Jocul lui Ender

Nu obişnuiesc să scriu recenzii. Nu am stat să analizez exact de ce, poate pur şi simplu trăiesc prea mult o carte şi nu-mi place să împărtăşesc mult din ea. Sau poate e alt motiv. Oricum am terminat de citit prima carte din seria „Jocul lui Ender”, de Card Orson Scott. Am început să citesc cărţile la recomandarea lui Gebelezis. Nu pot să spun că mă omor enorm după SF-uri, însă sunt unele care mă atrag sau care le citesc, dacă mi-au fost recomandate. Adevărul e că mereu reuşesc să mă surprindă în mod pozitiv.

Revenind la „Jocul lui Ender”. Aşa se numeşte prima carte din seria „Saga lui Ender”. Doar prima am citit-o până acum. Şi cred că e o lectură interesantă nu doar pentru pasionaţii de SF, ci şi pentru pasionaţii de gândire. De ce spun asta? Pentru că e vorba de un viitor în care omenirea a fost atacată de o specie extraterestră. De nişte gândaci. E vorba despre lupta omenirii pentru supravieţuirea speciei. E vorba despre luarea copiilor din sânul familiei pentru a fi antrenaţi de la vârste de câţiva ani pentru a se lupta împotriva gândacilor. Per ansamblu, e vorba de o manipulare dintre cele mai crude. Însă nu doar din partea adulţilor, ci şi din partea copiilor. E vorba de un război al minţii. Acuma să nu vă închipuiţi lupte sângeroase. Imaginati-vă o şcoală situată undeva în afara planetei. O şcoală plină de prunci privaţi de copilărie în care sunt învăţaţi cum să se lupte în spaţiul antigravitaţional. E povestea lui Ender, un puşti ce reuşeşte să dezlege misterele jocurilor de la Şcoala de Luptă, întrecând aşteptările şi celor mai pretenţioşi profesori. După două invazii dezastruoase, Ender devine singura speranţă a omenirii împotriva celei de-a treia invazie. Un puşti genial, alături de echipa lui formată din alţi puşti. Curios cum soarta omenirii revine în mâna unor copii ce se antrenează cu ajutorul unor jocuri complicate la care trebuie să găsească soluţii ingenioase. Iar asta e doar ce se întâmplă la şcoală. Pe Pământ, fratele şi sora lui Ender reuşeşc să manipuleze opinia publică şi a marilor puteri prin intermediul unor articole publicate anonim. Trist e când realizezi că, odată distrusă ameninţarea extraterestră, oamenii sunt dispuşi să se autodistrugă pentru putere. Din nou. Omenirea trece printr-un cerc vicios în care mereu încearcă să-şi pună într-un fel sau altul ştreangul la gât.

Nu o să vă spun să o citiţi. Nu o citiţi. Nu sunt pagini cu optimism. Sunt glume, replici geniale şi destule momente care te fac să râzi. Păcat că reflectă realitatea mult prea bine.

Cum să te deprimi cu succes

Înainte să vă întrebaţi ce fel de articol ar putea avea un astfel de titlu, vă voi spune eu: unul cât de poate de serios. De ce? Păi tot citim despre chestii pozitive, cum să faci asta, cum să faci aia, de ce să nu existe un articol care să te înveţe cum să te deprimi cu succes? Părerea mea e că, dacă vrei să faci un lucru, să-l faci bine, altfel nu are sens să-l faci. Până şi depresia cere o anumită măiestrie, chiar curaj. Aşa că am de gând să vă dau anumite sfaturi care vă vor deschide drumul spre o depresie de succes:

1. Fă întotdeauna ce se aşteaptă alţii de la tine, nu riposta şi să nu cumva să-ţi permiţi să ai vise. Un pas important în lupta pentru a te deprima cu succes este să nu faci niciodată ce vrei. Aşa, frustrarea şi enervarea se adună şi în final se vor dărâma asupra ta. Coctailul perfect pentru a începe.
2. Ai încredere deplină în oameni şi fii sigur mereu că îşi vor ţine promisiunile făcute. Pentru că dezamăgirea e o mină de aur necesară depresiei, e neapărat să ai parte de dezamăgiri peste dezamăgiri. Cel mai uşor e să te aştepti ca oamenii din jurul tău să facă anumite lucruri sau să se ţină de promisiuni şi ai reuşit.
3. Găseşte-ţi un loc de muncă/specialitate la şcoală care nu ţi se potriveşte deloc, care îţi displace şi nu-ţi produce absolut nicio plăcere. Nici prin cap să-ţi treacă să renunţi. Trebuie să trăieşti mizerabil ca să menţii starea de depresie şi să o amplifici.
4. Fă tot posibilul să îţi găseşti un partener/o parteneră care să nu te respecte deloc şi care să-ţi aducă aminte de fiecare dată când vă vedeţi cât de puţin valorezi şi că nu meriţi nimic bun. Lipsa de comunicare este de asemenea importantă încât problemele trebuie să se acumuleze, nu să se rezolve.
5. Crede tot ce vezi la ştiri şi tot ce îţi oferă massmedia pe tavă. Massmedia trebuie să devină singurul adevăr şi trebuie neapărat să nu ratezi ştirile de la ora 17, întrucât reprezintă sursa ta de inspiraţie în viaţă.

Ar mai fi şi alte lucruri, însă acesta e un început sigur şi măreţ pentru o depresie de succes. De religie nu mă leg, că nu vreau să dezbat depresia între atei şi religioşi. Sfaturile de mai sus sunt valabile pentru toţi, indiferent de sex, rasă sau religie.

În final, vreau să menţionez că dacă vă aflaţi în situaţiile menţionate mai sus, aveţi nevoie de ajutor profesional. Depresia e o boală serioasă şi trebuie tratată ca atare. Cel mai sănătos pentru tine şi cei din jur e să o tratezi.

Visele consumă

Uneori visele te consumă. Lupţi atât de mult să le îndeplineşti, treci peste reguli, te dai peste cap, işti complicaţii şi când reuşeşti îţi dai seama cât de mult te consumă. Pentru că în ziua de azi, visele sunt un lux. Pentru că visele ar trebui exterminate, dau speranţe oamenilor, iar oamenii nu trebuie să aibă speranţă. Oamenii trebuie să fie roboţei cu feţe lungi, dispuşi să facă ce trebuie pentru a supravieţui. Nu pentru a trăi.

Visele consumă întrucât te scot din starea de comfort. Te provoacă să lupţi pentru tine şi împotriva celorlalţi. Te provoacă să ai un ţel. Te ajută să-ţi dai seama ca viaţa nu înseamnă doar sacrificii, ci şi împliniri. Că uneori chiar trebuie să te lupţi cu morile de vânt, nu pentru a demonstra lumii că se poate (orbii vor rămâne orbi şi dacă le redai vederea), ci pentru a-ţi demonstra ţie. Însă pentru asta ai nevoie de curaj. Riscul face parte şi el din împlinirea viselor.

Oare de ce oamenii au ajuns să fie mereu grăbiţi, mereu încruntaţi? Pentru că au uitat că există vise. Pentru că nu mai cred în ele. Pentru că-i consideră naivi şi proşti pe cei care o fac. Pentru că societatea asta îţi zice şi îţi impune. Pentru că eşti un om mare dacă te sacrifici şi un egoist dacă îţi permiţi să ai vise pentru care lupţi.

Şi totuşi, în ciuda faptului că visele consumă, prefer să le am, să zâmbesc misterios pe stradă când mă gândesc la ele şi lumea să mă privească ciudat. Pentru că prefer etichetările gen naivă, proastă, egoistă, decât să îmbrăţişez frustrările asemeni celor care spun „nu!” şi nici nu se opresc să vadă că posibilităţile de „da!” există.

Don’t try this at home!

Răsfoiam ieri Facebook-ul şi am văzut întâmplător o poză cu Tom, din celebrul Tom şi Jerry, care avea jumătate de pepene verde băgat pe gât şi atunci mi-a venit în minte advertismentul pe care îl tot auzim de multă vreme: nu încerca asta acasă! Şi am răsfoit mai departe. Însă între timp, ideea s-a dezvoltat în mintea mea şi mi-am pus următoarea întrebare: dacă te avertizează să nu încerci un anumit lucru acasă, înseamnă că-l poţi încerca la servici sau afară?

De când mă ştiu am tot găsit soluţii să „respect” avertismentele, dar să le găsesc portiţe de scăpare şi să le pun în practică, dacă mi-era musai să văd ce iese. Bine, nu mă gândeam să-mi bag jumătate de pepene verde în gură, dar de exemplu dacă părinţii îţi spun că nu ai voie să faci cutare lucru în cameră, asta nu înseamnă că nu îl poţi face în baie, în hol, în bucătărie. Totul ţine de context! Şi se mai întreabă lumea de ce traducătorii întreabă contextul :))) Nu mă gândeam eu că o să traduc în viitor, dar asta nu înseamnă că mişto-urile nu sunt la ordinea zilei când vine vorba de context. Ceri puţină apă? Pun un strop. Spui că mănânci mai încolo? Te întreb dacă e vorba de străzi sau doar blocuri. Acestea sunt exemple slăbuţe, ce le folosesc des, dar iubesc să mă joc cu cuvintele şi contextele şi să văd şi reacţia celor care nu sunt obişnuiţi cu mine făcând asta 😀

Aşa că, dragi oameni ce vă dedicaţi cu avertismente de genul „nu încercaţi asta acasă!” ar fi bine să vă gândiţi că mai sunt ceva copii care gândesc ca mine şi vor găsi o modalitate să respecte avertismentul făcând lucrurile în alte locuri decât cele nerecomandate 😀

Să ieşi din tipare înseamnă să fii oaia neagră

Aţi observat cum imediat deveniţi inamici publici dacă îndrăzniţi să ieşiţi din tipare? Fie că sunt impuse de familie, prieteni sau societate, odată ce te gândeşti că ai putea face altfel lucrurile începi să-ţi tai creanga de sub picioare. Familia începe să-ţi facă tot mai multe reproşuri, să îţi pună sub semnul întrebării deciziile: de ce vrei să mergi la facultatea X, nu vezi că specialitatea y de la facultatea z aduce mai mulţi bani? De ce eşti cu X şi nu cu Y, tu nu vezi ce viaţă are şi că o să te tragă în jos? De ce nu îţi cauţi de lucru (chiar dacă ştii că în oraş nici măcar cei cu experienţă nu-şi mai găsesc de lucru, darămite tu, proaspăt ieşit de pe băncile şcolii)? Şi exemplele pot continua. Nu contează dacă până atunci ai fost exemplu perfect de ascultare, bună purtare şi ai avut note foarte bune, când vine vorba de a lua deciziile tale, iar lumea nu e de acord cu ele, eşti automat catalogat drept oaia neagră. Dacă îndrăzneşti să găseşti o soluţie undeva în afara sferei de interese ţi se spune că nu are rost, că încerci degeaba, că nu ai siguranţe etc.

Dar oare lumea s-a oprit să se întrebe dacă sistemul lor de valori e corect şi valabil pentru totdeauna? Dacă vrei şi ai un anumit vis trebuie să renunţi la el doar pentru că nu se pretează acelui sistem? Dar se presupune că suntem liberi şi că avem aceleaşi drepturi… cam greu să crezi asta după ce treci prin astfel de situaţii şi te trezeşti singur dacă nu vrei să urmezi valorile impuse de alţii şi nu cele pe care le consideri tu potrivite pentru tine.

Pentru cei care s-au simţit măcar o dată că familia, prietenii sau societatea îl/o consideră o oaie neagră, ajută să asculţi piesa următoare:

Paul McCartney a murit de fapt în 1966!

Sau

Trăiască zvonurile, ignoranţa şi necesitatea de a fi manipulabil

Am citit azi un articol ce m-a făcut să mă prăpădesc de râs. Articolul îl puteţi găsi aici, însă vă anunţ că e în spaniolă. Cel mai probabil există şi o variantă în limba engleză, având în vedere că e vorba de un sondaj realizat în USA.

Lăsând la o parte toate întrebările legate de teoriile conspiraţioniste cum că Obama ar putea fi anticristul, că schimbările climatice reprezintă de fapt o „fraudă” creată de oameni puternici ce au scopuri ascunse, cum că o mână de oameni puternici şi influenţi complotează să cucerească lumea, că Osama Bin Laden încă e în viaţă, Bigfoot chiar există şi cei care conduc lumea sunt de fapt reptilieni umanoizi, ceea ce cu adevărat mi-a atras atenţia a fost faptul că 6% din participanţii la sondaj sunt de părere că Paul McCartney a murit într-un accident de maşină în 1966! Chipurile, a fost înlocuit în secret  de un bărbat care-i seamănă foarte bine fizic.

De unde şi până unde le-o putut cloci mintea o asemenea chestie? Am mai auzit eu zvonuri prin Men in Black cum că Elvis era de fapt extraterestru şi că şi-a înscenat moartea ca să se întoarcă acasă, dar asta e prea e tot! Adică, dacă e adevărat, de ce nu s-au sinchisit să facă acelaşi lucru şi cu John Lennon? Că puteau foarte bine să spună că o dublură a fost ucisă şi gata! Şi mă întreb eu, cum de nu şi-or dat restul de 3 de la The Beatles seama că al patrulea nu e McCartney? Tare conspirativă e treaba asta!

Voi în ce teorii conspirative credeţi? Sau vi se par moduri în care oamenii îşi omoară timpul?

Un pic de scenariu – Cimitirul Sufletelor Rătăcite

Mă gândeam să împărtăşesc cu voi un mic scenariu ce l-am scris prin 2007 pentru un proiect de la şcoală.

Cimitirul Sufletelor Rătăcite

Personaje

1. Un demon – trimisul lui Lucifer la Moarte
2. Moartea – păzitoare a Cimitirului Sufletelor Rătăcite
3. Îngerul – cel care vine la Moarte şi este acuzat
4. Lucifer – conducătorul demonilor
5. Dumnezeu
6. Serafimul – cel mai important membru al Consiliului Divin al Cetelor Îngereşti
   

Scena 1

În infinitul nopţii, Moartea veghează asupra sufletelor rătăcite. Stelele sunt luminile fade ale acestora, plânsetele lor tremurul vântului. În timp ce stă în jilţul ei de mormane de oase şi cenuşă, pietrele încep să scrâşnească sub presiunea unor paşi grei. O ceaţă incandescentă pune stăpânire pe cimitirul de suflete. În depărtare se văd doar doi ochi înflăcăraţi, ca doi cărbuni încinşi, şi un rânjet sarcastic, plin de ură.

MOARTEA (mişcându-şi ochii după nefiinţa ce se apropia de ea, pe un ton plin de suspiciune): Cărui fapt datorez vizita ta…demone?

DEMONUL (apropiindu-se de jilţul Morţii, ţintindu-şi ochii spre întunecimea acesteia): Am venit după sufletele rătăcite. (râzând printre dinţi) Stăpânul are nevoie de noi jucării.

MOARTEA          (cu o voce indiferentă): Nu-mi pasă de nevoile lui Lucifer şi nici nu am de gând să-mi dau sufletele pentru a deveni jucăriile lui. Te poţi întoarce să-i spui că poate să-şi spună pofta în cui.

DEMONUL (ştergându-şi rânjetul de pe faţă, ridicând vocea, într-un sâsâit): Cum îndrăzneşti să vorbeşti aşa despre Stăpân? (ridicând şi mai tare vocea) Nimic nu-i poate fi refuzat! (calmându-se) Dar s-a gândit şi la acest lucru. Bănuia că nu vei vrea să-i dai atât de uşor sufletele, aşa că ar vrea să-ţi propună un târg.

MOARTEA (păstrându-şi vocea indiferentă): Nu sunt interesată.

DEMONUL: Dar nici măcar nu ştii despre ce e vorba. Sunt mai mult ca sigur că te va interesa. (se apleacă înspre Moarte şi în şoaptă începe să-i spună târgul propus de Lucifer)

Scena 2

Printre râurile de lapte cu esenţe de miere se plimbă Dumnezeu, orbitor prin lumina Sa pură. Un înger se apropie.

ÎNGERUL (impacientat): Domnul meu, Necuratul doreşte să obţină sufletele rătăcite de la Moarte!

DUMNEZEU (calm): Ştiu, şi de asemenea ştiu şi care este planul său.

ÎNGERUL: Şi nu ai de gând să faci nimic ca să-l opreşti?

DUMNEZEU: Nu. Oamenii vor fi nevoiţi să aleagă singuri. Pentru asta le-am oferit libertatea de a alege. Atunci când îmi vor cere ajutorul, voi fi acolo pentru ei.

Scena 3

Îngerul impacientat se duce la Moarte cu speranţa că o va convinge să nu-i dea sufletele lui Lucifer.

MOARTEA (văzându-l pe înger apropiindu-se): Ştiu de ce eşti aici. Probabil ai fost trimis de Dumnezeu.

ÎNGERUL: Dumnezeu nu ştie că sunt aici, nu El m-a trimis. Am venit să te rog să nu-i dai sufletele lui Lucifer pentru a le folosi în planul său de a-i face pe oameni să se distrugă între ei.

MOARTEA (mirată): Planul său de a-i face pe oameni să se distrugă între ei? (începând să rădâ ironic) Habar nu ai despre ce vorbeşti. Nu ai nici cea mai vagă idee de planul lui Lucifer.

ÎNGERUL (cu o expresie de teamă): Dar dacă nu e vorba de asta, atunci ce plan are?

MOARTEA (cu acelaşi râs ironic): Doar nu crezi că o să-ţi spun?

ÎNGERUL: Ai de gând să-l trădezi pe Dumnezeu şi să te alături Necuratului?

MOARTEA: Să-l trădez pe Dumnezeu? Să mă alătur lui Lucifer? Eu sunt Moartea, nu am nevoie de nimeni şi de nimic. Pot să trec oricând vreau de o parte sau de alta. Nu îmi amintesc să-i fi jurat credinţă nici lui Dumnezeu şi nici lui Lucifer. Nu-i voi da sufletele celui din urmă, doar dacă…(se apropie de înger şi îi şopteşte) dacă Dumnezeu este în stare să-mi facă o ofertă mai bună!

ÎNGERUL (confuz): O ofertă mai bună?

MOARTEA: Da! Trebuie să recunosc că oferta lui Lucifer mă atrage şi nu mi-ar strica nici mie un pic de distracţie.

ÎNGERUL (îngrozit): Distracţie? Numeşti distrugerea distracţie?

MOARTEA: Păi ştii, e plictisitor să tot stau aici şi să am grijă de sufletele acestea de îngeri decăzuţi. Nu mi-ar strica puţină distracţie, chiar dacă asta va însemna distrugere. La urma urmei, eu nu sunt vinovată cu absolut nimic. Sunt doar spectatorul…din spatele cortinei. Am pus puţină sare şi piper acţiunii prin oferirea sufletelor.

ÎNGERUL: I-ai dat sufletele?

MOARTEA: Încă nu, dar aştept să vină Lucifer după ele cu recmpensa mea şi dacă nu vrei să te găsească aici, mai bine ai pleca să-ţi cânte păsărele din liră şi să te răcoreşti cu puţin lapte din râurile din acel loc numit Rai.

Îngerul pleacă, îngrozit fiind de ceea ce i-a spus Moartea, sigur că o tragedie este pe cale să se întâmple. Ceea ce i se pare mai grav e faptul că până să vorbească cu Moartea credea că ştie care este planul lui Lucifer, dar acum nu are nicio idee şi asta îl îngrozeşte şi mai mult.

 

Scena 4

În negura nopţii Necuratul fură din speranţa oamenilor, transformând-o în confuzie, amăgire, teamă, deznădejde.

LUCIFER: Doar o clipă ne desparte de Infinitul Suferinţei şi Distrugerii. Dar pentru asta am nevoie de sufletele rătăcite.

DEMONUL (care se aflase lângă Lucifer): Stăpâne, prin ce mijloace diabolice, demne de Întunecimea ta, vrei să furi sufletele de la Moarte? Nu ţi le va oferi, cu toate că i-a spus asta îngerului.

LUCIFER (râzând ironic): Voi crea o gaură în timp şi spaţiu.

DEMONUL (cu o expresie ironică combinată cu viclenie): O gaură în timp şi spaţiu? (râzând) Dar…pentru ce?

LUCIFER: Pentru a fura sufletele şi pentru a-i convinge pe toţi că nu eu am făcut-o! (râzând aproape isteric) Vor da toţi vina pe înger!

Scena 5

Dumnezeu priveşte prin Oglinda Adevărului spre locuitorii Pământului. E trist când vede cât de mult decade omenirea cu fiecare moment ce trece. Un Suflet al Raiului se apropie.

SUFLETUL: Domnul meu, Moartea doreşte să întrunească Consiliul Divin al Cetelor Îngereşti.

DUMNEZEU (întorcându-se îngrijorat şi trist către suflet): Fii bun şi du-te şi anunţă membrii Consiliului să se adune în Sala Judecăţii.

Sufletul Raiului se duce şi anunţă membrii Consiliului Divin, care se adună în Sala Judecăţii. Moartea şi Dumnezeu se află deja acolo, împreună cu toţi îngerii.

SERAFIMUL (adresându-se către Moarte, calm): Consiliul Divin al Cetelor Îngereşti s-a întrunit la cererea ta. Am dori să ştim care este motivul acestei întruniri.

MOARTEA: Sufletele rătăcite.

SERAFIMUL (confuz, dar pe acelaşi ton calm): Sufletele rătăcite se află sub protecţia ta.

MOARTEA: Se aflau e termenul potrivit.

SERAFIMUL: Se aflau? De ce se aflau? Unde se află sufletele acum?

MOARTEA: Au fost furate.

MULŢIMEA DE ÎNGERI: Furate?

DUMNEZEU: Vă rog pe toţi să fiţi calmi şi cu judecata limpede. Să lăsăm Moartea să ne explice ce s-a întâmplat.

MOARTEA: De curând, Lucifer mi-a propus un târg pentru a-i da sufletele rătăcite. (se aud exclamaţii de mirare îmbinată cu îngrozire) L-am refuzat, deoarece nu m-a interesat propunerea lui şi nu am de gând să văd Cimitirul gol, doar pentru că el are nevoie de noi jucării. La puţin timp după aceea un înger a venit la mine pentru a mă întreba ce am de gând să fac cu sufletele. I-am spus că i le voi da lui Lucifer, dar dacă Dumnezeu are o ofertă mai bună mă voi răzgândi. („Câtă impertinenţă!” se aude din sală) Se pare că îngerul a crezut că buzele mele rostesc adevărul. (pe un ton grav) S-a furişat şi a furat sufletele. (accentuând fiecare silabă) şi le-a vândut lui Lucifer pentru Înţelepciune şi Adevăr.

În sală se aşterne o linişte apăsătoare. Niciun înger nu îndrăzneşte să privească un altul. Cu toţii ştiu că există doar unul dintre ei care râvneşte la acestea de când a fost numit Păzitor pentru un filosof.

DUMNEZEU: Eşti sigură de vorbele tale? La fel cum ai rostit minciuni îngerului poţi rosti şi acum.

MOARTEA: Nu rostesc minciuni în Paradis şi nicidecum în faţa Ta şi a Consiliului. Ştiu când pot să mă joc şi când nu. Iar când vine vorba de Cimitirul Sufletelor Rătăcite nu scriu piese de teatru. (ridicând puţin vocea) Îmi vreau sufletele înapoi şi vreau ca îngerul să fie pedepsit!

SERAFIMUL: Dacă îngerul a furat într-adevăr sufletele şi le-a vândut Necuratului, atunci va fi pedepsit.

MOARTEA (cu un surâs ironic printre dinţi): Vreau să devină şi el un suflet rătăcit, în Cimitirul meu! (se aud exclamaţii de spaimă în sală) Ştiu că aceasta e pedeapsa divină supremă pentru un înger şi vreau să-i fie aplicată şi lui! Mă îndoiesc că veţi accepta să îi acordaţi o simplă pedeapsă unuia care s-a vândut lui Lucifer!

         

Liniştea apăsătoare se transformă într-o zarvă de nedescris şi imaginea perfectă a Raiului se prelinge într-un Paradis derizoriu, unde vanitatea fiecăruia iese la iveală – lumea oamenilor sub ochii adevăratului Dumnezeu.

Despre comunicare şi înţelegere. Despre sinceritate

Nu am cutreierat mult prin lume şi nici nu pot spune că am interacţionat extraordinar de mult cu oamenii. Eram într-o perioadă foarte deschisă şi sociabilă, însă anumite întâmplări m-au făcut să mai închid din uşi şi ferestre, pe unde intrau de obicei oameni ce aveau interesul să ia ce au nevoie şi după să plece la fel de repede cum au intrat. Însă, cu toate că m-am mai închis în mine, am mai tras cu ochiul pe ici, pe colo, pe la oameni. Că era vorba de familie, de prieteni, de cunoştinţe sau necunoscuţi pe care îi auzeam discutând pe stradă. Şi ştiţi ce am observat? Că lumea, în general, nu comunică. Necomunicând, oamenii nu se înţeleg între ei. Iar fără înţelegere, nu poate exista armonie. Doar stări de confuzie şi de tensiune. Doar conflicte. Şi asta e trist.

E trist că oamenii nu mai au timp sau nu îşi fac timp să comunice. Să spună ceea ce gândesc şi simt cu adevărat, nu să fie preocupaţi să spună ceea ce se aşteaptă interlocutorul să audă. E trist că oamenii ajung să se plângă unor terţi, sperând poate că aşa problemele vor trece sau se vor rezolva de la sine. Din păcate, nu se întâmplă acest lucru. De ce le e atât de greu oamenilor să fie sinceri?

E drept că sinceritatea nu aduce mereu acel efect pe care-l aşteaptă toată lumea, însă sinceritatea e singurul mod în care vorbitul devine comunicare şi înţelegere. Ce rost are să vorbeşti, dacă nu comunici nimic? Ce rost are să ai un liber arbitru, o gândire proprie, dacă nu comunici nimic? Pentru vorbit sunt buni şi roboţii. Ei pot foarte uşor să vorbească despre vreme, de exemplu. Ei nu au nevoie de comunicare, căci între roboţi nu au cum să se nască situaţii conflictuale care să necesite comunicare pentru a putea fi rezolvate.

Acelaşi lucru îl observ la tot mai multe cupluri. Lipsa de comunicare, doar vorbit. Impresia greşită precum că partenerul trebuie să „ştie” ce doreşte celălalt. Numai piedici majore în reţeaua bidirecţională, numită comunicare. Când o să înţelegem că până la epoca comunicării telepatice mai avem de parcurs milenii, cel puţin? Nu mă miră că sunt atâţia oameni frustraţi care stau în relaţii doar de dragul de a sta. Sau or fi masochişti, nu ştiu. Dar eu una nu îmi pot imagina o relaţie în care să nu pot fi sinceră, să nu pot comunica. M-aş sufoca instantaneu.

Sau poate că văd eu greşit lucrurile. Sau poate am „observat” eu mediile greşite. Însă pe zi ce trece am impresia că oamenii încep să comunice din ce în ce mai puţin, renunţând parcă la ideea de a găsi soluţii. Îmbrăţişând problemele, sentimentul de confuzie şi frustrare, situaţia conflictuală. Atunci, la ce bun să fii om?

Dacă e atât de greu să fii sincer, măcar să fie comunicare. Ne-am născut oameni, nu roboţi. Nu sunteţi de acord?

Cum să faci un compromis?

În 2008 am aflat cu adevărat ce înseamnă să faci un compromis între două vise. Adevărul e că fiecare are propriile vise, unele mai mici, altele mai mari, dar nu toţi au aceeaşi ambiţie de a le împlini. E drept, am şi eu destule vise, însă unele devin aproape obsesie, atât sunt de hotărâtă să le împlinesc. Pur şi simplu le simt ca puncte vitale pe care trebuie să le ating în viaţă. Dacă stau bine să mă gândesc la toate visele de acest gen pe care le-am îndeplinit, pot să spun că au avut un rol foarte important în viaţa mea.

Aşa că în 2008 m-am trezit că aveam şansa să îmi văd împlinite două vise: olimpiada naţională de filosofie şi primul meu concert Celine Dion, la Paris (sunt hotărâtă să nu fie ultimul!). Perfect!

Biletul la concert îl aveam deja de luni de zile, îl primisem cadou de majorat şi era în primul rând. A trebuit ceva muncă de convingere pentru părinţi, dar tot am rezolvat-o până la urmă. (P.S: Raluchi, o să-ţi rămân veşnic datoare!)

La olimpiada de filosofie participasem şi cu un an înainte, dar nu reuşisem să mă calific la naţională (ştiţi şi voi cum e când nu învăţaţi o lecţie din multele lecţii şi fix aia pică), obţinând doar premiul II la judeţeană. Însă în 2008 era ultima şansă, eram în clasa a XII-a şi nu prea aveam când să mă mai calific dacă ratam şi acum (pentru necunoscători, nu contează în ce an eşti la liceu pentru a participa la orice materie din cadrul ştiinţelor sociale. Poţi încă din clasa a IX-a să participi la filosofie, chiar dacă nu o studiezi la şcoală decât peste 3 ani). Cu un an de experinţă în spate şi determinată să nu-mi scape printre degete, am reuşit să mă calific! A fost superb! Merită experienţa de naţională, chiar dacă nu iei nimic. Ei bine, eu am avut şansa să iau menţiune. Da, e drept că a fost ultima, dar a fost menţiune!

Şi acum vă întrebaţi probabil: care e legătura? Acum vă pun la curent! 220 V e bine? Glumesc. Compromisul a venit când am aflat că etapa internaţională a olimpiadei de filosofie din 2008 avea loc în România. Deci şi prin urmare, România avea dreptul la 10 locuri. Aşa că toţi cei care au luat premii şi menţiuni aveau să dea un test de limbă, întrucât subiectele nu aveau să fie în română. Logic. Ei bine, în total am fost 14 cu premii şi menţiuni. Printre care şi eu. Surpriza a venit la festivitate, căci nu mă aşteptasem să iau menţiune cu nota 8. M-am trezit cu numele strigat. Prima reacţie: yay, ce super! A doua reacţie: nu pot să dau testul! Motivul: olimpiada internaţională avea loc tocmai când eu trebuia să plec la Paris.

Să vezi atunci bucluc pe capul meu! Nu ştiu dacă vreodată v-aţi aflat într-o astfel de situaţie. Pe lângă faptul că ai o responsabilitate faţă de tine şi de mentorul tău (eu una mă laud cu o profesoară de filosofie excelentă, care pentru mine a fost şi este mai mult decât o simplă profesoară. Este o prietenă şi un mentor desăvârşit care a reuşit să înţeleagă nebunia mea şi nu numai!), ai o responsabilitate şi faţă de prietenii care s-au străduit atât de mult să-ţi împlinească un vis pe care-l aveai de mică. Ca să nu mai spunem că trenul spre casă era fix când începea testul, biletele erau deja cumpărate…

Colac peste pupăză, pe parcursul zilelor în care am fost la Galaţi, unde s-a desfăşurat olimpiada, se făcea mişto că dacă mă calific, nu stă nimeni după mine. Când am ajuns în situaţia respectivă, nu a mai fost chiar atât de amuzant.

Ce-am făcut până la urmă? Am declarat că nu pot să particip la test şi am plecat acasă, alegând Parisul. De ce? În primul rând eram a 14-a şi erau doar 10 locuri şi nu credeam că ar fi 4 înaintea mea care să nu stăpânească engleza sau franceza sau germana (dacă bine-mi aduc aminte, acestea erau limbile) ca să am eu şanse să mă calific la etapa internaţională. În al doilea rând, toate erau aranjate pentru excursia la Paris, aveam să stau 3 zile să apuc să şi vizitez câte ceva. În al treilea rând reuşisem să obţin o menţiune care, deşi nu e acelaşi lucru cu un premiu, a fost pentru prima dată când Sălajul aducea ceva acasă la filosofie. Eram mândră, deşi puţin dezamăgită că nu puteam continua. Însă Parisul a meritat sacrificiul. Şi în ciuda compromisului ce am fost nevoită să-l fac, încă mă bucur că am reuşit să-mi îndeplinesc visele, chiar dacă unul din ele a fost oarecum tăiat (cu toate că nu credeam că aş putea ajunge să fac aşa ceva).

La ce te aştepţi de la un cântec folk?

Nu mă laud cu o pasiune extraordinară pentru muzica folk, însă îmi place să o ascult, mai ales în concerte. Are un anumit farmec. Mie una îmi pare o povaţă, o poveste spusă în general pe acorduri de chitară. O combinaţie numai bună pentru cei veseli şi cei trişti, pentru cei optimişti şi cei pesimişti, pentru cei cu chef de viaţă şi cei melancolici.

Scopul meu nu e să mă pun să fac o listă cu ceea ce ascult, ci să aflu de la voi, ascultătorii înrăiţi sau nu ai muzicii folk, ce aşteptări aveţi voi de la un cântec. Cu alte cuvinte, vă atrage muzica, versurile sau ansamblul? Puneţi accent pe careva anume? Preferaţi o voce feminină, una masculină sau vă e indiferent?

Legat de versuri în sine, vă plac cele de dragoste sau cele ce înfăţişează diferite aspecte ale vieţii? Cele ce fac mişto de diferite persoane sau diferite situaţii?

Sunt curioasă căci de ceva timp tind să cochetez cu ideea de a scrie versuri ce par a fi folk. Spun par, pentru că nu le compun muzica (nu cânt la niciun instrument muzical, din păcate, şi chiar dacă am o linie melodică în minte, o păstrez pentru mine), doar scriu versurile. Ştiu că procesul e fix invers, dar aşa sunt eu, mai pe dos. Aşa simt şi aşa dau dureri de cap celor care ar fi interesaţi să compună pe baza lor. Îmi cer scuze, însă nu regret. A fost un vis ascuns de-al meu să devin cândva producător, dar s-a cam dus pe apa sâmbetei. Prin versuri, încerc să-l aduc într-o mică măsură la viaţă. Plus că-mi place să scriu, aşa că e combinaţia numai bună.

Ca să vă fie mai uşor să răspundeţi, în caz că nu aveţi timp pentru un răspuns lung, pun şi nişte poll-uri care vă iau doar câteva secunde.

Iar dacă sunteţi pasionaţi de folk şi vă place să cântaţi, dar nu vă vine la fel de uşor să scrieţi, am câteva versuri ce merită scoase de la naftalină să-mbucure lumea 🙂