Muţuţuci* (sau Virus & Sisi + 5!)

Azi vă voi face cunoştinţă cu cei 7 membri pisiceşti ai familiei 🙂

 

Sisi – mămicuţa muţuţucilor – tigrată portocalie

            Nu vă lăsaţi înşelaţi de faptul că are o vârstă! E chiar mai jucăuşă decât muţuţucii, o prădătoare de excepţie – şoarecii n-au nici o şansă când le prinde urma – extrem de inteligentă şi vorbăreaţă. Ştie să deschidă uşa, să pună lăbuţa pe sticla cu apă dacă îi e sete şi vrea să-i dai. Îi place să stea pe scaune şi să adoarmă leşinată la căldură. Miaună când vrea să fie mângâiată şi e de ajuns să te simtă lângă ea ca să dea drumul la motoraşul de tors.

 

Virus – veteranul casei şi posibil unul din taţii muţuţucilor – blăniţă alb cu portocaliu

            De mic pasionat să prindă şerpi, să se joace cu ei şi să-i mănânce. Are ochi mari şi te cucereşte repede doar cu privirea. Din păcate nu se ştie exact ce a păţit înainte să fie adus, dar se presupune că a fost bătut şi de aceea a rămas fricos. Ştie că găseşte mereu refugiu la noi în cameră şi îi place să se pună pe spate, să se linguşească şi să-l mângâi. În general e cuminte, mai puţin când e în călduri şi vrea să-şi marcheze peste tot teritoriul. Ştie şi el să deschidă uşi şi îi place să doarmă în pat.

Mimosin – preferatul casei – blăniţă albă cu dungi portocalii deschis pe codiţă şi urechi portocalii deschis

            Dacă e să o lăsăm la o parte pe surioara lui, el e cel mai mic dintre muţuţuci. I se spune şi Mimo. Mănâncă destul de mult, dar tot slăbuţ e. Ne place să spunem că e aşa din cauză că e al dracului. E un mare linguşitor, cere veşnic mângâieri şi îi place să doarmă pe picioare. A moştenit de la Virus mania cu şerpii şi aproape zilnic îl vezi cu câte unul în gură, asta când nu prinde şoricei. Chiar dacă e mic, îi poate bate pe restul fraţilor, doar Tigruţa îi face faţă. Mănâncă seminţe! Le ia în guriţă, le sparge între dinţi şi scuipă cojile afară.

Snowball – grăsuţul – blăniţă albă cu dungi portocalii deschis pe codiţă şi urechi portocalii deschis

            Al doilea alb. Are ochişorii mai mici, albaştri şi se uită puţin câş. Cu toate acestea, e tare dulce cu mutriţa lui grăsuţă. E foarte mâncăcios şi plângăreţ. Dacă până la 7 jumătate dimineaţa nu i se dă de mâncare începe să facă scandal. Are cea mai fină blană dintre toţi masculii, doar Tigruţa îl întrece. E puţin mai fricos şi mereu se ascunde sub pat. Dacă ar putea, ar dormi toată ziua, mai puţin când aude farfurii şi asociază sunetul cu mâncare.

                                          

  Rachetuţă – vorbăreţul – tigrat portocaliu mai închis

            Personal, îl prefer la fel de mult ca Mimo. E cel mai vorbăreţ dintre muţuţuci. Miaună şi murmură întruna. Mereu se încaieră cu Porto, Mimo sau Sisi. Îi place să se trântească pe spate în faţa ta şi aşteaptă să-l mângâi pe burtică. Când vrea să-ţi mulţumească, începe să te lingă pe mâini sau pe picioare, depinde unde apucă. Şi-a primit numele aşa pentru că atunci când era mic şi erau toţi chemaţi, el venea rapid, ca o rachetă. Dacă stai cu mâncare lângă el, nu cerşeşte. E cuminte şi manierat şi se pune mereu în acelaşi colţ pe canapea.

Portocală – fricosul şi geamănul lui Rachetuţă – tigrat portocaliu mai deschis

            Porto, cum i se mai spune, e cel mai fricos dintre toţi. E foarte apropiat de Rachetuţă şi de aceea le spunem gemenii. O perioadă îi deosebeam destul de greu. E tare cuminte şi se comportă ca şi cum nu ar vrea să deranjeze pe nimeni şi mereu ar cere voie cu privirea. Toarce cum te simte lângă el. Nu prea are curaj să meargă până în bucătărie şi dacă o face, se ascunde sub pat şi aşteaptă să nu fie nimeni. Nu vine în casă decât dacă îl chemi şi atunci stă cuminte pe canapea.

Tigruţa – neagra, ţiganca, stufoasa, veveriţa – singura fetiţă – o combinaţie între negru, alb, portocaliu, gri şi maro

            E cea mai stufoasă şi pufoasă. Din cauza blănii pare aproape dublă. E foarte parşivă şi individualistă. Are ochii mari, verzi şi cerşeşte într-una printr-un scârţâit enervant. Are coada stufoasă ca a unui veveriţe. Când nu e nimeni în preajmă, se suie pe masă fără prea mari procese de conştiinţă. Imediat ce aude sunet de farfurii are impresia că trebuie să primească mâncare. Nu-i place în braţe, doar să stea lângă tine când o mângâi.

*muţuţuci © Uduli Adriana Elena

Sfârşit de ianuarie, început de februarie

Ciocolată dulce-amăruie… muzică grecească în surdină… un ghemotoc de blană albă roade cereale pe covor… iar el, el îmi alintă sufletul cu o îmbrăţişare puternică: singurele mâini în care sunt eu şi mă accept cu toate defectele, cu toate calităţile. În braţele lui nu mai contează kilogramele în plus, faptul că aş vrea să am sânii mai mici, sprâncenele pensate inegal, buzele muşcate de frig şi mâinile uşor aspre – în braţele lui sunt şi mă simt femeia perfectă, corpul parcă e croit să se unească cu fiecare milimetru al său.

Sufocare

Sunt momente când simţi că aerul ce-l inspiri ţi se transformă într-un nod chiar înainte să-ţi ajungă în plămâni. Ştii că aşa începe sufocarea, dar ea nu mai vine – rămâne doar un sentiment neterminat de aşteptare. Problema e că atunci începi să simţi panică, te simţi în căutarea locului tău şi ai impresia că nu mai ai când să-l găseşti. Dacă sufocarea va veni în cele din urmă? Apoi încerci să raţionezi şi să te convingi că e doar o stare trecătoare, că aerul îţi circulă prin plămâni. Ştii că ai dreptate, însă de ce e nodul tot acolo?

 

Azi puterea de a-mi controla sufocarea e fragilă. Înainte nu conta că e vorba de săptămâni, chiar luni de zile. Cel puţin, nu conta atât de mult. Eram obişnuită cu relaţiile la distanţă – mă făceau într-un anume fel să mă simt liberă.

 

Dar acum nu pot să văd altă libertate decât alături de El. Acum până şi 4 zile mi se par nesfârşite, orele în care nu-i aud măcar vocea se lasă grele peste nodul din suflet. E o legătură mai profundă decât un cordon ombilical. E un suflet ce se desprinde în două de fiecare dată când părţile lui sunt nevoite să fie departe una de cealaltă. E o viaţă ce nu poate fi concepută fără aer, fără apă. Iar aerul şi apa vieţii noastre e Iubirea, suntem Noi. Acolo e acasă.

Azi Iubesc

Nu am idee de unde să încep. De fapt… ceea ce scriu nu are vreun început sau vreun sfârşit. Cel puţin eu una nu le cunosc. Dar nici nu vreau. Nu are sens să caut în trecut şi nici să-ncerc să fur priviri din viitor; trecutul nu-l pot schimba, iar acele priviri în viitor sunt doar nişte alternative la miile de căi pe care le pot parcurge. Azi scriu doar despre Iubire. Azi simt doar Iubire… când respir, când dorm, când merg, când stau şi privesc în gol, când mă pierd în cei doi ochi căprui închis, plini de lumină şi căldură… când stau în braţele lui doar pentru a ni se îmbrăţişa mirosul trupurilor, când îi zâmbesc dimineaţa în timp ce face cafeaua adormit, zâmbindu-mi înapoi…

Am încetat să mai fug. Am încetat să mai caut. Azi stau şi-l privesc cum scrie… azi îl simt cum mă iubeşte, simt cum ne iubim… azi sunt pur şi simplu acasă… Azi sunt fericită.

Dezechilibru (V)

V

Credeam că azi voi lua o pauză şi discuţia cu mine va veni mâine sau în altă zi. Dar sufletul meu nu are chef să lase creierul să doarmă. Sau e invers? Cine mai are răbdare să monitorizeze logica afirmaţiilor?

Nu cred că am ajuns în punctul când totul se pierde într-un echilibru perpetuu şi sentimentele cunosc singure liniile de plutire, maximele şi minimele. Până unde merge legătura dintre cuvinte şi gânduri?

E linişte. De ce sunt atunci aşa de precaut? Viaţa a fost veşnic o împuţită cu mine şi acum nu cred că e posibil ceva atât de uşor. Şi atât de frumos. Nu am făcut nimic să merit, nu am făcut nimic să nu merit. Am senzaţia unei capcane invizibile bunului meu simţ. Şi totuşi vreau să cred, deja o dezamăgire reprezintă o durere în plus. Dar sunt cuprins de linişte. Am imunizat sufletul şi acum durerea va trece repede şi cicatricile se vor vindeca artistic. E timpul să nu băgăm în calcul toate mizeriile mărunte.

Şi acum la ceas târziu, într-o vreme atât de tânără nu-mi rămâne decât să sper. Doar speranţa se spune că nu face rău, doar te ţine pe loc. Adevărul e că nu vreau să plec. Vreau doar acasă.

Am aşteptat să văd cum trece timpul. Curiozitate de om nebun. Să caşti ochii până la explozia globilor oculari în speranţa că vei vedea. Dar cine a văzut timpul cu adevărat? Sunt acel ce deţine timpul, sunt acel ce neagă cunoaşterea şi desfide zeii. Şi totuşi voi ajunge un biet surfer pe valurile unui tsunami, cauza cutremurelor sentimentale. Poate aşa voi ajunge să reneg şi timpul.