E trist ce se întâmplă perioada aceasta (și nu numai) în învățământ. Am citit și ascultat diverse păreri și m-am întrebat ce aș simți eu acum dacă aș fi profesoară la o școală de stat. Apoi mi-am amintit ce am experimentat cât am fost elevă. Am încercat să văd din toate perspectivele (profesor, elev, părinte, om parte din societate).
Eu nu am luat vreodată în calcul să devin profesoară. Dar uite că viața m-a dus și în acest punct. Într-adevăr, în sistem aș fi renunțat demult, m-aș fi simțit sufocată (am văzut o picătură din acel ocean când am făcut practica în facultate). Dar îmi place să cred că am luat pasiunea, dorința de a da și a crea o legătură sinceră cu elevii de la profesorii care au făcut asta la rândul lor, care mi-au fost inspirație și exemplu, chiar dacă atunci nu știam asta. Și poate nici ei nu știau, dar o făceau natural, pentru că venea din ființa lor. Și cred că reușesc să (mai) fac și eu asta, mai ales atunci când mi-o confirmă și elevii mei.
Știți cum e să nu îți placă deloc o materie, dar să o înveți din respect pentru pasiunea pe care o pune profesorul când o predă? Așa am fost eu cu istoria. Aveam în generală un profesor care vorbea cu atâta patimă, că învățam din respect și drag. Nu mai e printre noi, dar îmi trece adesea prin minte. La fel a fost și în facultate cu cultura și civilizația britanică. Eu prefer alt tip de istorie, nu cel predat în școli, dar modul de a da mai departe ceea ce predai face o mare diferență. Iar dacă poți atrage spre tine și elevii cărora nu le place materia, ei, bine, asta înseamnă să fii mafiot 🙂 (să facem și o glumă).
Ceea ce vreau, de fapt, să subliniez e faptul că un profesor nu e doar atât: un om care vine în clasă, predă, iese din clasă și își vede mai departe de viață. Firește, există și astfel de persoane care practică această meserie. Dar eu aici nu vorbesc despre ei. Vorbesc despre profesorii care inspiră, dincolo de ceea ce predau. Care creează conexiuni, predau lecții de viață prin propriul exemplu.
Dar pentru asta e nevoie să fie și deschidere pentru a fi primit. Și pentru a putea să se facă mai departe schimbul de dare/predare-primire. Noi ne hrănim unii pe alții. E un schimb reciproc. Fără reciprocitate, e doar dat sau doar primit. Iar un astfel de sistem colapsează, mai devreme sau mai târziu. Pentru că nu poți da sau primi la infinit fără a face tu la rândul tău același lucru.
Așadar azi vreau să readuc la suprafață ce am simțit să dau eu în urmă cu ani de zile celor care m-au inspirat și m-au călăuzit. Și datorită lor am realizat că procesul creației are loc mult mai ușor atunci când există conexiuni de la inimă la inimă. Conexiuni cu care am fost binecuvântată și cu unii din cei ce mi-au fost mai mult decât profesori la catedră. Iar co-creațiile ce au prins viață în urma acestor conexiuni sunt modul în care am știut atunci să mulțumesc, să arăt recunoștință, să dau pentru ce am primit.
E vorba de versurile unui cântec (melodia compusă tot de – la vremea aceea – o elevă 🙂 ). Veți auzi mai multe voci, tot elevi. Pregătisem și ne organizasem câteva săptămâni pentru acest proiect. Cu și de drag, cu și din recunoștință. Cu și din inimă. Am numit cântecul Călătorie pe curcurbeu pentru că așa voiam să văd și îmi doream să fie viața: o călătorie alături de oamenii dragi, susținându-ne unii pe alții, bucurându-ne de ce ne iese în cale, creând din vise propriul paradis.
***
În căutările mele spre a mă înțelege ca ființă cât timp am fost în liceu, am primit susținere (și nu numai) așa cum a avut atunci nevoie al meu suflet. Iar în urma acestei frumoase experiențe s-a născut textul de mai jos. Vă redau doar o parte, iar cei curioși pot să îl citească integral accesând link-ul.
Lumina din suflet
(…)
– Dar aceasta e… – E…? – O modalitate de a învinge moartea! – Nu… – Atunci la ce bun să ai astfel de vise dacă nu poți salva persoanele respective? Dacă nu poți învinge moartea, ce rost mai au? – Ce rost mai are să trăiești dacă știi că nu va fi pentru totdeauna? – … – Nu putem primi răspuns la toate întrebările noastre. Și chiar dacă am putea, nu am fi pregătiți. – De ce nu? În loc să ne pierdem mințile căutând răspunsuri… – Mai bine ne-am pierde mințile știindu-le? Suntem prea limitați pentru a accepta multe lucruri. Cum crezi că a luat naștere negarea? Cuvântul „nu” există și va exista mereu datorită limitelor noastre, a neputinței de a întelege. Certitudinea noastră este incertă. Nu putem cunoaște decât părți de adevăr. Nu poți învinge moartea. – Eu cred că poți. Mirarea se împrăștie prin aer. – Credeam că ai înțeles. – Poți învinge moartea…prin viață!
(…)
– Crezi că iubirea limitează omul? – N-ar trebui, numai că oamenii nu știu să iubească la scară cosmică, sunt ei înșiși limitați. – Dar…? – Iubirea este adevărul. Dar e presărată cu zgârcenie, bine că o întâlnim din când în când. – Însă prima condiție a iubirii nu e ca omul să se iubească pe sine însuși? Fără puțin egoism, omul nu poate manifesta înțelegere și afecțiune față de ceilalți. – Cei din jur nu ne iartă când ne iubim pe noi înșine…dar cred în iubirea senină, fără convulsii.
În încheiere, gândul meu se îndreaptă spre cei care încearcă, în ciudat tuturor greutăților, să facă o schimbare spre bine, spre vindecarea acestui sistem. Fie că e vorba de părinți, elevi, profesori sau alții care, prin orice gest mărunt, pavează drumul spre o realitate care să răspundă nevoilor noastre autentice.
cu mult drag, prietenei mele de suflet, Mirela Elena Chiș
Motto: „A vedea divinul în prietenul nostru este dovada că am descoperit divinul în noi înșine”
Prolog
– Sakura, spune-mi ce vrei să afli scrutând cerul? – Aș vrea să știu dacă undeva, undeva…nu știu unde, sub miliardele de stele, se află vreo ființă care a reușit să pătrundă înțelesul acestei lumi…să adune părțile de mister și să le lege într-o poveste sub chip fantastic și totuși real… – Și ce ai face dacă într-adevăr ar există o astfel de ființă? – Ar fi posibil? – Nu erai tu cea care spuneai că orice poate deveni realitate dacă ne-o dorim îndeajuns de mult? – Da, însă… – De ce să te îndoiești de acest lucru acum? Acea ființă există. – Dar…? – Dar trebuie să înțelegi anumite lucruri…înainte de a merge în căutarea ei. „Cred că nimic nu este întâmplător și că suntem creați din lumină, doar că suntem flori și mistere greu de descifrat. Cele mai dificile probleme, cele mai frumoase și pline de adevăr.” Asta a spus odată acea ființă. – Suntem creați din lumină? – Da. – Nu știu dacă înțeleg. – Vei înțelege în timp. Îți voi spune povestea ei și vei reuși să pătrunzi sensul cuvintelor.
Povestea unei ființe de lumină
Bătrâna se așeză pe canapeaua veche din fața mesei. Avea pleoapele grele, dar privirea iute și pătrunzătoare. Respiră adânc și începu cu o voce calmă, de poveste: – Era o dimineață de octombrie. Stele încă se mai zăreau pe cer, dar nu avea să fie o dimineață obișnuită…Vântul începu să sufle spre est, ceea ce nu o mai făcuse aproape niciodată. Cu toții ne-am dat seama că ceva avea să se întâmple. După câteva zile, vestea se împrăștie: se născuse o fetiță, pe nume Hikari , cu trăsături dulci și ochii de un albastru-cenușiu. Era al doilea copil al familiei Saiki . Primul era un băiat, pe nume Taiyo , mai mare cu 10 ani decât Hikari. Toate au început de la prima privire, prima atingere, primul zâmbet, prima lacrimă…primul cuvânt. Fetița pășea încet pe drumul vieții. Totul părea să-i surâdă: viața unui copil nu putea să poarte umbra deziluziilor. Până când armonia din familie începu să se destrame la îmbolnăvirea micuței Hikari. – Ce s-a întâmplat? – Se pare că doctorul i-a pus un diagnostic greșit. Situația ei s-a agravat atât de tare, încât a fost la un pas de moarte. Însă… Bătrâna se opri pentru câteva momente, ezitând. – Însă…? – Însă…rugăciunile părinților ei au fost ascultate. Dar această experiență avea să marcheze viața lui Hikari pentru totdeauna. – … – A fost deschiderea către misticism…nu mai era acea Hikari de dinainte, căci îi fusese permis, într-un mod sau altul, să-L întâlnească pe Creator… Sakura asculta cu uimire cuvintele rostite de bătrână, încercând să le pătrundă sensul. – L-a întâlnit pe…Creator? – Într-un vis… – I-a apărut în vis? – Se spune că a încercat să-L facă să o privească în ochi. Nu înțelegea de ce își ținea ochii închiși. Până când, după multe insistențe, Și-a deschis ochii…și de atunci a știut că nu e bine să te uiți în ochii lui Dumnezeu… Bătrâna continuă după câteva momente de tăcere: – După scurta „întâlnire” cu Tatăl Ceresc, viața-i a început să se scurgă în jocuri de copii. Dar înțelepciunea, de care avea să dea dovadă mai târziu, se făcea de multe ori remarcată prin tăcerile ei și prin pasiunea pentru descoperirea cărților.
***
– Astfel au trecut anii. Printre oameni se vorbea tot mai des despre Hikari. Se zvoneau multe… – Multe? – Da…mai ales despre visele ei… – De ce? Cu ce erau atât de deosebite? – Se pune că…avea vise în legătură cu moartea altor persoane. Dar mesajele erau criptate și nu reușea să-și dea seama despre cine era vorba. Toate le avea înainte cu aproximativ o lună de moartea persoanei…Într-unul din vise…se afla pe un drum, ținând două pietre în mâini. Se simțea amenințață, iar un spirit malefic a făcut-o să scape o piatră din mână. A început să o caute disperată pe jos…cu gura…S-a trezit, vărsâd lacrimi..neputând să se oprească. Multă vreme a crezut că era vorba de mama ei, însă timpul i-a dovedit că s-a înșelat în momentul în care mătușa ei s-a stins din viață… Privirea Sakurei se întristă. Bătrâna continuă: – La fel s-a întâmplat și cu tatăl ei și cu una din prietenele ce-i era asemeni unei surori… – Dar aceasta e… – E…? – O modalitate de a învinge moartea! – Nu… – Atunci la ce bun să ai astfel de vise dacă nu poți salva persoanele respective? Dacă nu poți învinge moartea, ce rost mai au? – Ce rost mai are să trăiești dacă știi că nu va fi pentru totdeauna? – … – Nu putem primi răspuns la toate întrebările noastre. Și chiar dacă am putea, nu am fi pregătiți. – De ce nu? În loc să ne pierdem mințile căutând răspunsuri… – Mai bine ne-am pierde mințile știindu-le? Suntem prea limitați pentru a accepta multe lucruri. Cum crezi că a luat naștere negarea? Cuvântul „nu” există și va exista mereu datorită limitelor noastre, a neputinței de a întelege. Certitudinea noastră este incertă. Nu putem cunoaște decât părți de adevăr. Nu poți învinge moartea. – Eu cred că poți. Mirarea se împrăștie prin aer. – Credeam că ai înțeles. – Poți învinge moartea…prin viață!
***
Bătrâna își reîncepu povestea după ce își dădu seama că în ochii Sakurei strălucea convingerea propriilor idei atât de puternic, încât nu avea sens să încerce să-i schimbe părerea. – Îi plăcea să le vorbească tinerilor despre viață, despre lume, continuă cu aceeași voce calmă. Dar sub zâmbetul ei se ascundea tristețe. Își dorea foarte mult să poată să împărtășească toate acestea cu propriul ei copil. Însă, dintr-un motiv neștiut… – Nu a reușit să aibă copii? – Da… Sakura căzu pe gânduri. Auzi vocea bătrânei la scurt timp: – Catharsis prin suferință… Fata privea cu nedumerire în ochii bătrânei. – De multe ori, reîncepu bătrâna, oamenii au nevoie de…o purificare fizică, și în același timp, sufletească. – O poți dobândi prin suferință? – Poate e puțin mai greu de crezut, însă, da. De multe ori, prin suferință se atinge cel mai mare grad de purificare. – Nu înțeleg. De ce ar avea nevoie de purificare o ființă ca Hikari? – De ce a fost nevoie ca Iisus să sufere pentru a mântui lumea, când mântuirea ar fi putut fi dobândită fără suferință? Se lăsă tăcerea între cele două. După câteva momente, bătrâna își reluă povestirea. – În ciuda celor ce i se întâmplau, în adâncul ei, știa că va veni ziua în care totul va lua sfârșit…
***
– Așteptarea și suferința nu au fost zadarnice. Dumnezeu i-a dăruit viață în pântec în urma atâtor suferințe. Visul ei avea să devină realitate…Singurul lucru cel mai purta pe chip era fericirea. A adus pe lume un băiat ce purta în ochi același cer senin ca cel ascuns în ochii ei… Bătrâna se ridică de pe canapea și merse la fereastră. Soarele apusese de mult. Privea cu ochii pierduți în zare, ca și cum ar fi încercat să găsească ceva, sau pe cineva, dar fără succes. – Ce s-a întâmplat cu ea și cu familia ei? – Au trecut câțiva ani de atunci…toată lumea spunea că fiul ei avea să fie la fel de înțelept precum ea. Dar… – Da…? – Într-o zi s-a hotărât să plece în căutare de noi adevăruri. De atunci…nimeni nu mai știe nimic de ea. Mulți spun că a pornit înspre munți, însă nimeni nu poate să o afirme… Sakura se ridică și merse lângă bătrână. – Tot nu înțeleg… – Nu înțelegi? – Da! Din toată povestea ei nu reușesc să-mi dau seama la ce s-a referit când a spus că suntem creați din lumină. Nu pot să… Fata își întrerupse cuvintele zărind un zâmbet ușor pe buzele bătrânei. Prezența zâmbetului îi sporea confuzia. În acel moment, se hotărî. – Vreau să merg…în căutarea ei. – Crezi că o vei găsi? – Nu am cum să aflu acest lucru dacă stau aici. – Da, ai dreptate… Bătrâna o privi pe fată cu multă admirație, dar și îngrijorare. – Ai grijă de tine, Sakura. Iar dacă într-adevăr o vei găsi pe Hikari… – Da…? – Nimic. Hai să ne odihnim. Mâine e o zi importantă.
Motto: „Înțelepciunea nu o primim. Trebuie a o descoperi pentru noi înșine, în urma unei călătorii pe care nimeni nu poate să o facă pentru noi.” (Marcel Proust)
Calea spre înțelepciune
Trecuseră 3 zile de când Sakura plecase de la casa bătrânei. Se hotărî să o ia înspre munți, să-i întrebe pe bătrânii satelor dacă nu știu unde s-ar putea afla Hikari. Poposi la un han a patra seară, pentru a se odihni înainte de a trece prin munți. După ce luase cina ieși în curtea din spatele hanului să-și pună ordine în gânduri. Avea doar 18 ani, dar convigerile-i erau puternice. Încerca să-și ascundă tristețea, ce o copleșea mereu în nopțile cu lună plină, în spatele unor ochi căprui – ochi ce căpătau de multe ori sclipiri smaraldice. – S-a întâmplat ceva? Părul castaniu închis al fetei descria valuri în vânt, ușor, ca și cum o pensulă ar picta fluturarea delicată a șuvițelor. Vocea blândă a femeii părea să încălzească inima ei. – Nimic… – Ochii tăi spun altceva. Sakura a privit pentru prima dată cu atenție în ochii femeii ce s-a așezat lângă ea. Un sentiment ciudat de liniște a început să se strecoare în sufletul ei trist. – Ce…spun…ochii mei? a rostit cu o voce mai mult tăcută. – Tristețe…de ce ești tristă? – Sunt doar niște gânduri aduse de noapte. – Nu ai vrea să-mi spui despre ce gânduri e vorba? Poate te-ar ajuta să te simți mai bine. – Vă mulțumesc, dar… – Știi…gândurile sunt pentru unii un mod de viață, un stil de a trăi în lumină. – Nu cred că pot afirma acest lucru și despre mine. – Eu cred că în tine zac mai multe decât crezi, doar că e nevoie de timp pentru a le descoperi și a le face să lucreze în folosul tău. – Vă mulțumesc pentru asta, însă… – Te rog… „îți mulțumesc”. Cum te numești? – Sakura. – Sakura…frumusețe, efemeritate și…fragilitate. Cine ți-a ales numele a știu să-ți citească adâncul. Fata zâmbi absent și-și îndreptă ochii pe cer. Îi alunecau prin minte gânduri cu o intensitate chinuitoare. Plângea pe dinăuntru și zâmbea, simțea că se sufocă și că e goală în același timp. Purta mereu veșnicul război lăuntric, căuta liniștea și o respingea concomitent, iubea și ura viața cu aceeași intensitate. – Nu știu. Acestea fură cuvintele ce străpunseră liniștea. Sakura se uita acum cu o privire de nepătruns în ochii femeii. O vedea ca și cum ar fi o rază de lumină, ca și cum albastrul-cenușiu al ochilor ei ascundea cuvintele ce-i puteau aduce calmul în furtuna obositoare din suflet. Vroia să-i spună totul, să-i povestească întreaga-i viață și să o roage fierbinte să nu o lase singură. Era un sentiment atât de ciudat și paradoxal de natural. Avea încredere în femeia pe care nu o cunoștea, știa că, dacă există cineva, ea e cea care ar putea să o înțeleagă. Dar nu spuse nimic. Cuvintele se lăsau așteptate. Buzele-i erau pecetluite cu tăcere, deși ochii-i schițau vorbele. Citind parcă ochii fetei, femeia întrerupse tăcerea: – Bine, micuță floare de cireș, eu zic să mergem să lăsăm luna să ne dăruiască vise, e târziu.
***
Zorile s-au strecurat timid prin ferestrele pe jumătate acoperite ale hanului. Sakura era demult trează. Îi plăcea să privească răsăritul, soarele-i dădea energia necesară să-și continue drumul. După câteva momente în care își reaminti cuvintele lui Hikari, s-a îndreptat spre pat, de unde și-a luat puținele lucruri aduse, și a coborât în fața hanului. Acolo a zărit-o pe femeia ce o întâlnise cu o seară înainte. S-a apropiat de ea. – Bună dimineața! – Bună dimineața, micuță floare de cireș! Pleci? – Da. Mă îndrept spre munți. – Spre munți? Nu e un drum cam pustnic pentru cineva ca tine? – Poate…însă caut singura persoană care m-ar putea ajuta. – Și cine e această persoană? Sakurei nu-i plăcea prea mult să i se pună întrebări despre călătoria ei, însă acea femeie purta ceva în ochi, ceva ce îi dădea încredere. – E…o persoană…înțeleaptă. Numele ei e Hikari. Fața femeii părea să capete o paloare neobișnuită. – Și de ce crezi că ea te-ar putea ajuta? Sakura i-a povestit discuția ei cu bătrâna. – Aș putea să te însoțesc pe acest drum, dacă dorești. Sunt și eu în căutare de răspunsuri, iar călătoria prin munți va fi cu siguranță mai plăcută având o companie. – Accept cu toată plăcerea! Ochii Sakurei schițară un zâmbet. Gândurile-i zburau la tot ceea ce avea să urmeze. Entuziasmul reușii să-i șteargă pentru un timp tristețea ce-i apăsase sufletul în noaptea de-abia trecută. Știa că nimic nu avea să mai fie la fel, că zilele nu vor mai trece în același ritm încet și leneș, că soarele și aștrii nopții-i vor servii drept călăuză și femeia cu parfum de mister îi va fi sprijin și companie. – Să pornim, atunci! Dacă grăbim puțin pasul, vom reuși să ajungem la poalele munților înainte să se însereze.
***
Vântul sufla cu o intensitate precisă în momentul în care au pășit în ultimul sat dinaintea munților. Apusul se prelingea ușor pe cer, iar Sakura știa că noaptea avea să se înfingă în inima ei mai adânc ca niciodată. Era mereu aceeași dedublare – aproape perfectă – ca și cum noaptea i-ar fi fost parte din suflet, o conștiință născută involuntar să judece fără urmă de înduplecare, să crucifice fiecare gând ce nu ar trebui să fie gândit. – Cred că ar fi înțelept să găsim o gazdă, altfel vom fi nevoite să înnoptăm sub stele. Femeia privi îndelung înspre fata pe care parcă nu o mai recunoștea. Sakura? Mă asculți? Cu o mișcare cvasi-naturală a buzelor, Sakura îi răspunse mecanic și rece: – Da. Oriunde e bine. S-au îndreptat pe o cărare ce ducea la ieșirea din sat unde locuia o tânără. Aceasta le-a oferit singura cameră ce o avea liberă și o masă caldă. – Îți mulțumim pentru ospitalitate! Spuse într-un sfârșit femeia, în timp ce tânăra strângea masa. – Cu cea mai mare plăcere. De obicei nu trece nimeni prin aceste ținuturi, dar când am ocazia să întind o mână de ajutor, nu ezit să o fac. Femeia zâmbi blând: – Ai un suflet plin de bunătate. – Vă…vă mulțumesc, spuse tânăra în timp ce obrajii-i căpătau culoare. Sakura părea absentă. Privea de undeva trupul ei stând la masă. – Ies puțin afară, se auzi zicând cu o voce ce nu părea a fi a ei. Se ridică și pășii spre ușă, ezită puțin, după care închise ușa în urma ei. – Oare ce s-a întâmplat? Întrebă tânăra îndreptându-și ochii spre femeia ce privea spre ușă. – Nu știu. Probabil… Își opri cuvintele și ieși după Sakura. O văzu stând cu privirea pierdută pe o bancă din apropierea casei. Parcurse drumul până la bancă în pași tăcuți. Se opri pentru o clipă în spatele Sakurei, după care o cuprinse în brațe. – De ce preferi să închizi totul în tine? De ce nu te dezlegi de această suferință? Poți să ai încredere în mine. Femeia își desprinse ușor brațele privind-o pe Sakura. Dar fata rămase tăcută. Se așeză pe bancă lângă ea fără să mai spună nimic. – Nu e vorba de încredere, ci de neputință. Vocea stinsă a Sakurei răsună ca un ecou aproape mut. – Neputință? – Ceva în mine mă oprește să vorbesc. – Poate ești chiar tu. – Eu…? – Da. Nu ai încredere în tine și de aceea suferi. Creezi scenarii, posibilități și te chinui așteptând să vezi ce va urma. – Vreau doar să o găsesc pe Hikari. Asta e tot ce știu acum. – E chiar atât de important pentru tine? – Nu e nevoie să mă înțelegi. Știu că mulți ar considera că e o nebunie să cauți o persoană de a cărei existență nu ești sigur. Însă simt că în spatele acestor povești există adevăr. – Nu te judec pentru asta. În definitiv, și eu sunt în căutarea adevărului. Tăcerea se lăsă iar peste ele. Sakura se ridică de pe bancă. – Poate când o voi întâlni voi înțelege. – Ce să înțelegi? – La ce s-a referit când a spus că suntem creați din lumină. Femeia zâmbii blând. – Găsește lumina din sufletul tău. – Lumina din sufletul meu? Dar de unde să încep? – Ai început deja…de mult. Cu toții o căutăm, voluntar sau nu. – Și o găsim? – Sunt om, nu înger. Nu știu totul. – Hikari îmi va spune când o voi întâlni. Din nou tăcere. – E timpul să ne odihnim. Mâine e o nouă zi.
***
Dimineața următoare Sakura și femeia și-au luat rămas bun de la tânăra ce le-a oferit adăpost și au pornit spre munți. Sakura privea pe furiș în ochii femeii. Noaptea îi născuse întrebări în suflet, dar de fiecare dată când încerca să rostească ceva, glasu-i refuza să se facă auzit. – Cuvintele nu au forța necesară de a spune totul, rosti vocea femeii, simțind ce se petrece în sufletul Sakurei. Fata se opri din mers și o privii îndelung pe femeia din fața ei. Se opri și ea la rândul ei și se întoarse înspre Sakura. Îi zâmbi cu o umbră de tristețe. – De ce vrei să o găsești pe Hikari? – Pentru că ea…pentru că ea are răspunsuri la întrebările mele… – Și ce îți dorești atât de mult să afli? Zâmbetul femeii se șterse de pe buze. O privea pe Sakura cu niște ochi ciudați, dar fata nu reușea să le pătrundă înțelesul. – Calea spre… – Spre…? – Calea spre înțelepciune. Vocea Sakurei era mai hotărâtă ca niciodată, iar privirea îi era fixată în ochii femeii. – Calea spre înțelepciune? Întrebă femeia mai mult pentru ea. Știi ce e înțelepciunea? Sakura rămase surprinsă de întrebarea ce i se pusese. I se părea ilogic să i se pună această întrebare. Din moment ce era în căutarea înțelepciunii, era normal să știe ceea ce caută. Nimeni nu poate porni în căutarea a ceva, fără să știe ce este acel ceva. Până și acul în carul cu fân e mai ușor de găsit. – Cum aș putea să caut calea spre înțelepciune, dacă nu aș sti ce e înțelepciunea? Femeia se întoarse și porni la drum. Sakura rămase uimită pentru câteva secunde, după care se grăbi să o prindă din urmă. – De ce vrei să știi? O întrebă după ce o ajunse. Femeia nu spuse nimic. Mergea ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Văzând că nu schițează nici un gest, Sakura se hotârî să aștepte până când femeia îi va spune mai multe. Cele două merseseră o bună bucată din drum în liniște. Sakura începu să-și piardă răbdarea și nu înțelegea tăcerea bruscă ce căzu între ele. Soarele strălucea puternic, semn că jumătate din zi se scursese. Munții păreau niște luptători antici și puternici, cu privirea mereu în gardă. Drumul era pustiu. Când se așteptă mai puțin, fata auzi din nou vocea femeii: – Dacă folosești gândirea ca pe o armă în defrișarea și luminarea sinelui vor fi rare momentele în care viața te va depăși sau te va surprinde nepregătită. Acesta este avantajul pe care îl are înțeleptul față de omul inteligent, descurcăreț. El știe cât este de slab în fața instinctelor, dar încearcă să le privească în față așa cum sunt, amăgitoare și pervertitoare. Sakura se opri din mers. Nu era sigură dacă vorbele auzite erau rostite de cea din fața ei sau de propria-i minte. Femeia se întoarse spre Sakura, având aceeași privire ciudată. Atunci fata a înțeles – cuvintele nu fuseseră rodul imaginației ei. – De ce îmi spui aceste lucruri? O întrebă pe femeie cu naivitate în voce. – Vei înțelege la timpul potrivit, chiar dacă acum cuvintele mele îți par fără sens. – Nu am vrut să spun asta… – Scopul călătoriei tale e unul greu de atins. Înțelepciunea nu se dobândește peste noapte și nu toți oamenii au menirea de a o întâlni. Însă ea există, de acest lucru poți să fii sigură. – Înseamnă că și Hikari se află undeva… – Da… Cele două își continuară drumul în liniște. Sakura se gândea la ceea ce-i spusese femeia. Acum avea certitudinea că o va găsi pe Hikari într-o zi.
***
Aerul începu să le ardă pielea uscată. Cu toate că erau în munți, vremea era neobișnuit de caldă. – E atât de cald! Aș vrea să mă pot scălda în mare… Sakura oftă în timp ce-și făcea vânt cu un evantai din lemn ce i-l dăduse bătrâna înainte să plece. – Marea? Ai vrea să mergi la mare? – Da… Se opri și-și îndreptă ochii spre soarele arzător. – Nu mergi să vezi marea doar pentru…a vedea marea. Mergi să vezi marea pentru a simți…ceea ce înseamnă să simți. Nu mergi să vezi marea pentru a-ți arunca trupul în valurile ei, mergi să vezi marea pentru a te scufunda în pântecele ei și a renaște. Imensitate de azur…unde începe și unde se termină marea? Unde începe și unde se termină cerul? Unde începe și unde se termină…totul? E doar…albastru… Se lăsă tăcerea. După câteva momente, Sakura continuă: – Marea e viață. Respiră prin valuri, cântă prin pescăruși, scrie prin nisip, se răzbună prin furtuni, iubește prin soare și cer, plânge prin ploaie… – Iubești marea? De ce? E…singurătate. – Singurătate? Nu…pentru mine marea e…adevăr. Poate cel mai complex…dar, paradoxal, cel mai simplu. Am văzut-o doar o dată, însă mi-a fost de ajuns să știu…să-mi dau seama că e una din capodoperele naturii. Un tablou pe care Dumnezeu l-a pictat cu o perfecțiune aproape dureroasă. Femeia o privi pe Sakura în timp ce vorbea, ochii-i pierduți, căutând parcă marea în imensitatea de căldură. – Câtă frumusețe în sufletul tău! Auzind aceste cuvinte, Sakura se trezi din reverie și zâmbi femeii. – Ce bine că omul are parte de prieteni în scurta lui călătorie…spuse femeia mai mult pentru sine în timp ce căuta un loc prielnic pentru a se opri. Vom face o pauză pentru a ne odihni și a mânca. Sakura aprobă cu o mișcare lentă din cap, simțind căldura cum îi sporește oboseala. Se așezară la umbra unui copac bătrân, ce atingea pământul uscat cu crengile-i lemnoase. – Unde vrei să ajungi? – Unde vreau să ajung? Femeia o privi pe fată cu o oarecare uimire în ochi, nereușind să-și dea seama de ceea ce dorea să afle prin această întrebare. – Da. Te îndrepți spre un loc anume sau…? – Mă întorc la familia mea, spuse într-un sfârșit, revenindu-i calmul în voce. Mă așteaptă fiul meu, i-am promis că mă voi întoarce. Zâmbii absent și trist, cu privirea îndreptată spre drumul ce le mai rămânea de parcurs. – Nu știam că… – Sunt fericită că sunt aici…pentru că te-am întâlnit pe tine. Sufletul meu se întoarce mai bogat…acasă… – Dar de ce ai plecat? – Cercetarea adevărului este viața vieții noastre fizice…sunt foarte multe lucruri pe care le cunoaștem, dar nu le înțelegem. Trăim în ceață… – Înțeleg…se pare că…într-un fel sau altul…avem amândouă, ca scop al călătoriei noastre, găsirea adevărului… – Trebuie să alegi în fiecare moment dacă vrei o banală liniște sau să smulgi zeilor câte o frântură de adevăr. Orice vei decide îți va face cinste într-o bună zi, și meditația modestă și zborul lui Icar. Mâncară în liniște, fiecare având sufletul departe. Își strânseră lucrurile și porniră din nou pe căldura dogoritoare.
***
Parcurseră ultima parte din drumul lor împreună filosofând asupra vieții. – Crezi că iubirea limitează omul? – N-ar trebui, numai că oamenii nu știu să iubească la scară cosmică, sunt ei înșiși limitați. – Dar…? – Iubirea este adevărul. Dar e presărată cu zgârcenie, bine că o întâlnim din când în când. – Însă prima condiție a iubirii nu e ca omul să se iubească pe sine însuși? Fără puțin egoism, omul nu poate manifesta înțelegere și afecțiune față de ceilalți. – Cei din jur nu ne iartă când ne iubim pe noi înșine…dar cred în iubirea senină, fără convulsii. Sakura căzu pe gânduri. Seara se anunța caldă, cu toate că o adiere ușoară de vânt începu să bată spre est. – La ce te gândești, micuță floare de cireș? – La faptul că de multe ori obișnuiam să visez…chiar și la iubire. În naivitatea mea, credeam atât de mult că se vor adeveri, încât pierdeam ore în șir gândindu-mă la ele. – Cu toții facem acest lucru. – Ciudat este faptul că, în loc să crească, puterea viselor scade în timp ce înaintăm în viață. Și de multe ori simt nevoia să mă întreb dacă mai avem dreptul să visăm din moment ce…avem așa puțină încredere în vise…paradoxal, ne legăm atât de mult de ele, încât uităm că neîmplinirea lor e vina noastră… – Cu adevărat, noi încercăm după un timp să nu mai credităm lumea minunată a viselor și să o luăm în derâdere, dar nici gândirea pură nu ne caracterizează în toate momentele vieții. Aflați într-o stare de ceață mentală, nu mai facem distincția dintre bine și rău, adevăr și fals… Omul trebuie să-și trăiască eșecurile ca și extazurile, nu poți împiedica roata vieții din rostogolirea-i inevitabilă. Tinerețea trebuie să viseze, iar maturitatea să aibă o atitudine foarte echilibrată mai ales față de sensul vieții. – Da, însă…de multe ori, sensul vieții noastre rămâne un mister. Tot ce putem face e să avem încredere că…am ales calea potrivită… Femeia o privi melancolic pe Sakura. – Iar tu, ce crezi? Ai ales calea potrivită? – Calea potrivită…? Nu știu…poate… „Eu sunt sigură de asta”, își spuse femeia în timp ce privea ochii rătăcitori ai fetei.
***
La orizont se zărea deschiderea munților spre un deal lin, unde se creionau vag niște acoperișuri de case. – Se pare că am ajuns, spuse Sakura mai mult pentru ea, în timp ce înaintau cu pași lenți, de parcă ar fi dorit să mai prelungească puțin călătoria. – Așa se pare… Înaintară în liniște până la intrarea în sat. – Aici pașii noștri se despart…din păcate. Priviră amândouă cu tristețe munții. Sakura o îmbrățișă cald pe femeie, încercând să păstreze pentru ea lacrimile. O cunoscuse doar cu trei zile înainte, dar fuseseră suficiente pentru a se naște în sufletul ei un sentiment puternic de admirație și afecțiune față de cea care i-a fost companie. – Îți mulțumesc pentru tot!Pentru cuvintele pline de înțelepciune, tăcerile calde și… Sakura se opri. – Niciodată nu mi-ai spus… – Niciodată nu ți-am spus…? – Niciodată nu mi-ai spus numele tău… Tăcere. Femeia zâmbi blând, după care spuse cu o voce senină: – Numele meu e Hikari.
Vad ca se merge, in lumea „spiritualilor” pe renuntare. Renunta la tot si vei avea. Asa sa fie? Sa renunti la control. Perfect, dar nu renunta la dorinta, intentioneaza. Vrei sa renunti la viata? Perfect din nou, dar nu muri. Traieste fara frica, doreste ti iubire si intentioneaza sa iubesti.
Daca cedezi, renunti la tot, esti ok. Dar daca renunti la tot si iti doresti si intentionezi, esti tu. Stiu ca exista legea lui Unu. Dar nu-mi amintesc sa zica acolo ca un regim comunist de egalitate e de dorit. Suntem individuali, constiinte de sine statatoare, cu experinte personalizate. Cumulul experientelor individuale ne da intregul, nu uniformizarea lor.
Pentru cei care cred ca se exercita un control vizibil si invizibil asupra noastra: crezi ca daca renunti, ei vor renunta? Cedezi complet dorintelor si intentiilor lor. Nu zic sa te iei la tranta cu elitele sau cu arcontii sau cum le zici. Zic sa doresti, sa intentionezi zilnic ceva placut si util. Zic sa faci ceea ce ai venit sa faci aici: sa traiesti gustand emotii, iubind un fir de praf sau chiar injurand un vant malefic 😁.
Asa cum esti tu, nu e nimeni. Dar tu esti parte din toti. Esti individ, dar la calculul final dai o suma. Daca tot calculul se face adunand zero, suma finala e mica sau chiar zero.
Deci legea lui unu e corecta. Intrebarea e cat de corect o aplicam noi?
Cândva, speranța cu S mare, era folosită ca metodă de control a maselor abrutizate. Cu speranță au fost vândute moaște, iertări, regate. Cu speranța s-au mimat marile revoluții și reforme.
Totuși, speranța a fost sensul găsit de oamenii normali, combustibilul cu care au găsit sens zilei de mâine, sens dramei de ieri.
Ce se întâmplă acum, când speranțele sunt aruncate la gunoi? Care e sensul zilei de mâine? Ce așteptări are un om normal și cum justifică tragedia trecută?
II
Vezi morții vii care trec pe lângă tine? Nu, nu-ți mănâncă creierul, doar absorb vampiric zâmbetul tău, mușcă din iubirea ta; incubuși și sucubuși hrăniți cu gânduri optimiste.
Vezi copiii cu ochii tulburi și privirea în telefoane „inteligente”? Sunt noua rasă. Inteligenți, dar morți. Vii, dar nu. Respiră, nu zâmbesc. Nu se mai fac parcuri pentru copii. Se fac telefoane și antene.
III
Crede și speră? Speră și crede?
Nu!
Zâmbește, simte, gândește, ignoră. Cândva vei înțelege că așa rămâi viu între morți, iar ei nu o să te vadă. Vei rămâne în afara lumii lor. A Matricei zombie.
Ministrul Educației, Remus Pricopie, a anunțat că România este printre primele țări care aduc noile tehnologii în școli și că procesul va continua prin dotarea școlilor cu tablete, inclusiv a celor de la țară. Nu spune nimeni că progresul nu e bun, că dorința de a ne alinia la așa-zisele standarde europene nu e nobilă, însă e clar că mai-marii habar nu au pe ce lume trăiesc și ce nevoi au cu adevărat poporul român. Tablete în școlile de la țară? Domnule Pricopie, probabil pe la București nu s-a auzit că sunt școli în mediul rural unde copiii nu au, scuzați-mă că o spun pe șleau, o budă decentă unde să meargă la nevoie, nu au apă potabilă și mirosul de urină te face să te-ntrebi cum de scrie cuvântul “școală” pe clădire. Sunt numeroase școli care nu au nici autorizație sanitară din pricina condițiilor precare. 12 sunt numai în Sălaj. Sunt elevi care de abia au haine să îmbrace și pantofi să încalțe ca să meargă la școală, iar dumneavoastră le oferiți ta-blete? Când o să ajungă acei bieți elevi să moară de foame o să muște din tabletele nou-nouțe, crezând că e vreo nouă formă de ciocolată. La ce bun atâta progres și tehnologie dacă există elevi cu pantaloni rupți în fund, găuri la coate și le mișună păduchii prin păr? Înainte de a da tablete, ar trebui să rezolvați aceste probleme, sunt prioritare! Altfel, în ritmul acesta vor ajunge copiii noștri analfabeți cu tehno-logie de ultimă oră la care o să se uite ca măgarul la poarta nouă! Pentru că până să fim prima țară care aduce noua tehnologie în școli, suntem prima țară din Uniunea Europeană la sărăcie și nivel scăzut de trai. Tabletele astea-s precum cadourile lui Udrea din 2010, când s-a dus să dea ciocolată și pantofi cu toc sinistraților băcăuani din Săucești. Oamenii ăia nu mai aveau casă din cauza inundaților! Cu siguranță ciocolata și pantofii cu toc le lipseau! E clar că mai-marii noștri trăiesc într-o “bulă” fantezistă, unde doar câteva informații ajung la urechile lor. Informații pe care le află de la “minionii” lor din țară, care la rândul lor dau cu presupusul când vine vorba de ceea ce are nevoie cetățeanul. Și-atunci să ne mai mire de cum merge țara?!
Nu știu voi cum sunteți sau percepeți lumea din jurul vostru, însă eu am impresia tot mai des că nu mai există răbdarea printre noi. Nu mai avem răbdare nici măcar să ne bucurăm de ceea ce ne plăcea înainte. Ne gândim intens la momentul dorit și când vine, ne și vizualizăm după. Pățesc tot mai des asta. Nu mai am răbdare când mă pun să citesc, mă foiesc dintr-o parte în alta. Nu mai am răbdare când mă pun în fața laptopului să lucrez. Pînâ și acest articol deja îl vizualizez postat, citit, cu puțin noroc ceva comentarii.
Voi cum stați cu răbdarea? Vă mai dedicați la fel timpul lucrurilor pe care sunteți nevoiți să le faceți, lucrurilor care vă plac? Vi se par că cei din jur fac la fel?
Am ajuns să admir oamenii care sunt dedicați, disciplinați. Eu mă tot străduiesc să mă (re)disciplinez, să revin la ritmul ce-l aveam cândva, dar parcă și pentru asta îmi lipsește răbdarea. Am observat însă că mental reușesc să rezolv lucrurile și să mă organizez foarte bine. Dacă ar fi cineva care ar putea să scrie după dictare pentru mine, aș putea să termin multe în timp util. Mă macină realitatea asta fizică, mi-e dor de metafizic și de zilele când puteam să le las toate baltă și să mă întorc la sinele meu.
Nu știu dacă tot din absența din ce în ce mai acută a răbdării (sau o fi vreun simptom a ceva mai grav?) văd totul mai sumbru. Nu pot pricepe cum tinerii din ziua de azi se plictisesc de orice, rapid, dar nici nu au interese. Nu pot pricepe de ce multe cupluri fac copii deși nu sunt în stare să-i crească. Nu pot pricepe de ce unii refuză să vadă evidentul din fața lor. Nu pot. Ori oi fi îngustă la minte, ori nu am răbdare să pricep.
Nu am mai scris pentru simpla mea plăcere de ceva vreme bună. Mi-am tot găsit scuze: nu am timp, nu am dispoziția necesară etc. Sunt atâtea lucruri pe care aș putea să mi le spun să mă consolez pentru ultima perioadă în care am absentat din lumea scrisului de plăcere, încât îmi vine să-mi râd în față ca răspuns. Adevărul e că uneori mă întreb dacă mai sunt în stare să scriu de plăcere. Poate scriind aceste rânduri îmi demonstrez că da.
De mai bine de un an am început timid să scriu articole, recenzii, descrieri, conținut pentru paginig web și mai știu eu ce, pentru un bănuț. Să simt că nu fac umbră pănântului degeaba. Am și scris un articol despre lucrul on-line. Eram atât de entuziasmată la început, pe cât sunt acum de sictirită. De ce? Nu pentru că nu aș fi în stare să scriu la cererile clientului și despre banane mov, însă adevărul e că e fals. Tot ce scriu a devenit automat, fără suflet, nimic. De Crăciun îi ziceam prietenei mele cele mai bune că mi-am îndeplinit visul de a scrie și a fi plătită pentru asta. Vreau să trec mai departe. Mi-am dat seama că nici dacă aș scrie romane, poezii etc. nu aș fi fericită dacă aș fi o scriitoare cunoscută. Nu suport gândul de a scrie la comandă când e vorba de inspirație. Ideea-mi pare ca și cum ai avea o zgardă la gât și ai fi tras de lesă să scrii cum se apropie deadline-ul. Poate alții pot, eu nu știu dacă aș putea. Probabil din același motiv am renunțat repede la ideea de a compune versuri pentru cântece și de a învăța să cânt la pian/orgă. Simt uneori puterea cu care mă atrage spre ea muzica ce o simt, dar entuziasmul îmi moare repede când privesc mai departe de pașii mei.
Ajung tot mai des la concluzia că e mai bine să mă las dusă de vestitul „fie ce-a fi” decât să mă chinui pentru ceva în ce cred. S-au dus zilele de rebelă, când îmi mai permiteam să scuip lumea în față că pot și să le demonstrez. Și nu neapărat pentru că nu aș putea, ci pentru că azi nu mai e vorba de ceva ce ar depinde aproape în totalitate sau în totalitate numai de mine. Azi toate depind de câți bani ai să învârți, de pile și de cât ești dispus să te vinzi ca să obții un pic de comfort.
Symphonie pour un monde étrange 