Lanţul trofic (I)

I

Cercul s-a înscris.

Ultima pecete a fost bătută şi aruncată,

ceara ultimei lumânări mâncată.

Iar tu, nimic.

Nu ai trecut de poarta primului cerc.

Testul grilă nu avea răspunsuri,

doar întrebarea.

II

Trec timpi alternativi ai universului tău,

dar nu cunoşti decât timpul tău.

Cercul egocentrismului,

universul atomului şi nimicirea ADN-ului.

Spasmele sinapselor, inutile forţe creatoare,

le tratezi ca pe durerile de burtă.

Bea lapte.

Dincolo de voi, alt cerc, mai mare,

se crede centrul şi unicul Univers.

Şi dincolo de el, în centrul Multiuniversului… alt prost.

Se crede Zeu.

III

Râde Demiurgul în hohote astrale.

E pe cale să folosească radiera.

Sunt tremurate cercurile.

Un pic de scenariu – Cimitirul Sufletelor Rătăcite

Mă gândeam să împărtăşesc cu voi un mic scenariu ce l-am scris prin 2007 pentru un proiect de la şcoală.

Cimitirul Sufletelor Rătăcite

Personaje

1. Un demon – trimisul lui Lucifer la Moarte
2. Moartea – păzitoare a Cimitirului Sufletelor Rătăcite
3. Îngerul – cel care vine la Moarte şi este acuzat
4. Lucifer – conducătorul demonilor
5. Dumnezeu
6. Serafimul – cel mai important membru al Consiliului Divin al Cetelor Îngereşti
   

Scena 1

În infinitul nopţii, Moartea veghează asupra sufletelor rătăcite. Stelele sunt luminile fade ale acestora, plânsetele lor tremurul vântului. În timp ce stă în jilţul ei de mormane de oase şi cenuşă, pietrele încep să scrâşnească sub presiunea unor paşi grei. O ceaţă incandescentă pune stăpânire pe cimitirul de suflete. În depărtare se văd doar doi ochi înflăcăraţi, ca doi cărbuni încinşi, şi un rânjet sarcastic, plin de ură.

MOARTEA (mişcându-şi ochii după nefiinţa ce se apropia de ea, pe un ton plin de suspiciune): Cărui fapt datorez vizita ta…demone?

DEMONUL (apropiindu-se de jilţul Morţii, ţintindu-şi ochii spre întunecimea acesteia): Am venit după sufletele rătăcite. (râzând printre dinţi) Stăpânul are nevoie de noi jucării.

MOARTEA          (cu o voce indiferentă): Nu-mi pasă de nevoile lui Lucifer şi nici nu am de gând să-mi dau sufletele pentru a deveni jucăriile lui. Te poţi întoarce să-i spui că poate să-şi spună pofta în cui.

DEMONUL (ştergându-şi rânjetul de pe faţă, ridicând vocea, într-un sâsâit): Cum îndrăzneşti să vorbeşti aşa despre Stăpân? (ridicând şi mai tare vocea) Nimic nu-i poate fi refuzat! (calmându-se) Dar s-a gândit şi la acest lucru. Bănuia că nu vei vrea să-i dai atât de uşor sufletele, aşa că ar vrea să-ţi propună un târg.

MOARTEA (păstrându-şi vocea indiferentă): Nu sunt interesată.

DEMONUL: Dar nici măcar nu ştii despre ce e vorba. Sunt mai mult ca sigur că te va interesa. (se apleacă înspre Moarte şi în şoaptă începe să-i spună târgul propus de Lucifer)

Scena 2

Printre râurile de lapte cu esenţe de miere se plimbă Dumnezeu, orbitor prin lumina Sa pură. Un înger se apropie.

ÎNGERUL (impacientat): Domnul meu, Necuratul doreşte să obţină sufletele rătăcite de la Moarte!

DUMNEZEU (calm): Ştiu, şi de asemenea ştiu şi care este planul său.

ÎNGERUL: Şi nu ai de gând să faci nimic ca să-l opreşti?

DUMNEZEU: Nu. Oamenii vor fi nevoiţi să aleagă singuri. Pentru asta le-am oferit libertatea de a alege. Atunci când îmi vor cere ajutorul, voi fi acolo pentru ei.

Scena 3

Îngerul impacientat se duce la Moarte cu speranţa că o va convinge să nu-i dea sufletele lui Lucifer.

MOARTEA (văzându-l pe înger apropiindu-se): Ştiu de ce eşti aici. Probabil ai fost trimis de Dumnezeu.

ÎNGERUL: Dumnezeu nu ştie că sunt aici, nu El m-a trimis. Am venit să te rog să nu-i dai sufletele lui Lucifer pentru a le folosi în planul său de a-i face pe oameni să se distrugă între ei.

MOARTEA (mirată): Planul său de a-i face pe oameni să se distrugă între ei? (începând să rădâ ironic) Habar nu ai despre ce vorbeşti. Nu ai nici cea mai vagă idee de planul lui Lucifer.

ÎNGERUL (cu o expresie de teamă): Dar dacă nu e vorba de asta, atunci ce plan are?

MOARTEA (cu acelaşi râs ironic): Doar nu crezi că o să-ţi spun?

ÎNGERUL: Ai de gând să-l trădezi pe Dumnezeu şi să te alături Necuratului?

MOARTEA: Să-l trădez pe Dumnezeu? Să mă alătur lui Lucifer? Eu sunt Moartea, nu am nevoie de nimeni şi de nimic. Pot să trec oricând vreau de o parte sau de alta. Nu îmi amintesc să-i fi jurat credinţă nici lui Dumnezeu şi nici lui Lucifer. Nu-i voi da sufletele celui din urmă, doar dacă…(se apropie de înger şi îi şopteşte) dacă Dumnezeu este în stare să-mi facă o ofertă mai bună!

ÎNGERUL (confuz): O ofertă mai bună?

MOARTEA: Da! Trebuie să recunosc că oferta lui Lucifer mă atrage şi nu mi-ar strica nici mie un pic de distracţie.

ÎNGERUL (îngrozit): Distracţie? Numeşti distrugerea distracţie?

MOARTEA: Păi ştii, e plictisitor să tot stau aici şi să am grijă de sufletele acestea de îngeri decăzuţi. Nu mi-ar strica puţină distracţie, chiar dacă asta va însemna distrugere. La urma urmei, eu nu sunt vinovată cu absolut nimic. Sunt doar spectatorul…din spatele cortinei. Am pus puţină sare şi piper acţiunii prin oferirea sufletelor.

ÎNGERUL: I-ai dat sufletele?

MOARTEA: Încă nu, dar aştept să vină Lucifer după ele cu recmpensa mea şi dacă nu vrei să te găsească aici, mai bine ai pleca să-ţi cânte păsărele din liră şi să te răcoreşti cu puţin lapte din râurile din acel loc numit Rai.

Îngerul pleacă, îngrozit fiind de ceea ce i-a spus Moartea, sigur că o tragedie este pe cale să se întâmple. Ceea ce i se pare mai grav e faptul că până să vorbească cu Moartea credea că ştie care este planul lui Lucifer, dar acum nu are nicio idee şi asta îl îngrozeşte şi mai mult.

 

Scena 4

În negura nopţii Necuratul fură din speranţa oamenilor, transformând-o în confuzie, amăgire, teamă, deznădejde.

LUCIFER: Doar o clipă ne desparte de Infinitul Suferinţei şi Distrugerii. Dar pentru asta am nevoie de sufletele rătăcite.

DEMONUL (care se aflase lângă Lucifer): Stăpâne, prin ce mijloace diabolice, demne de Întunecimea ta, vrei să furi sufletele de la Moarte? Nu ţi le va oferi, cu toate că i-a spus asta îngerului.

LUCIFER (râzând ironic): Voi crea o gaură în timp şi spaţiu.

DEMONUL (cu o expresie ironică combinată cu viclenie): O gaură în timp şi spaţiu? (râzând) Dar…pentru ce?

LUCIFER: Pentru a fura sufletele şi pentru a-i convinge pe toţi că nu eu am făcut-o! (râzând aproape isteric) Vor da toţi vina pe înger!

Scena 5

Dumnezeu priveşte prin Oglinda Adevărului spre locuitorii Pământului. E trist când vede cât de mult decade omenirea cu fiecare moment ce trece. Un Suflet al Raiului se apropie.

SUFLETUL: Domnul meu, Moartea doreşte să întrunească Consiliul Divin al Cetelor Îngereşti.

DUMNEZEU (întorcându-se îngrijorat şi trist către suflet): Fii bun şi du-te şi anunţă membrii Consiliului să se adune în Sala Judecăţii.

Sufletul Raiului se duce şi anunţă membrii Consiliului Divin, care se adună în Sala Judecăţii. Moartea şi Dumnezeu se află deja acolo, împreună cu toţi îngerii.

SERAFIMUL (adresându-se către Moarte, calm): Consiliul Divin al Cetelor Îngereşti s-a întrunit la cererea ta. Am dori să ştim care este motivul acestei întruniri.

MOARTEA: Sufletele rătăcite.

SERAFIMUL (confuz, dar pe acelaşi ton calm): Sufletele rătăcite se află sub protecţia ta.

MOARTEA: Se aflau e termenul potrivit.

SERAFIMUL: Se aflau? De ce se aflau? Unde se află sufletele acum?

MOARTEA: Au fost furate.

MULŢIMEA DE ÎNGERI: Furate?

DUMNEZEU: Vă rog pe toţi să fiţi calmi şi cu judecata limpede. Să lăsăm Moartea să ne explice ce s-a întâmplat.

MOARTEA: De curând, Lucifer mi-a propus un târg pentru a-i da sufletele rătăcite. (se aud exclamaţii de mirare îmbinată cu îngrozire) L-am refuzat, deoarece nu m-a interesat propunerea lui şi nu am de gând să văd Cimitirul gol, doar pentru că el are nevoie de noi jucării. La puţin timp după aceea un înger a venit la mine pentru a mă întreba ce am de gând să fac cu sufletele. I-am spus că i le voi da lui Lucifer, dar dacă Dumnezeu are o ofertă mai bună mă voi răzgândi. („Câtă impertinenţă!” se aude din sală) Se pare că îngerul a crezut că buzele mele rostesc adevărul. (pe un ton grav) S-a furişat şi a furat sufletele. (accentuând fiecare silabă) şi le-a vândut lui Lucifer pentru Înţelepciune şi Adevăr.

În sală se aşterne o linişte apăsătoare. Niciun înger nu îndrăzneşte să privească un altul. Cu toţii ştiu că există doar unul dintre ei care râvneşte la acestea de când a fost numit Păzitor pentru un filosof.

DUMNEZEU: Eşti sigură de vorbele tale? La fel cum ai rostit minciuni îngerului poţi rosti şi acum.

MOARTEA: Nu rostesc minciuni în Paradis şi nicidecum în faţa Ta şi a Consiliului. Ştiu când pot să mă joc şi când nu. Iar când vine vorba de Cimitirul Sufletelor Rătăcite nu scriu piese de teatru. (ridicând puţin vocea) Îmi vreau sufletele înapoi şi vreau ca îngerul să fie pedepsit!

SERAFIMUL: Dacă îngerul a furat într-adevăr sufletele şi le-a vândut Necuratului, atunci va fi pedepsit.

MOARTEA (cu un surâs ironic printre dinţi): Vreau să devină şi el un suflet rătăcit, în Cimitirul meu! (se aud exclamaţii de spaimă în sală) Ştiu că aceasta e pedeapsa divină supremă pentru un înger şi vreau să-i fie aplicată şi lui! Mă îndoiesc că veţi accepta să îi acordaţi o simplă pedeapsă unuia care s-a vândut lui Lucifer!

         

Liniştea apăsătoare se transformă într-o zarvă de nedescris şi imaginea perfectă a Raiului se prelinge într-un Paradis derizoriu, unde vanitatea fiecăruia iese la iveală – lumea oamenilor sub ochii adevăratului Dumnezeu.

La ce te aştepţi de la un cântec folk?

Nu mă laud cu o pasiune extraordinară pentru muzica folk, însă îmi place să o ascult, mai ales în concerte. Are un anumit farmec. Mie una îmi pare o povaţă, o poveste spusă în general pe acorduri de chitară. O combinaţie numai bună pentru cei veseli şi cei trişti, pentru cei optimişti şi cei pesimişti, pentru cei cu chef de viaţă şi cei melancolici.

Scopul meu nu e să mă pun să fac o listă cu ceea ce ascult, ci să aflu de la voi, ascultătorii înrăiţi sau nu ai muzicii folk, ce aşteptări aveţi voi de la un cântec. Cu alte cuvinte, vă atrage muzica, versurile sau ansamblul? Puneţi accent pe careva anume? Preferaţi o voce feminină, una masculină sau vă e indiferent?

Legat de versuri în sine, vă plac cele de dragoste sau cele ce înfăţişează diferite aspecte ale vieţii? Cele ce fac mişto de diferite persoane sau diferite situaţii?

Sunt curioasă căci de ceva timp tind să cochetez cu ideea de a scrie versuri ce par a fi folk. Spun par, pentru că nu le compun muzica (nu cânt la niciun instrument muzical, din păcate, şi chiar dacă am o linie melodică în minte, o păstrez pentru mine), doar scriu versurile. Ştiu că procesul e fix invers, dar aşa sunt eu, mai pe dos. Aşa simt şi aşa dau dureri de cap celor care ar fi interesaţi să compună pe baza lor. Îmi cer scuze, însă nu regret. A fost un vis ascuns de-al meu să devin cândva producător, dar s-a cam dus pe apa sâmbetei. Prin versuri, încerc să-l aduc într-o mică măsură la viaţă. Plus că-mi place să scriu, aşa că e combinaţia numai bună.

Ca să vă fie mai uşor să răspundeţi, în caz că nu aveţi timp pentru un răspuns lung, pun şi nişte poll-uri care vă iau doar câteva secunde.

Iar dacă sunteţi pasionaţi de folk şi vă place să cântaţi, dar nu vă vine la fel de uşor să scrieţi, am câteva versuri ce merită scoase de la naftalină să-mbucure lumea 🙂

Poezie şi poeţi

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la poezie, mă apucă o oarecare nostalgie. Nu neapărat după timpurile în care mai încercam şi eu să încropesc nişte versuri, fie ele cu rimă sau nu, ci după acele zile în care luam volumul lui Blaga sau al lui Sorescu şi citeam întrebându-mă „mie de ce nu mi-a venit ideea asta?” sau spunându-mi „şi eu m-am gândit la asta!”

Nu am mai făcut demult lucrul ăsta. E adevărat, nu am putut lua după mine în Spania toate cărţile pe care aş fi vrut să le iau. Adevărul e că am luat doar vreo 3. Şi niciuna nu e cu poezii. E drept că aş putea să citesc pe internet, dar nu are acelaşi farmec. Poezia necesită un anumit ambient pentru a fi citită. O anumită stare.

Recunosc, sunt mai mult adepta versului alb. Pentru mine, reprezintă o libertate anume de exprimare. Îmi place rima, dar încercând să găseşti cea mai bună rimă, care să şi exprime ideea ta, eşti de multe ori nevoit să faci compromisuri. Asta nu înseamnă că e imposibil, doar îl avem pe Eminescu.

Eu una prefer să scriu cu rimă când scriu posibile cântece. Spun posibile, pentru că din toate câte le-am scris, doar unul a ajuns cântec. Însă, cu puţin noroc, vor ajunge mai multe de acum încolo. Nu mai vreau să ţin scrierile pentru mine. Şi nu neapărat pentru ca cineva să se întrebe sau să exclame ceea ce scriam eu mai sus că făceam citindu-i pe Blaga sau Sorescu, ci pur şi simplu pentru că am ajuns la concluzia că, dacă lumii îi plăcea odată ce scriai, probabil că-i va plăcea şi acum. Iar dacă încurajările nu lipseau atunci, de ce ar lipsi acum? La urma urmei, ce rost are să scrii dacă nu împărtăşeşti cu lumea?

Aşa că aici aveţi una din poeziile mele preferate, scrise de mine:

Sacrificiu

nimeni nu mi-a spus
că luna e ţintuită de stele
cu un cârlig –
acelaşi cârlig
de care e agăţat
sufletul lui Dumnezeu,
acelaşi cârlig
de care atârnă
lumea,
acelaşi cârlig
cu care-mi străpung acum
al meu suflet
(alături de toate sufletele
ce au văzut un sens în sacrificiu),
acelaşi cârlig
ros de rugină
ce se clatină
sub greutatea atâtor sacrificii
inutile.

Final de an… un (posibil) ultim fragment

[…]

Ajunsă în dreptul colecţiei sale de cd-uri, am ales unul din preferatele mele şi i-am dat drumul să cânte în timp ce sorbeam direct din sticla de vin câte o gură. Am început să aprind cu un chibrit mare lumânările ce erau înşirate pe mobilă. Aaron se uita la mine din colţul uşii, neştiind dacă era mai indicat să râdă sau să mă oprească.

– Nebuno, vezi să nu dai foc la ceva!

Tonul vocii sale nu mai avea nostalgia de mai devreme. Părea încântat de nebunia ce o vedea în mine. S-a apropiat de mine, prefăcându-se că dansează. Într-un moment de neatenţie, mi-a luat sticla de vin din mână.

– Hei! Dă-o înapoi! Nu aşa te comporţi cu o invitată!

– Nu crezi că ar fi mai bine să bem din pahare şi astfel să evităm eventualele pete nedorite?

– Asta a sunat ca o reclamă proastă la detergent!

Am izbucnit amândoi în râs.

– Pentru ce ai nevoie de pahare? Unde ţi-e simţul libertăţii? Lasă deoparte învăţăturile impuse! Te provoc să bei din sticlă!

S-a oprit din râs şi din dans, uitându-se prima dată la mine şi apoi la sticla din mâna sa. A tras aer adânc în piept, şi-a pus sticla la gură şi a început să bea de parcă nu mai băuse nimic de câteva zile.

– Lasă-mi şi mie, nu fi zgârcit!

– Mai am sticle, oricâte ai nevoie. Asta e gata.

Înainte să apuce să termine propoziţia l-am văzut uitându-se insistent la şemineul din piatră decorativă aflat în peretele din dreapta mea. Grilajul era dat la o parte. Mi-am întors şi eu privirea spre şemineu, să văd ce era atât de interesant, însă nici nu am apucat să mă dezmeticesc bine, că Aaron a aruncat violent cu sticla în şemineu, făcând-o cioburi.

– Cred că nu e o idee bună să călcăm pe acolo. Mă duc să mai aduc o sticlă.

Mă lăsase complet surprinsă în mijlocul sufrageriei. Nu era stilul lui Aaron să-şi piardă firea în felul acesta. Deşi părea inocent, mă întrebam dacă nu trebuia să-mi fac griji sau pur şi simplu să mă las şi eu purtată de val. În câteva minute se întorsese cu altă sticlă de vin, din care băuse deja aproape un sfert.

– E rândul tău acum!

Mi-a înmânat sticla. M-am uitat la el pentru câteva secunde, după care m-am decis să las lucrurile să se desfăşoare după bunul său plac. La urma urmei, conform lui, acesta era un moment de libertate pe care avea să-l preţuiască mai târziu.

După vreo oră în care nu făcusem altceva decât să ţopăim şi să bem vin, ne-am prăbuşit amândoi pe canapeaua din sufragerie. Eram transpiraţi, cu părul ciufulit şi rupţi de oboseală. Stăteam cu capul pe picioarele lui Aaron, încercând să-l privesc în ochi, dar de cele mai multe ori îmi fugea privirea şi îmi venea să râd. El mă mângâia cu o mână pe frunte, iar cealaltă o ţinea pe sânul meu drept. Suflam amândoi sacadat. Muzica se oprise de ceva timp şi răsuflarea noastră era singurul lucru ce se auzea în cameră. M-am întins după sticla de vin de lângă canapea. După ce am luat o altă înghiţitură, i-am dat-o lui Aaron. A început din nou să bea cu sete şi nu mă lăsa să-i iau sticla din mână.

– Iarăşi eşti zgârcit! Dacă nu-mi laşi, o să te muşc!

– Vreau s-o văd şi pe asta!

M-am ridicat de pe el şi am început să-l muşc de obraz şi de buze. Văzând că mă întrec cu gluma, a început şi el să mă muşte de buze, trecând mai apoi la umeri, coborând spre braţe. Purtam un maieu cu un decolteu destul de generos, ce îi permitea să mă muşte cu şi mai mult nesaţ, lăsându-mi urme pe piele. Când a ajuns în dreptul sânilor, muşcăturile i s-au transformat într-un sărut pasional. În acel moment mi-am băgat mâinile pe sub tricoul lui şi mi-am înfipt unghiile în spatele său. S-a oprit preţ de câteva secunde şi m-a privit în ochi. Pentru el nu mai era jocul ce-l începusem mai devreme. M-a sărutat sălbatic pe buze, trăgând fără milă de haine în încercarea de a mă dezbrăca. După ce a reuşit să ne descotorosească de haine, m-a întins pe podea, trasând cu buzele liniile gâtului, rotunjimea sânilor, împrejurul buricului, lungimea coapselor, muşcându-mă din când în când, ca şi cum ar fi vrut să se elibereze de un sentiment de furie. Atingerea îi era aproape brutală, nesătulă, şi pentru o clipă mă întrebasem dacă eram prima femeie cu care se culca şi acum îşi elibera toate refulările ce le ţinea ascunse, chiar dacă ştiam că nu acesta era motivul comportamentului său, căci îmi povestise de aventurile lui. După ce şi-a potolit setea de a mă muşca, m-a ridicat de pe podea şi aproape m-a trântit pe canapea. În momentul în care a vrut să se repreadă la mine, i-am prins faţa între mâini şi am început să-l sărut uşor. S-a întins peste mine cu trupul arzând, revărsându-şi dorinţa de a mă avea doar pentru el cu o pasiune aproape violentă.

A doua zi m-am trezit ameţită, cu o uşoară durere de cap. Îmi simţeam trupul înţepenit în numeroasele locuri unde mă muşcase Aaron în noaptea precedentă, locuri unde cu siguranţă aveam vânătăi. Mi-am deschis ochii, uitându-mă atent prin cameră – camera care nu era a mea. Îi simţeam trupul lui Aaron greoi lângă al meu, cu mâna strânsă în jurul taliei mele. Simţeam un miros vag de transpiraţie amestecat cu vin. Simţeam pielea lui pe trupul meu gol şi în acelaşi timp mă gândeam că libertatea din seara precedentă era cea mai greşită pe care i-aş fi putut-o oferi.

[…]

Dincolo de vioară

Muţuţuci* (sau Virus & Sisi + 5!)

Azi vă voi face cunoştinţă cu cei 7 membri pisiceşti ai familiei 🙂

 

Sisi – mămicuţa muţuţucilor – tigrată portocalie

            Nu vă lăsaţi înşelaţi de faptul că are o vârstă! E chiar mai jucăuşă decât muţuţucii, o prădătoare de excepţie – şoarecii n-au nici o şansă când le prinde urma – extrem de inteligentă şi vorbăreaţă. Ştie să deschidă uşa, să pună lăbuţa pe sticla cu apă dacă îi e sete şi vrea să-i dai. Îi place să stea pe scaune şi să adoarmă leşinată la căldură. Miaună când vrea să fie mângâiată şi e de ajuns să te simtă lângă ea ca să dea drumul la motoraşul de tors.

 

Virus – veteranul casei şi posibil unul din taţii muţuţucilor – blăniţă alb cu portocaliu

            De mic pasionat să prindă şerpi, să se joace cu ei şi să-i mănânce. Are ochi mari şi te cucereşte repede doar cu privirea. Din păcate nu se ştie exact ce a păţit înainte să fie adus, dar se presupune că a fost bătut şi de aceea a rămas fricos. Ştie că găseşte mereu refugiu la noi în cameră şi îi place să se pună pe spate, să se linguşească şi să-l mângâi. În general e cuminte, mai puţin când e în călduri şi vrea să-şi marcheze peste tot teritoriul. Ştie şi el să deschidă uşi şi îi place să doarmă în pat.

Mimosin – preferatul casei – blăniţă albă cu dungi portocalii deschis pe codiţă şi urechi portocalii deschis

            Dacă e să o lăsăm la o parte pe surioara lui, el e cel mai mic dintre muţuţuci. I se spune şi Mimo. Mănâncă destul de mult, dar tot slăbuţ e. Ne place să spunem că e aşa din cauză că e al dracului. E un mare linguşitor, cere veşnic mângâieri şi îi place să doarmă pe picioare. A moştenit de la Virus mania cu şerpii şi aproape zilnic îl vezi cu câte unul în gură, asta când nu prinde şoricei. Chiar dacă e mic, îi poate bate pe restul fraţilor, doar Tigruţa îi face faţă. Mănâncă seminţe! Le ia în guriţă, le sparge între dinţi şi scuipă cojile afară.

Snowball – grăsuţul – blăniţă albă cu dungi portocalii deschis pe codiţă şi urechi portocalii deschis

            Al doilea alb. Are ochişorii mai mici, albaştri şi se uită puţin câş. Cu toate acestea, e tare dulce cu mutriţa lui grăsuţă. E foarte mâncăcios şi plângăreţ. Dacă până la 7 jumătate dimineaţa nu i se dă de mâncare începe să facă scandal. Are cea mai fină blană dintre toţi masculii, doar Tigruţa îl întrece. E puţin mai fricos şi mereu se ascunde sub pat. Dacă ar putea, ar dormi toată ziua, mai puţin când aude farfurii şi asociază sunetul cu mâncare.

                                          

  Rachetuţă – vorbăreţul – tigrat portocaliu mai închis

            Personal, îl prefer la fel de mult ca Mimo. E cel mai vorbăreţ dintre muţuţuci. Miaună şi murmură întruna. Mereu se încaieră cu Porto, Mimo sau Sisi. Îi place să se trântească pe spate în faţa ta şi aşteaptă să-l mângâi pe burtică. Când vrea să-ţi mulţumească, începe să te lingă pe mâini sau pe picioare, depinde unde apucă. Şi-a primit numele aşa pentru că atunci când era mic şi erau toţi chemaţi, el venea rapid, ca o rachetă. Dacă stai cu mâncare lângă el, nu cerşeşte. E cuminte şi manierat şi se pune mereu în acelaşi colţ pe canapea.

Portocală – fricosul şi geamănul lui Rachetuţă – tigrat portocaliu mai deschis

            Porto, cum i se mai spune, e cel mai fricos dintre toţi. E foarte apropiat de Rachetuţă şi de aceea le spunem gemenii. O perioadă îi deosebeam destul de greu. E tare cuminte şi se comportă ca şi cum nu ar vrea să deranjeze pe nimeni şi mereu ar cere voie cu privirea. Toarce cum te simte lângă el. Nu prea are curaj să meargă până în bucătărie şi dacă o face, se ascunde sub pat şi aşteaptă să nu fie nimeni. Nu vine în casă decât dacă îl chemi şi atunci stă cuminte pe canapea.

Tigruţa – neagra, ţiganca, stufoasa, veveriţa – singura fetiţă – o combinaţie între negru, alb, portocaliu, gri şi maro

            E cea mai stufoasă şi pufoasă. Din cauza blănii pare aproape dublă. E foarte parşivă şi individualistă. Are ochii mari, verzi şi cerşeşte într-una printr-un scârţâit enervant. Are coada stufoasă ca a unui veveriţe. Când nu e nimeni în preajmă, se suie pe masă fără prea mari procese de conştiinţă. Imediat ce aude sunet de farfurii are impresia că trebuie să primească mâncare. Nu-i place în braţe, doar să stea lângă tine când o mângâi.

*muţuţuci © Uduli Adriana Elena

Nudul şi erotismul ca etalon?

        Undeva, dintotdeauna, a existat mândria europeană de a fi „civilizaţi”, iar restul popoarelor barbare. Însă de dinaintea civilizaţiei egiptene, precursorii lor, imperiul asirian şi cel babilonian, credeau că datoria lor era să „civilizeze” popoarele aflate sub dominaţia lor.

            Fiecare învingător din istorie era convins că deţine unicele repere sociale şi culturale viabile. Cuceritorii europeni au considerat că băştinaşii americani sunt sălbatici şi necivilizaţi din cauză că umblau semidezbrăcaţi şi locuiau în corturi. Respectul pentru natură şi religia lor au fost considerate barbarism. Au fost obligaţi, pe lângă cedarea pământurilor, să se dezică de religia lor şi de hainele lor.

            Secolul trecut a fost caracterizat prin evenimente majore, care au schimbat definitiv mentalitatea europeană şi euro-americană. După cel de-am doilea război mondial a urmat o explozie de curente filozofice, economice şi religioase. Iar poate cea mai importantă revoluţie a fost cea numită „revoluţia sexuală”. În Europa şi în America, oamenii au simţit nevoia de a se elibera de vechile reguli după războiul proaspăt terminat. Poate undeva în subconştientul colectiv culpabilizau vechile reguli, legile laice, legile religioase şi morala existente până atunci.

            Apar designeri care nu mai pleacă de la ideea unei femei şterse şi inexistente pe plan social, care trebuie să stea ascunsă în umbra legilor misogine inspirate de rigiditatea biblică. Femeile primesc dreptul la vot, prin urmare şi dreptul la imagine, la propria lor identitate. În ciuda a tot ce s-a spus, revistele cu nuduri feminine au permis o formă nouă de exprimare a feminităţii; s-a creat astfel un precedent al „normalităţii”. A fost ca un fel de punct pus la final de propoziţie şi exprima o frază de genul: aici se termină epoca ruşinii de corpul tău, de acum poţi face baie fără haine. Ironic?

            În secolul XXI încă avem comunităţi care consideră nuditatea, chiar cea din baie sau din dormitor, ca fiind păcat. Avem tineret care, închistat în dogme absurde, neagă naturaleţea şi normalitatea actului sexual. E mai normal să ucidem în numele crucii sau a semilunii? Sau e normal să facem sex conform funcţiilor fiziologice cu care a fost dotat organismul?

            Marile civilizaţii antice, admirate pentru dezvoltarea şi înflorirea lor pe toate planurile, aveau o mare libertate transcrisă şi în moda femeilor. În Egiptul antic aveau un voal transparent care nu ascundea nimic; în cultura minoică moda presupunea ca sânii să fie vizibili prin crăpăturile special amenajate. Picturile şi sculpturile istoriei au tins spre nuditate şi erotism doar atunci când bogăţia culturală se îndrepta spre apogeu.

            Putem încerca să facem un grafic în funcţie de perioadele când nuditatea şi erotismul făceau parte din „normal” şi perioadele când nuditatea şi erotismul erau tabuuri şi se pedepseau prin lege. Vom vedea că acele perioade în care tabuul era aruncat asupra corpului uman au fost cele mai violente şi lipsite de cultură. Au fost perioadele în care vieţile omeneşti nu valorau nimic. Explicaţia se găseşte în definiţia psihopatului: oamenii sunt doar nişte simple obiecte, nu simt empatie. Astfel, în epocile în care corpul omenesc nu era expus imaginii generale legate de OM, acesta devenea nişte haine vorbitoare, poate chiar propria persoană (personalitate) devenea estompată prin necunoaşterea propriului corp, prin inexistenţa nudităţii personale.

            De curând am pus două întrebări prietenilor de pe profilul meu de pe Facebook:

1. „În cazul în care ai dori să faci o serie de poze nud sau pornografice, private, ar trebui să rogi un terţ. Pe cine ai alege: (total 21 voturi)

• cel mai bun prieten/cea mai bună prietenă (4 voturi)
• cineva dintre prieteni (2 voturi)
• un fotograf profesionist/semiprofesionist dintre cunoscuţi (12 voturi)
• altă variantă (3 voturi)”

2. „Cât de ciudat ţi-ar părea ca eu să te rog să-mi faci poze nud/porno cu prietenul/soţul meu? (total 31 voturi)
• ar fi ok (6 voturi)
• deloc ciudat (6 voturi)
• cum o să mă uit la voi apoi? (4 voturi)
• nici nu mă gândesc, sunteţi nebuni (6 voturi)
• dacă accept, atunci trebuie să ne faceţi şi voi nouă (1 vot)
• şi dacă se lasă cu sex în grup? (3 voturi)
• altă variantă (5 voturi)”

            Încerc să înţeleg ceva din răspunsurile date (nu spun câţi nu au avut curajul să voteze). Dacă la prima întrebare există un echilibru, la a doua e normal, având în vedere că am dat şi variantă negativă, să existe un dezechilibru.

           Partea interesantă, dacă vrem să tragem un început de concluzii, este că mi-au răspuns persoane din grupa de vârstă 20-35, deci era de aşteptat să nu existe reticenţe, mai ales că întrebarea e ipotetică şi îi leagă de o acţiune iminentă. De unde atunci reţinerea lor în a răspunde întâi, iar la cei care au avut libertatea de a răspunde, din ce motive le-a fost greu să-şi imagineze o acţiune care implică nuditate/erotism/sex ca fiind ceva raţional-normal-natural, iar pe plan secund exhibiţionismul ca o autocunoaştere?

             Dintre cei care au citit până aici, câţi aveţi libertatea de a vota pe blog? Aici rămâneţi anonimi, pe Facebook aţi avea nume.

              Iar ca încheiere propun următoarea discuţie: comparativ cu civilizaţiile antice dezvoltate (egipteană, minoică etc.) suntem la un nivel al culturii, artelor şi libertăţilor sexuale egal sau superior? Dacă suntem la apogeul epocii noastre, atunci ce urmează?

 

Iluzia

În ultimul timp am observat că se vehiculează tot mai mult ideea de îngeri buni… dar ai naibii… prin filme şi seriale (probabil şi prin diferite cărţi, însă cum în ultimul timp citesc mai mult despre vampiri, trebuie să recunosc că la domeniul îngeri am cam rămas în urmă)… Am tot întâlnit ideea că îngerii au cam pierdut contactul cu divinitatea, că, de fapt, nu prea mai ştiu nici ei care e scopul lor şi duc un război haotic cu oamenii în speranţa că vor intra din nou în graţiile domnului, sau că îngerii sunt nişte creaturi destul de odioase al căror scop este să facă „bine” indiferent de daune sau victime colaterale (vezi Constantine, Supernatural, The Prophecy, Fallen etc. – mai puteţi da voi exemple mai bune, dacă doriţi.)

Nu ştiu voi ce părere aveţi despre noua (sau mai veche) imagine oferită îngerilor (însă sunteţi mai mult de bieveniţi să vă exprimaţi părerea, indiferent care e ea), dar eu mi-am mai bătut capul încercând să aflu de ce se vrea umanizarea îngerilor… adică de ce să punem în cârca lor crime în numele binelui şi alte defecte omeneşti? A, staţi… asta era din Biblie… şi totusi… nu vi se pare că îngerii cei drăguţi ce-i vedem pe felicitări sau în desene pentru copii sunt doar atât şi că, în final, poate că singurii „îngeri” sunt oamenii fără vreun scop care mai speră că punându-şi aripi o să aibă unul… ceea ce e cam trist.

(Symphonie)

Iluzia

Redefinită, refractară şi insolită,

ultima poză, ultima grefă…

iluzia, umbra şi tic-tac-ul,

asezonate cu urzici

şi un cristal.

Pervers, nedefinit şi plat,

ursita marginilor gropi

şi somnul.

Căzut de jos,

mai sus ca noi,

pierduţii îngeri

în inexistenţa lor,

caută scheletul aripilor

de înger, de pasăre, de avion.

II.

Renăscută întrebare:

perverşi, existenţi sau falşi?

Divinaţia e ultima putere,

infamă, vulgară, divină…

A şti, a nu putea interveni,

acumulând refulări.

Obsesii.

Îngeri sau nonexistenţi?

                   (Gebelezis)

Primer día de mi vida

I.

una hora que tiene tus aromas

produce mejor placer que la coca;

una palabra de tus labios

encanta ideas de mi mente…

y cuando la tristeza muerde,

una sonrisa y la palabra ideal

son tus armas de luchar…

II.

ideas, palabras, alegría y amor,

un cocktail maravilloso,

una alma angélica

y tu.

Schizofrenie I

I.

Semnul celor mulţi s-a dezvoltat în voi şi v-a furat lumina,

Seninul viselor de zi, îndoliat de rapacitatea stelelor,

Şi ştergerea bolnavilor de EU condescent cu voi.

Beletristica e forma ilegală de-a minţi cu rânjetul deschis spre Nobel,

Scleroza e scuza preferată de imitatorii laşi,

Dar voi bezmetici impotenţi pe cine mai furaţi?

II.

Cântecele de la radio sunt cu termen de valabilitate,

Iarna e nervoasă ca e vară azi, iar emisfera cerebrală râgâie.

A avut bunul simţ să-şi ceară scuze între două episoade.

Paranoice.

 III.

Îndeasă repede ciolanul pe gât.

Scapă de ciorapii puturoşi,

Ascunde plasa cu pene de vidră

Şi pleacă pe Marte.

Adio.