Sindrom


Nebunia, demenţa şi inconştieţa au multe feţe adevărate sau false. Pentru cei mulţi, iubirea e o formă de nebunie. Iubirea fără raţiune e culpabilă. Dar pentru cei care au trăit poveşti nescrise de iubire (şi trăiesc în ele), toată această anatemizare publică le provoacă zâmbete. Cei care iubesc, respiră alături de sufletul lor, se simt, undeva, cu cel puţin o treaptă, superiori maselor inerte şi gri ale oamenilor convenţionali.

Cine a zis că nebunia e ceva rău? Frenezia atotcuprinzătoare, dezlânarea vorbelor dar claritatea viziunii. Unde e greşeala? În dorinţa de trecere spre şi în viitor sau ancorarea în griul prevăzut?

Suntem nebuni că prin iubire transcedem dincolo de azi?

Azi Iubesc


Nu am idee de unde să încep. De fapt… ceea ce scriu nu are vreun început sau vreun sfârşit. Cel puţin eu una nu le cunosc. Dar nici nu vreau. Nu are sens să caut în trecut şi nici să-ncerc să fur priviri din viitor; trecutul nu-l pot schimba, iar acele priviri în viitor sunt doar nişte alternative la miile de căi pe care le pot parcurge. Azi scriu doar despre Iubire. Azi simt doar Iubire… când respir, când dorm, când merg, când stau şi privesc în gol, când mă pierd în cei doi ochi căprui închis, plini de lumină şi căldură… când stau în braţele lui doar pentru a ni se îmbrăţişa mirosul trupurilor, când îi zâmbesc dimineaţa în timp ce face cafeaua adormit, zâmbindu-mi înapoi…

Am încetat să mai fug. Am încetat să mai caut. Azi stau şi-l privesc cum scrie… azi îl simt cum mă iubeşte, simt cum ne iubim… azi sunt pur şi simplu acasă… Azi sunt fericită.