A curs un nor din ochiul tău
Stâng.
Vroiam să-l întreb dacă aduce
Ploaie sau ninsoare,
Să ştiu dacă ne vom inunda
Sau putem scoate sania
De pe balcon.
Nu mi-a răspuns nimic,
Aşa că l-am sărutat.
În semn de protest,
Dreptul a devenit din negru alb
Şi-a luminat camera ca un soare de vară.
Aşa e mereu cu tine:
Vară sau o întrebare
Între primăvară, toamnă şi iarnă.
E oricum irelevant,
Împreună trăim acelaşi anotimp:
Iubirea.
Ciocolată dulce-amăruie… muzică grecească în surdină… un ghemotoc de blană albă roade cereale pe covor… iar el, el îmi alintă sufletul cu o îmbrăţişare puternică: singurele mâini în care sunt eu şi mă accept cu toate defectele, cu toate calităţile. În braţele lui nu mai contează kilogramele în plus, faptul că aş vrea să am sânii mai mici, sprâncenele pensate inegal, buzele muşcate de frig şi mâinile uşor aspre – în braţele lui sunt şi mă simt femeia perfectă, corpul parcă e croit să se unească cu fiecare milimetru al său.
Azi inima îmi iese din piept. Sevrajul atinge cote înalte. De câteva zile mi se derulează în minte retrospectiva verii, din momentul în care am atins buzele iubitului meu şi până în momentul în care parcă s-a strangulat ceva în interiorul meu când m-am urcat în microbuz pentru a mă întoarce. Mă simt ca un fel de bombă ce aşteaptă apăsarea unui singur buton pentru a fi declanşată. Ştiu că în momentul în care voi fi din nou în braţele lui, bomba va exploda. Însă singurele daune provocate vor fi eventualele priviri întoarse de la săruturile şi îmbrăţişările pe care i le voi da iubitului meu la fiecare 16 secunde. Altceva nu va conta, decât universul în care ne vom cuibări amândoi pentru a trăi cu adevărat, pentru a da viaţă viselor şi dorinţelor şi a nu lăsa lumea din exterior să le ucidă.
Nu vorbesc de o desprindere de realitate. Din păcate, sau din fericire, suntem conştienţi de realitatea în care trăim, dar refuzăm să ne dăm bătuţi. Odată ce am înlăturat bariere precum timp şi distanţă, lucrurile înconjurătoare devin ceva banal. Sunt ca un fel de ploaie, însă noi avem umbrela perfectă pentru doi. Au trecut anii în care ni se părea ceva normal să suferi, în care credeam că undeva poate există sentimentul iubirii, dar nu e destinat pentru noi.
Azi suntem una şi aceeaşi persoană. Acum ştim că iubirea există şi există şi pentru noi – pentru că o trăim, o inspirăm, o expirăm. Pentru că ne dezvăluie tot ce există mai frumos în fiinţele noastre. Pentru că ne leagă într-un singur cuvânt: Noi.
Izbucnirile de iubire se împrăştiau vulcanic în săruturi pline de pasiune şi îmbrăţisări în care rămâneam fără aer, aproape dureroase, dar atât de intense, în care puteam să-i simt cum inima îi bate din şi prin iubire, cum pulsează în trupurile noastre nevoia de noi, atât de puternică spiritual, psihic, cât şi fizic.
Zelim te, tako te silno zelim/Te doresc, atât de mult te doresc
Al reci dve, nemogu reci sve/Dar două cuvinte nu pot spune totul
Koliko bi rekle usne/Nu atât cât ar spune buzele
Kad bi te ljubile x2/Dacă te-ar săruta
Volim te, tako te ludo volim/Te iubesc, atât de nebuneşte te iubesc
Al reci dve, nemogu reci sve/Dar două cuvinte nu pot spune totul
Koliko bi rekle ruke/Nu atât cât ar putea spune mâinile
kad bi te grlile x2/Dacă te-ar îmbrăţisa
Trebas mi, tako mi jako trebas/Am nevoie de tine, atât de mult am nevoie de tine
Al reci dve, nemogu reci sve/Dar două cuvinte nu pot spune totul
Koliko bi reklo telo/Nu atât cât ar spune corpul
Kad bi te volelo x2/Dacă te- ar iubi
Volim te, tako te ludo volim/Te iubesc, atât de nebuneşte te iubesc
Al reci dve, nemogu reci sve/Dar două cuvinte nu pot spune totul
Koliko bi rekle ruke/Nu atât cât ar spune mâinile
kad bi te grlile x2/Dacă te-ar îmbrăţişa
Veruj mi tebi cu dati sve/Crede-mă, ţie am să-ţi dau totul
Dodji sto pre, srce mi umire/Vino şi ia-mă cât mai repede, inima-mi moare,
Noci su moje hladne/Nopţile-mi sunt reci
Dodji i uzmi me/Vino şi ia-mă
[Traducere realizată din limba sârbă de către Gebelezis]
Tremura mâna. Mâna mea. Mâna mea învăţată să scrie, orice, oriunde, oricând acum are emoţii când se apropie de hârtie. Emoţiile mâinii sunt surde şi acceptabile, are dorinţa de a scrie doar despre un subiect şi în aceeaşi emoţie dorinţa de a păstra doar pentru uzul personal cuvintele şi adevărul despre ea. Nu despre ea – mâna, despre ea – fiinţa de lumină.
Cine poate înţelege mai bine decât mâna mea dorinţa de a mângâia, de a dărui din energia ei benefică fiinţei? Poate sufletul să poată înţelege din imaterialul existenţei sale. Acel suflet care tânjise până nu demult un alt suflet care să poată pătrunde nefiinţa sa până în cele mai incredibile adâncuri. Poate că sufletul, acum liniştit şi pătruns de celălalt, poate bănui dorinţa materială a mâinii.
Tremură şi inima odată cu mâna. Ea este cea care înţelege cel mai bine cele două elemente: imaterialul şi materialul. Biata inimă! Întreaga ei existenţă nu a găsit atâta complexitate, atâta plinătate; întreaga ei existenţă nu a primit atât de mult cât a primit în ultimele zile.
Sângele pompat de inimă a început să dea culoare. Culoarea care dispărută era demult. Acum pare că iarba e verde şi cerul este albastru. Oamenii zâmbesc uneori.
Şi uite aşa în tremurul unei mâini emoţionate şi în colapsurile ocazionale ale creierului, am reuşit să exprim o părticică infimă din zbaterea interioară. Poate că cele exprimate au mărimea unui fir de nisip, dar şi acel fir de nisip are valoarea sa în întreg. Tonele de nisip sunt formate din grăuntele de nisip.
Am luat crema de faţă cu lapte şi miere pentru a o folosi pentru mâini. Ştiu că de obicei e mai hidratantă şi acum am de recuperat! Realizez că de multe ori mă las pradă amintirilor şi sentimentului de dor şi uit că pielea nu devine fină prin ele. Îmi amintesc surprinderea ta la atingerea pielii mele fine şi nu vreau să pierzi din senzaţie când ne vom reîntâlni.
Ştiu, mi-ai repetat de atâtea ori: pentru tine sunt cea mai frumoasă femeie din lume. Ştii ce e ciudat? Eşti singurul bărbat pe care îl cred când îmi spune asta. Nu credeam şi încă nu cred în complimente, chiar dacă am momentele mele când le fac. Însă le fac atunci când o simt cu adevărat. Nu pot să am încredere în oameni când îmi fac complimente. O fi din pricina unor complexe autoimpuse – nu am idee. Cu toate acestea te cred, pe tine te cred când îmi spui că sunt cea mai frumoasă, când spui că nu te deranjează că nu am corp de fotomodel, din contră, simţi că lângă mine eşti alături de o femeie, nu o imitaţie ce s-a supus regulilor societăţii legate de imagine. Te iubesc şi mai mult pentru asta – pentru că mă iubeşti pentru ceea ce sunt, pentru că ne iubim pentru ceea ce suntem.
Nopţile se transformă în dimineţi. În cele din urmă. Dacă ar rămâne veşnic nopţi, nu aş mai dormi niciodată. Dacă nu ar arăta ceasul (cel de pe telefon), o anumită oră reprezentativă pentru sfârşitul nopţii, somnul se prefăcea în aceleaşi gânduri de nedormit.
Orăcăie piese, zbiară vene, undeva un trup chinuit de vibraţii… doar scheaună un gând: mi-e dor.
E acolo departe cineva care se preface că doarme. Acelaşi dor de ducă ascunde. Doar piatra ce-o cară legată de picior o-mpiedică să-mi vină.
Iar acum e dimineaţă: noapte bună!
M-am întâlnit ieri cu el în speranţa că toată iubirea pentru el mi se va întoarce în suflet. Şi aşa a fost. Am făcut dragoste de două ori şi tot nu mă puteam sătura de buzele lui. Mi-am dat seama că am aproape la fel de mare nevoie de el cum are el de mine. M-am bucurat să recunosc asta. M-am bucurat să văd că lipsa gesturile lui copilăreşti m-ar durea prea mult, că absenţa lui şi a iubirii sale nu ar putea fi recompensată de ceea ce simt pentru D. şi nici nu ar fi atât de puternică pentru a putea să umple golul. Probabil în momentul în care aş simţi că nu ar mai avea atât de mare nevoie de mine, mi-aş putea rupe din suflet iubirea pentru el, cu toate că nu ar înţelege că e din necesitatea de a-l nu-l face să sufere mai mult.
Vreau să simt din nou buzele tale muşcându-mi urechea în momentele în care mă aştept cel mai puţin, iar apoi să-ţi caut înfometată gura, dar tu să te retragi ca un copil mic ce e sătul de sufocări.
Fragilitatea ta din ultimele zile îmi trezeşte tot mai mult pofta să te îmbrăţişez. Nu am nevoie de erotism sau dragoste pasională, nici măcar de cel mai mic orgasm. Doar de greutatea trupului tău pe al meu în timp ce ne dor oasele de la strânsoarea îmbrăţişării. E singurul remediu pe care ştiu să-l ofer. Eventual şi câteva săruturi simple pe buze şi pe frunte.
E o imensă durere ce-mi arde în suflet de fiecare dată când ochii-ţi sunt trişti. Nu credeam că neputinţa de a face ceva pentru tine doare atât de mult… iar lipsa ta nu face decât să amorţească durerea şi să crească sevrajul de îmbrăţisări şi săruturi cu lacrimi atârnând de colţul ochilor…
Ştiu că te înspăimântă moartea, chiar dacă prin asta unii ar afirma că dai dovadă de faptul că nu ai trăit. Dar ei nu ştiu că moartea de care te temi tu, moartea de care mă tem eu nu e moartea corporală, ci e
moartea tuturor momentelor în care suntem împreună şi simţim că undeva există un scop şi pentru noi, e
moartea îmbrăţisărilor şi a iubirii de care ne legăm cu atâta ardoare, e
moartea sufletului şi a luminii din noi.
Symphonie pour un monde étrange 