Dezechilibru (VI)

VI

Am lipsit. Nu e de condamnat. Dacă tot stăm de vorbă la infinit cu propriul nostru cuget, putem ajunge să nu ne mai înţelegem. Trebuie lăsat şi timpul să treacă. Dacă nu l-am simţi, cum am şti că a trecut, cum am şti că trebuie să luăm o decizie pentru că e timpul sau pentru că nu e?

Unele lucruri au devenit mai sigure, altele aşteaptă să se comprime timpul. Suntem prizonierii timpului mai mult decât ai spaţiului. Când credem că spaţiul a fost învins întotdeauna ne trezim presaţi de timp.

Cât de puţin ajungem să ne cunoaştem într-o sumă de ani… Nu e trecut gustul nonsensului din papilele gustative şi deja gustul sângelui pulsând nebun e acolo, prezent şi hotărât să atenueze până la dispariţie vechile arome…Greaţa deja nu mai ştie de unde şi cum a venit, va pleca supărată şi hotărâtă să nu se mai întoarcă, nonsensul vrea şi el acasă, dacă ar şti unde e casa lui în afara fiinţei mele…prin urmare mai rămâne puţin până nu mă hotărăsc să chem executorul să-l dea afară. A mai rămas amărăciunea cu aroma de neîncredere, dar şi aici încep să se deosebească  gusturile…deja amărăciunea are doar o aromă de fad cu gust de frăguţe, iar neîncrederea s-a pus la colţ şi plânge.

Poate undeva în sensurile aleatorii ale exisţentelor alternative un biet bătrân, orb şi şchiop, replica până la identificare cu zeul impotenţelor noastre morale, încă mai spera în viitoare jocuri imorale cu noi.

Doar că am aflat. Acum suntem proprii noştri stăpâni. Acum putem transforma focul în ceară şi ceara în foc. Acum suntem oameni şi avem credinţa flăcării umane. Acum ştim că sentimentele nu sunt blestemele unui zeu invidios, acum ştim că sentimentele sunt forţa care ne face supraoameni. Suntem cei care trăiesc în prezent pentru a desăvârşi viitorul