Ştiu că te înspăimântă moartea, chiar dacă prin asta unii ar afirma că dai dovadă de faptul că nu ai trăit. Dar ei nu ştiu că moartea de care te temi tu, moartea de care mă tem eu nu e moartea corporală, ci e
moartea tuturor momentelor în care suntem împreună şi simţim că undeva există un scop şi pentru noi, e
moartea îmbrăţisărilor şi a iubirii de care ne legăm cu atâta ardoare, e
moartea sufletului şi a luminii din noi.
Dorm cu ochii deschişi spre luna plină
Ca să mă orbească reflexia ei în lacrimile mele.
Nu mai vreau miere nici măcar pe răni mai vechi,
Uneori mă mir de unde le-a venit ideea
Că mierea vindecă moartea cronică a sentimentelor.
Nu ştiu dacă a contat vreodată atât de mult certitudinea iubirii. E mult prea simplu să te prefaci că totul e bine şi să porţi pe umeri două vieţi în paralel. Naiba să le ia promisiuni! Nu sunt bune la absolut nimic, oricât de capabili sau nu suntem să ne ţinem de ele. Odată rostit cuvântul “promit” însămânţezi îndoială şi durere, chiar dacă nu ajung să se materializeze. O porcărie de zile mari! Ca şi cum ai avea posibilitatea “move to trash” şi toate se aruncă frumos, tu rămâi imaculat, dar mizeriile lăsate în urmă suferă. Asta suntem mulţi dintre noi, dacă nu majoritatea: nişte mizerii lăsate în urmă de alţii, un nimic ce suferă de hemoragie de durere. Totul şi-a pierdut sacralitatea, iar dacă ai avut proasta inspiraţie să-ţi oferi sufletul pe tavă, o să-l primeşti cu siguranţă numai bun de aruncat la gunoi. Move to trash, remember? Unii dintre noi ar trebui să urmeze cursuri de indiferenţă sau de aducere la nivel la indiferenţă care să-i protejeze de promisiuni. M-aş oferi şi eu. Dar până atunci nu-mi rămâne decât să arunc dracului toate promisiunile şi să încerc să trăiesc murind.
Mă “înarmez” cu un pahar cu vin şi încerc să uit incompetenţa ta de a reuşi să mă faci să mă simt frumoasă. Din când în când tremur şi îmi amintesc suferinţa ce mi-ai trântit-o în cap, ca un bolovan, fără să-ţi pese de consecinţe. Acum nu cred niciun cuvânt din ce îmi spui. La fel de bine ai putea să-i spui “te iubesc” şi ultimei curve de pe centură, pentru mine ar fi tot una. Mă acuzi pe mine de teatru, dar dacă am sta bine să ne gândim, tu eşti cel mai bun actor în această relaţie. Poţi să juri că acela e adevărul, nu mă convingi. Mi s-au vândut destule adevăruri în cei 20 de ani ai mei ca să cred într-unul ieftin şi deja expirat. Degeaba îţi explic că iubirea adevărată nu există. Eu trăiesc în această lume de ani buni şi o ştiu, cu toate că-mi plăcea să mă mint că nu e adevărat. Doar tu ai zis-o: adevărul doare!
Am ameţit şi singurul meu gând se îndreaptă spre tine. Nu am mai văzut o stupiditate atât de mare de când mă ştiu! E şi asta o metodă de a mă cunoaşte. Aşa că se cuvine să-ţi mulţumesc! Mulţumesc, naiba să te ia!, că m-ai făcut să pierd şi puţinul ce-l aveam!
Azi te urăsc! Te urăsc şi am un chef nebun să fac contrariul a tot ceea ce te-ai aştepta să fac!
Aseară te-am înşelat! Te-am înşelat în vis, dar a părut atât de real! Însă ştii ce e trist? Cu toate că te-am înşelat cu A., îmi părea rău! Deşi puteam să-l iubesc pe el, deşi putea să mă iubească, eu tot la tine mă gândeam! La naiba! Te urăsc şi mă urăsc că te-am lăsat să mă invadezi în halul ăsta! Unde dracu mi-am lăsat puţina demnitate pe care o aveam? Trebuia să te dau naibii, să te înjur şi să te scuip în faţă pentru tot! Să îmi bat joc de tine în ultimul hal şi după să te arunc ca o cârpă! Să te fac un coş de gunoi în care să-mi arunc toate mizeriile! Dar nu! La dracu!
La naiba, iar devii ca un drog! Intru în sevraj la fiecare 5 minute. Nici măcar o supradoză din vocea ta nu mi-e de-ajuns. Doamne, cât m-am săturat de toată porcăria asta de depresie şi distanţă! Vreau să te am lângă mine până mi se face rău, te dau dracului şi după iar vin tânjind după tine. Mă enervezi când eşti apatic, îmi amplifici depresia. Vreau să simt că trăiesc când vorbesc cu tine, ce dracu! Nu am nevoie de moarte, e destulă în mine. Cred că, dacă ai fi acum lângă mine, nu aş fi în stare nici să-ţi adresez vreun cuvânt. Te-aş sufoca cu săruturi şi după mi-aş dori să mor în braţele tale. Să mă strângi în braţe până mă doare! Până mă zdrobesc de tine!
Mi-e scârbă de toţi tipii disperaţi care se dau la mine când mă duc noaptea singură acasă. Mi-e scârbă când îmi imaginez dorinţa lor pe trupul meu şi îmi vine să mă spăl de mizeria gândului. Nu aş putea suporta buzele altuia pe pielea mea. La dracu cu toate! Vreau să-ţi rup tricoul de pe tine şi să-ţi învineţesc gâtul de la muşcături, mai rău ca ultima dată! Mi-o doresc atât de mult, încât cred că aş încremeni dacă ai fi lângă mine. Numai privirea ta îmi străpunge tot ce e imaterial în mine.
Măcar de aş putea să-mi mai trec o dată degetele în părul tău lung…
Acelaşi local, aceeaşi masă. Aceeaşi dorinţă de a mă ascunde în anonimat. Ciudat e că, pentru prima dată de când vin aici, mă enervează muzica, chiar dacă e genul meu. Parcă îmi violează sufletul. Am nevoie de linişte acum şi toată lumea râde şi vorbeşte prea tare. Nici de bere nu am chef. Nu am chef pentru că sunt singură şi nu mă simt bine când beau bere singură. E prea deprimant. Şi-aşa am o stranie senzaţie de depresie. Nu mă copleşeşte ca de obicei. Reuşesc să mă meţin pe o linie de plutire, deşi sunt empty inside.
Nu ştiu ce naiba e cu mine, ce e cu tine, ce e cu noi. Îţi mărturisesc că am un chef nebun să te acopăr cu săruturi şi tu îmi spui că vrei să te acoperi cu bani. Nici dacă aş fi curvă nu aş putea să fac asta, doar ţi-aş lua banii. Cine ştie, poate aşa aş reuşi să am orgasme de fericire…deşi e o prostie. Pe mine nici banii şi nici numărul lor nu mă pot face fericită. Cred că am mai multe orgasme când citesc filosofie existenţialistă.
Vreau să resimt starea aceea de euforie ce am simţit-o în noaptea în care am vorbit despre suflet. Cred că aş fi fost în stare să ţi-l ofer pe al meu pe tavă şi să-ţi zic “ia-l, rupe-l, dacă vrei, dar umple-l cu toată iubirea de care eşti capabil, dar nu ţi se dă voie să o simţi pentru mine”. Atunci aş fi vrut să facem dragoste până în zori. Pereţii erau oricum neliniştiţi sub desenele de cretă…
Unii dintre voi s-ar putea să mă recunoaşteţi la un moment dat, dar nu îmi voi dezvălui identitatea şi voi lăsa acest blog în seama hazardului, pentru momentele în care lumea devine prea ciudată şi am nevoie de un refugiu.
De ce “Symphonie pour un monde étrange”? Pentru că lumea e deja mai mult decât ciudată oricum şi pentru că…mai sunt suflete ce au nevoie de ceva mai mult.
Symphonie
S-au exprimat asupra gândurilor de rac: