Cuvinte-bucle
scobitorile aşezate pe scaun –
Ultimul peşte din baltă e mic.
Strigătul locuinţei difterice
Nu-i aşa că ne cunoaştem?
Dezbracă
Dezbracă-mi sânii de pudicitate – vreau să-i las liberi
Să se joace sub bluze, atrăgând priviri,
Dar să aparţină mângâierilor tale, buzelor tale.
Dezbracă-mi şi gândurile şi dorinţele şi tot,
Doar ştii că tu eşti cheia lacătului meu interior –
Predă-mă mie, predă-mă ţie şi lumii aşa cum sunt,
Să mă cunoască goală, fără perdele enervante şi opace,
Să vadă razele soarelui prin crăpăturile corpului,
Poate aşa, camera asta gri în care trăieşte lumea, va prinde puţină culoare.
Dezbracă-mi pântecul – focul mocneşte încet,
Adună-te în jurul meu, sărută-mă apăsat
Şi intră în mine cu tot universul tău.
Sunt o zeiţă – mi-o spui şi o simt, chiar dacă nu cred în complimente,
Nu e nimic clişeu în ceea ce simţim.
Pentru noi există „fericiţi până la adânci bătrâneţe”.
Despărţirea, frica şi durerea
Există un fenomen în viaţa fiecăruia dintre noi de care nu suntem feriţi: desparţirea. Forma sau circumstanţele despărţirii, persoana de care suntem despărţiţi diferă, dar rămâne asemănarea care ne uneşte: suferinţa şi acea senzaţie de gol în stomac şi suflet. Poate fi vorba de moartea unuia dintre bunici; poate că eşti norocos şi sunt în viaţă. Dar nu scapi de iubirea din timpul adolescenţei, prima iubire, secretă sau la vedere, platonică sau nu, este fenomenul care schimbă percepţia noastră asupra vieţii. Excepţiile se numesc psihopaţi sau neadaptaţi social.
Cei mai mulţi trec prin diferite faze, care culminează cu exesul de alcool şi tutun. Cei cu o educaţie pragmatică trec mai uşor perioada de suferinţă, dar rămân şi ei cu sechele: ajung să creadă că dacă îmbracă armura cu sigla „voi folosi de acum persoanele doar în propriul interes” au câştigat. Din păcate ei rup din condiţia de om dotat cu sentimente, iar uneori după ani se încarcă de refulări incontrolabile.
Cei sentimentali, sensibili, cad până dincolo de iadul imaginat de religii. Ajung să înveţe ce înseamnă durerea psihică şi sufletească. Este momentul când cei mai mulţi se închid în sine şi nu se mai arată niciodată. Însă cei care reuşesc să se regăsească şi să se reconstruiască, devin supraoameni. Pot ajunge să iubească, pot ajunge să facă, nu le va fi frică să se manifeste ca fiinţe senzitive şi în paralel vor fi tăioşi ca briciul.
Faptul că viaţa e dinamică şi nu statică, aşa cum şi-ar dori mulţi, ne obligă să fim maleabili, deschişi şi veşnic dornici de
cunoaştere. Niciodată, în cursul unei vieţi, nu acumulăm cunoaşterea supremă, poate din lipsă de timp sau poate din lipsă de interes, dar putem cuprinde întreagă paleta de senzaţii-sentimente. Luate împreună, ca un întreg, sentimentele adevărate, ne dau un rezultat apropiat cu cel de nirvana. Dar ascunşi, în carapacea noastră de refulări şi frici, realizăm prea târziu sau niciodată, că nu am explorat latura aceasta umană şi probabil unică la fiinţele care populează actualmente Terra.
Unele studii susţin că durerea se învaţă, dar la fel se poate învăţa şi fericirea sau bucuria. Sunt printre noi mulţi care ajung să se teamă de bucurie pentru că după bucurie vine tristeţea, suferinţa. E un fel de a privi lucrurile defectuos, ca atunci când eu aş susţine că nu mai vreau să mănânc, pentru că oricum voi da afară mâncarea. Bucuria-fericirea şi tristeţea-durerea sunt sentimente normale, umane, fac parte din ciclul vieţii, aşa cum face parte desfrunzitul pomilor şi înmuguritul lor. Avem posibilitatea de a alege să scădem riscul unor întâmplări nefericite la fel cu posibilitatea de a creşte procentul întâmplărilor fericite. Dar nu putem controla întreg mecanismul întâmplărilor, nu suntem decât oameni, iar zeii tac de milenii.
Putem accepta, însă, când întâmplarea sau probabilitatea ne aduc în postura de a alege, să nu ocolim întâlnirile cu fericirea, oricât de firavă se arată. Putem alege uneori, să trecem pe lânga probabilitatea mare de a suferi, dar asta nu trebuie să ne ducă la o fugă continuă din faţa întâmplării. Fiţi fericiţi şi fără frică, iar timpul va face restul.
11 noiembrie 2011
Gebelezis
3 comentarii
Categorii: Contre nature, Fantomele trecutului, Gebelezis, L'amour
Nudul şi erotismul ca etalon?
Undeva, dintotdeauna, a existat mândria europeană de a fi „civilizaţi”, iar restul popoarelor barbare. Însă de dinaintea civilizaţiei egiptene, precursorii lor, imperiul asirian şi cel babilonian, credeau că datoria lor era să „civilizeze” popoarele aflate sub dominaţia lor.
Fiecare învingător din istorie era convins că deţine unicele repere sociale şi culturale viabile. Cuceritorii europeni au considerat că băştinaşii americani sunt sălbatici şi necivilizaţi din cauză că umblau semidezbrăcaţi şi locuiau în corturi. Respectul pentru natură şi religia lor au fost considerate barbarism. Au fost obligaţi, pe lângă cedarea pământurilor, să se dezică de religia lor şi de hainele lor.
Secolul trecut a fost caracterizat prin evenimente majore, care au schimbat definitiv mentalitatea europeană şi euro-americană. După cel de-am doilea război mondial a urmat o explozie de curente filozofice, economice şi religioase. Iar poate cea mai importantă revoluţie a fost cea numită „revoluţia sexuală”. În Europa şi în America, oamenii au simţit nevoia de a se elibera de vechile reguli după războiul proaspăt terminat. Poate undeva în subconştientul colectiv culpabilizau vechile reguli, legile laice, legile religioase şi morala existente până atunci.
Apar designeri care nu mai pleacă de la ideea unei femei şterse şi inexistente pe plan social, care trebuie să stea ascunsă în umbra legilor misogine inspirate de rigiditatea biblică. Femeile primesc dreptul la vot, prin urmare şi dreptul la imagine, la propria lor identitate. În ciuda a tot ce s-a spus, revistele cu nuduri feminine au permis o formă nouă de exprimare a feminităţii; s-a creat astfel un precedent al „normalităţii”. A fost ca un fel de punct pus la final de propoziţie şi exprima o frază de genul: aici se termină epoca ruşinii de corpul tău, de acum poţi face baie fără haine. Ironic?
În secolul XXI încă avem comunităţi care consideră nuditatea, chiar cea din baie sau din dormitor, ca fiind păcat. Avem tineret care, închistat în dogme absurde, neagă naturaleţea şi normalitatea actului sexual. E mai normal să ucidem în numele crucii sau a semilunii? Sau e normal să facem sex conform funcţiilor fiziologice cu care a fost dotat organismul?
Marile civilizaţii antice, admirate pentru dezvoltarea şi înflorirea lor pe toate planurile, aveau o mare libertate transcrisă şi în moda femeilor. În Egiptul antic aveau un voal transparent care nu ascundea nimic; în cultura minoică moda presupunea ca sânii să fie vizibili prin crăpăturile special amenajate. Picturile şi sculpturile istoriei au tins spre nuditate şi erotism doar atunci când bogăţia culturală se îndrepta spre apogeu.
Putem încerca să facem un grafic în funcţie de perioadele când nuditatea şi erotismul făceau parte din „normal” şi perioadele când nuditatea şi erotismul erau tabuuri şi se pedepseau prin lege. Vom vedea că acele perioade în care tabuul era aruncat asupra corpului uman au fost cele mai violente şi lipsite de cultură. Au fost perioadele în care vieţile omeneşti nu valorau nimic. Explicaţia se găseşte în definiţia psihopatului: oamenii sunt doar nişte simple obiecte, nu simt empatie. Astfel, în epocile în care corpul omenesc nu era expus imaginii generale legate de OM, acesta devenea nişte haine vorbitoare, poate chiar propria persoană (personalitate) devenea estompată prin necunoaşterea propriului corp, prin inexistenţa nudităţii personale.
De curând am pus două întrebări prietenilor de pe profilul meu de pe Facebook:
- „În cazul în care ai dori să faci o serie de poze nud sau pornografice, private, ar trebui să rogi un terţ. Pe cine ai alege: (total 21 voturi)
- cel mai bun prieten/cea mai bună prietenă (4 voturi)
- cineva dintre prieteni (2 voturi)
- un fotograf profesionist/semiprofesionist dintre cunoscuţi (12 voturi)
- altă variantă (3 voturi)”
- „Cât de ciudat ţi-ar părea ca eu să te rog să-mi faci poze nud/porno cu prietenul/soţul meu? (total 31 voturi)
- ar fi ok (6 voturi)
- deloc ciudat (6 voturi)
- cum o să mă uit la voi apoi? (4 voturi)
- nici nu mă gândesc, sunteţi nebuni (6 voturi)
- dacă accept, atunci trebuie să ne faceţi şi voi nouă (1 vot)
- şi dacă se lasă cu sex în grup? (3 voturi)
- altă variantă (5 voturi)”
Încerc să înţeleg ceva din răspunsurile date (nu spun câţi nu au avut curajul să voteze). Dacă la prima întrebare există un echilibru, la a doua e normal, având în vedere că am dat şi variantă negativă, să existe un dezechilibru.
Partea interesantă, dacă vrem să tragem un început de concluzii, este că mi-au răspuns persoane din grupa de vârstă 20-35, deci era de aşteptat să nu existe reticenţe, mai ales că întrebarea e ipotetică şi îi leagă de o acţiune iminentă. De unde atunci reţinerea lor în a răspunde întâi, iar la cei care au avut libertatea de a răspunde, din ce motive le-a fost greu să-şi imagineze o acţiune care implică nuditate/erotism/sex ca fiind ceva raţional-normal-natural, iar pe plan secund exhibiţionismul ca o autocunoaştere?
Dintre cei care au citit până aici, câţi aveţi libertatea de a vota pe blog? Aici rămâneţi anonimi, pe Facebook aţi avea nume.
Iar ca încheiere propun următoarea discuţie: comparativ cu civilizaţiile antice dezvoltate (egipteană, minoică etc.) suntem la un nivel al culturii, artelor şi libertăţilor sexuale egal sau superior? Dacă suntem la apogeul epocii noastre, atunci ce urmează?
Iluzia
În ultimul timp am observat că se vehiculează tot mai mult ideea de îngeri buni… dar ai naibii… prin filme şi seriale (probabil şi prin diferite cărţi, însă cum în ultimul timp citesc mai mult despre vampiri, trebuie să recunosc că la domeniul îngeri am cam rămas în urmă)… Am tot întâlnit ideea că îngerii au cam pierdut contactul cu divinitatea, că, de fapt, nu prea mai ştiu nici ei care e scopul lor şi duc un război haotic cu oamenii în speranţa că vor intra din nou în graţiile domnului, sau că îngerii sunt nişte creaturi destul de odioase al căror scop este să facă „bine” indiferent de daune sau victime colaterale (vezi Constantie, Supernatural, The Prophecy, Fallen etc. – mai puteţi da voi exemple mai bune, dacă doriţi.)
Nu ştiu voi ce părere aveţi despre noua (sau mai veche) imagine oferită îngerilor (însă sunteţi mai mult de bieveniţi să vă exprimaţi părerea, indiferent care e ea), dar eu mi-am mai bătut capul încercând să aflu de ce se vrea umanizarea îngerilor… adică de ce să punem în cârca lor crime în numele binelui şi alte defecte omeneşti? A, staţi… asta era din Biblie… şi totusi… nu vi se pare că îngerii cei drăguţi ce-i vedem pe felicitări sau în desene pentru copii sunt doar atât şi că, în final, poate că singurii „îngeri” sunt oamenii fără vreun scop care mai speră că punându-şi aripi o să aibă unul… ceea ce e cam trist.
(Symphonie)
Iluzia
Redefinită, refractară şi insolită,
ultima poză, ultima grefă…
iluzia, umbra şi tic-tac-ul,
asezonate cu urzici
şi un cristal.
Pervers, nedefinit şi plat,
ursita marginilor gropi
şi somnul.
Căzut de jos,
mai sus ca noi,
pierduţii îngeri
în inexistenţa lor,
caută scheletul aripilor
de înger, de pasăre, de avion.
II.
Renăscută întrebare:
perverşi, existenţi sau falşi?
Divinaţia e ultima putere,
infamă, vulgară, divină…
A şti, a nu putea interveni,
acumulând refulări.
Obsesii.
Îngeri sau nonexistenţi?
(Gebelezis)
Primer día de mi vida
I.
produce mejor placer que la coca;
una sonrisa y la palabra ideal
II.
ideas, palabras, alegría y amor,
un cocktail maravilloso,
una alma angélica
y tu.
After wedding…
I.
De mai bine de o săptămână în jurul nostru e mai linişte… după ce ne-am spus „DA” orice dubiu sau speranţă că ceremonia ar putea să nu aibă loc s-a spulberat. Am ieşit din Primărie ţinându-ne strâns de mână, cu zâmbetul pe buze şi cu sufletul plin de iubire. Nici măcar ploaia ce a venit la scurt timp după ce am făcut fotografiile nu ne-a tulburat ziua. Părea mai degrabă un botez al noii vieţi începute: NOI.
16 august 2011: confirmarea iubirii noastre în faţa întregii lumi. Celor ce încă mai cred că totul se va disipa în câţiva ani le dorim să aibă măcar o dată în viaţă un moment în care să trăiască la fel cum trăim noi în fiecare zi… doar atunci vor înţelege că se înşală. Celor care au crezut şi cred în noi le mulţumim din suflet şi îi păstrăm cu tot dragul tot acolo.
Planuri de viitor? Cu siguranţă! Ne aşteaptă Spania, unde ne vom clădi noua viaţă (pe care am început-o oarecum deja), iar dacă lumea nu va deveni prea veninoasă, poate vom avea şi-un pui de om căruia să-i dăruim tot ce putem… dar asta, dacă va fi, va fi peste câţiva ani. Momentan ne concentrăm să ne punem cap la cap „cuibuşorul” şi să fac cursul de limbă ca să pot preda. Nu obişnuiesc să fac planuri atât de departe în viitor, dar aceste planuri s-au făurit mai mult prin dorinţa noastră ca lucrurile să se aşeze în aşa fel încât totul să meargă spre bine 
Symphonie
II.
Imediat după ce am rostit „Da”-ul „hotărât” (în viziunea ofiţerului de stare civilă), mă aşteptam să se petreacă ceva. O minimă schimbare în percepţia mea. Să mă simt „altfel”. Dar nu. Dacă nu ar exista certificatul de căsătorie, aş avea tendinţa să cred că totul a fost doar motiv de adunat neamuri şi prieteni alături de noi.
Au trecut săptămâni de la fericitul eveniment şi noi suntem aceeaşi. Poate o idee mai stresaţi din cauza plecării spre alte ţări. Ţara noastră ne reneagă tinereţile, potenţialul şi numele de Om. Dar asta e altă poveste. Şi e tristă. Eu vreau să spun povestea noastră cu bucurie, această bucurie liniştită, caldă şi plină de sufletele noastre. În mod tradiţional se numeşte iubire, dar bietul cuvânt a devenit atât de desuet de atât amar de folosinţă.
Trebuia să ne simţim altfel? Suntem aceeaşi, ne iubim la fel, vorbim la fel; trăim la fel. De ce au fost atâtea întrebări şi suspiciuni pentru acest simplu act? Adică dacă căsăstoria nu mai e la modă trebuie să fim trataţi ca nişte oligofreni?
Sunt mândru şi îndrăgostit. Mândru de soţia mea. Îndrăgostit de soţia mea. Ce frumos sună: soţia mea.
Gebelezis
Schizofrenie I
I.
Semnul celor mulţi s-a dezvoltat în voi şi v-a furat lumina,
Seninul viselor de zi, îndoliat de rapacitatea stelelor,
Şi ştergerea bolnavilor de EU condescent cu voi.
Beletristica e forma ilegală de-a minţi cu rânjetul deschis spre Nobel,
Scleroza e scuza preferată de imitatorii laşi,
Dar voi bezmetici impotenţi pe cine mai furaţi?
II.
Cântecele de la radio sunt cu termen de valabilitate,
Iarna e nervoasă ca e vară azi, iar emisfera cerebrală râgâie.
A avut bunul simţ să-şi ceară scuze între două episoade.
Paranoice.
III.
Îndeasă repede ciolanul pe gât.
Scapă de ciorapii puturoşi,
Ascunde plasa cu pene de vidră
Şi pleacă pe Marte.
Adio.
Undeva suntem
deschisă ochilor de lună, verde în roba ta de zi
priveşti candidă cum coboară, în miez de nucă putregaiul…
zâmbind în pumn, ai tras ceasul din drum,
ai aruncat lacătul şi ultima urmă de fum.
am tăcut o clipă
concertul îngerilor era fals,
un nemernic inventase compact discul,
iar noi, nerecunoscători,
l-am sugrumat în somn.
ne furase raiul.
deschisă vieţii, albastră în roba ta de lună
priveşti serioasă cum viaţa ne uneşte.
Cum omori o hidră?
Cum omori o hidră? La fiecare tăiere a unui cap
primeşti alte 3 capete. Aş fi zis că e o variantă să torni apă moartă pe ea şi să speri că moare. Dar unde să găseşti apa asta moartă?
Basmele ne dau indicaţii clare: după cei doi munţi înalţi care-şi dau cap în cap. Să vedem. Un search pe google maps oare ne este suficient? Făt-Frumos sau fiul împăratului mergea până la capătul pământului şi acolo găsea munţii de cremene (o brichetă uriaşă a Demiurgului?) Unde e capătul lumii tale?
Profesorii de literatură ne-au învăţat să privim la figurativ, cosmogonic sau/şi alegoric. 
Capătul lumii e în lumea cealaltă, dar lumea cealaltă e atinsă principial după moarte. De aceea e apa moartă? Sau e vie dar trecând în tărâmul nostru moare? Poate. Şi totuşi dacă pui apă moartă pe hidră, moare? Oare hidra poate muri de foame? Să-i provocăm foame de activitate şi să o omorâm. Ăsta ar fi planul ideal, reprezentat de lenea de gândire. Această lene socială, caracteristică ultimelor 2 decenii în societatea noastră.
Symphonie
Gebelezis
