sunt eu, mai pe dos. Aşa simt şi aşa dau dureri de cap celor care ar fi interesaţi să compună pe baza lor. Îmi cer scuze, însă nu regret. A fost un vis ascuns de-al meu să devin cândva producător, dar s-a cam dus pe apa sâmbetei. Prin versuri, încerc să-l aduc într-o mică măsură la viaţă. Plus că-mi place să scriu, aşa că e combinaţia numai bună.

Ca să vă fie mai uşor să răspundeţi, în caz că nu aveţi timp pentru un răspuns lung, pun şi nişte poll-uri care vă iau doar câteva secunde.

Iar dacă sunteţi pasionaţi de folk şi vă place să cântaţi, dar nu vă vine la fel de uşor să scrieţi, am câteva versuri ce merită scoase de la naftalină să-mbucure lumea 🙂

Poezie şi poeţi

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la poezie, mă apucă o oarecare nostalgie. Nu neapărat după timpurile în care mai încercam şi eu să încropesc nişte versuri, fie ele cu rimă sau nu, ci după acele zile în care luam volumul lui Blaga sau al lui Sorescu şi citeam întrebându-mă „mie de ce nu mi-a venit ideea asta?” sau spunându-mi „şi eu m-am gândit la asta!”

Nu am mai făcut demult lucrul ăsta. E adevărat, nu am putut lua după mine în Spania toate cărţile pe care aş fi vrut să le iau. Adevărul e că am luat doar vreo 3. Şi niciuna nu e cu poezii. E drept că aş putea să citesc pe internet, dar nu are acelaşi farmec. Poezia necesită un anumit ambient pentru a fi citită. O anumită stare.

Recunosc, sunt mai mult adepta versului alb. Pentru mine, reprezintă o libertate anume de exprimare. Îmi place rima, dar încercând să găseşti cea mai bună rimă, care să şi exprime ideea ta, eşti de multe ori nevoit să faci compromisuri. Asta nu înseamnă că e imposibil, doar îl avem pe Eminescu.

Eu una prefer să scriu cu rimă când scriu posibile cântece. Spun posibile, pentru că din toate câte le-am scris, doar unul a ajuns cântec. Însă, cu puţin noroc, vor ajunge mai multe de acum încolo. Nu mai vreau să ţin scrierile pentru mine. Şi nu neapărat pentru ca cineva să se întrebe sau să exclame ceea ce scriam eu mai sus că făceam citindu-i pe Blaga sau Sorescu, ci pur şi simplu pentru că am ajuns la concluzia că, dacă lumii îi plăcea odată ce scriai, probabil că-i va plăcea şi acum. Iar dacă încurajările nu lipseau atunci, de ce ar lipsi acum? La urma urmei, ce rost are să scrii dacă nu împărtăşeşti cu lumea?

Aşa că aici aveţi una din poeziile mele preferate, scrise de mine:

Sacrificiu

nimeni nu mi-a spus
că luna e ţintuită de stele
cu un cârlig –
acelaşi cârlig
de care e agăţat
sufletul lui Dumnezeu,
acelaşi cârlig
de care atârnă
lumea,
acelaşi cârlig
cu care-mi străpung acum
al meu suflet
(alături de toate sufletele
ce au văzut un sens în sacrificiu),
acelaşi cârlig
ros de rugină
ce se clatină
sub greutatea atâtor sacrificii
inutile.

A curs un nor din ochiul tău

A curs un nor din ochiul tău

Stâng.

Vroiam să-l întreb dacă aduce

Ploaie sau ninsoare,

Să ştiu dacă ne vom inunda

Sau putem scoate sania

De pe balcon.

Nu mi-a răspuns nimic,

Aşa că l-am sărutat.

În semn de protest,

Dreptul a devenit din negru alb

Şi-a luminat camera ca un soare de vară.

Aşa e mereu cu tine:

Vară sau o întrebare

Între primăvară, toamnă şi iarnă.

E oricum irelevant,

Împreună trăim acelaşi anotimp:

Iubirea.

Non-Eu

Unghii crescute-n suflet –

Dureri lăturalnice de sus în jos –

Criza adolescentină a depresiei,

Copilul ce-şi cere iertare mamei pentru că l-a născut.

Haos al gândurilor – libertatea

Nu creează ordine prin creier – un sertar cu ciorapi fără pereche.

Tastez, dar nu-mi dau seama în ce parte o iau cuvintele,

E haos, haos şi iar haos,

Atâtea amintiri şi gânduri nescrise la timpul lor,

Mă macină cum macină cafeaua stomacul.

Acid gastric prin gânduri – le găureşte, le dezlipeşte de membrană,

Matricea are prea multe x-uri de aflat,

Nu există ecuaţie care să o rezolve…

Acelaşi copil ce-şi cere iertare mamei pentru că l-a născut.

Cuvinte-bucle

Sezonul ploilor mărunte,

scobitorile aşezate pe scaun –

revolta vezicii după bere.

Teracota rămasă fundal

în recreaţia zgomotelor,

un urs înfipt în proţap…

De ce să plângi infinitul?

Scoală din pat.

Ultimul peşte din baltă e mic.

Strigătul locuinţei difterice

atrage somnul-coşmar.

Vrei?

Undeva ne privim.

Nu-i aşa că ne cunoaştem?

Te-aş saluta cu vorbe verzi,

dar clorofila e obosită.

Te salut cu roşu.

Tot viaţă.

Dezbracă

Dezbracă-mi sânii de pudicitate – vreau să-i las liberi

Să se joace sub bluze, atrăgând priviri,

Dar să aparţină mângâierilor tale, buzelor tale.

 

Dezbracă-mi şi gândurile şi dorinţele şi tot,

Doar ştii că tu eşti cheia lacătului meu interior –

Predă-mă mie, predă-mă ţie şi lumii aşa cum sunt,

Să mă cunoască goală, fără perdele enervante şi opace,

Să vadă razele soarelui prin crăpăturile corpului,

Poate aşa, camera asta gri în care trăieşte lumea, va prinde puţină culoare.

 

Dezbracă-mi pântecul – focul mocneşte încet,

Adună-te în jurul meu, sărută-mă apăsat

Şi intră în mine cu tot universul tău.

 

Sunt o zeiţă – mi-o spui şi o simt, chiar dacă nu cred în complimente,

Nu e nimic clişeu în ceea ce simţim.

Pentru noi există „fericiţi până la adânci bătrâneţe”.

Iluzia

În ultimul timp am observat că se vehiculează tot mai mult ideea de îngeri buni… dar ai naibii… prin filme şi seriale (probabil şi prin diferite cărţi, însă cum în ultimul timp citesc mai mult despre vampiri, trebuie să recunosc că la domeniul îngeri am cam rămas în urmă)… Am tot întâlnit ideea că îngerii au cam pierdut contactul cu divinitatea, că, de fapt, nu prea mai ştiu nici ei care e scopul lor şi duc un război haotic cu oamenii în speranţa că vor intra din nou în graţiile domnului, sau că îngerii sunt nişte creaturi destul de odioase al căror scop este să facă „bine” indiferent de daune sau victime colaterale (vezi Constantine, Supernatural, The Prophecy, Fallen etc. – mai puteţi da voi exemple mai bune, dacă doriţi.)

Nu ştiu voi ce părere aveţi despre noua (sau mai veche) imagine oferită îngerilor (însă sunteţi mai mult de bieveniţi să vă exprimaţi părerea, indiferent care e ea), dar eu mi-am mai bătut capul încercând să aflu de ce se vrea umanizarea îngerilor… adică de ce să punem în cârca lor crime în numele binelui şi alte defecte omeneşti? A, staţi… asta era din Biblie… şi totusi… nu vi se pare că îngerii cei drăguţi ce-i vedem pe felicitări sau în desene pentru copii sunt doar atât şi că, în final, poate că singurii „îngeri” sunt oamenii fără vreun scop care mai speră că punându-şi aripi o să aibă unul… ceea ce e cam trist.

(Symphonie)

Iluzia

Redefinită, refractară şi insolită,

ultima poză, ultima grefă…

iluzia, umbra şi tic-tac-ul,

asezonate cu urzici

şi un cristal.

Pervers, nedefinit şi plat,

ursita marginilor gropi

şi somnul.

Căzut de jos,

mai sus ca noi,

pierduţii îngeri

în inexistenţa lor,

caută scheletul aripilor

de înger, de pasăre, de avion.

II.

Renăscută întrebare:

perverşi, existenţi sau falşi?

Divinaţia e ultima putere,

infamă, vulgară, divină…

A şti, a nu putea interveni,

acumulând refulări.

Obsesii.

Îngeri sau nonexistenţi?

                   (Gebelezis)

Primer día de mi vida

I.

una hora que tiene tus aromas

produce mejor placer que la coca;

una palabra de tus labios

encanta ideas de mi mente…

y cuando la tristeza muerde,

una sonrisa y la palabra ideal

son tus armas de luchar…

II.

ideas, palabras, alegría y amor,

un cocktail maravilloso,

una alma angélica

y tu.

Schizofrenie I

I.

Semnul celor mulţi s-a dezvoltat în voi şi v-a furat lumina,

Seninul viselor de zi, îndoliat de rapacitatea stelelor,

Şi ştergerea bolnavilor de EU condescent cu voi.

Beletristica e forma ilegală de-a minţi cu rânjetul deschis spre Nobel,

Scleroza e scuza preferată de imitatorii laşi,

Dar voi bezmetici impotenţi pe cine mai furaţi?

II.

Cântecele de la radio sunt cu termen de valabilitate,

Iarna e nervoasă ca e vară azi, iar emisfera cerebrală râgâie.

A avut bunul simţ să-şi ceară scuze între două episoade.

Paranoice.

 III.

Îndeasă repede ciolanul pe gât.

Scapă de ciorapii puturoşi,

Ascunde plasa cu pene de vidră

Şi pleacă pe Marte.

Adio.