Sindrom


Nebunia, demenţa şi inconştieţa au multe feţe adevărate sau false. Pentru cei mulţi, iubirea e o formă de nebunie. Iubirea fără raţiune e culpabilă. Dar pentru cei care au trăit poveşti nescrise de iubire (şi trăiesc în ele), toată această anatemizare publică le provoacă zâmbete. Cei care iubesc, respiră alături de sufletul lor, se simt, undeva, cu cel puţin o treaptă, superiori maselor inerte şi gri ale oamenilor convenţionali.

Cine a zis că nebunia e ceva rău? Frenezia atotcuprinzătoare, dezlânarea vorbelor dar claritatea viziunii. Unde e greşeala? În dorinţa de trecere spre şi în viitor sau ancorarea în griul prevăzut?

Suntem nebuni că prin iubire transcedem dincolo de azi?

ZEII ( fragment)


Vreau să trec dincolo… tărâmul care… Doar un minut. Sunt prea uituc să pot reţine întoarcerea… refuzul spaţiului e explicabil.

Rămâne dimensiunea aceasta unde curcubeul nu are consistenţă, unde omul există doar pentru a fi, unde…,dar cine mai ştie, poate că veşnicia e iluzia lor aşa cum viaţa e iluzia noastră.

Trec din nou la gânduri mai bune. Sper şi încerc să cred. Dar viaţa nu mă lasă să cred nici în păcat, nici în virtute. Tu crezi în mine?… Sunt zeul nonsensului de-o milisecundă… zeul incredibil de insignifiant în panteonul tuturor zeilor Galaxiei… sau poate tocmai am visat.

Crezi în mine?…au întrebat zeii în toate timpurile… şi au pierit la fel de necredincios cum au trăit. Dar zeii trăiesc? Nu se nasc morţi înainte de-a fi? Întrebi şi sensul întrebării trece… nu există nimic din ceea ce nu vrei.

Din nou Spaţiul se contractă şi mă brutalizează cu duritatea materiei… ce caut aici? Sunt zeul care nu are adepţi şi sensul existenţei incert. Vreau să plec din lumea ta… a voastră. De ce curcubeul nu are consistenţă?… Am vrut să gust puţin albastru…

Nu vreau să fiu zeu… sunt un ateu… nu cred în zei…