Nebunia, demenţa şi inconştieţa au multe feţe adevărate sau false. Pentru cei mulţi, iubirea e o formă de nebunie. Iubirea fără raţiune e culpabilă. Dar pentru cei care au trăit poveşti nescrise de iubire (şi trăiesc în ele), toată această anatemizare publică le provoacă zâmbete. Cei care iubesc, respiră alături de sufletul lor, se simt, undeva, cu cel puţin o treaptă, superiori maselor inerte şi gri ale oamenilor convenţionali.
Cine a zis că nebunia e ceva rău? Frenezia atotcuprinzătoare, dezlânarea vorbelor dar claritatea viziunii. Unde e greşeala? În dorinţa de trecere spre şi în viitor sau ancorarea în griul prevăzut?
Symphonie pour un monde étrange 