Despre adolescenţi şi droguri

Azi am avut o revelaţie (cu întârziere ca toate revelaţiile, deşi m-am încadrat în marja de trei zile cât se spune că durează o minune). Ce mare revelaţie mai poate avea cineva care vede zilnic la ştiri câte un uragan, un accident în lanţ cu multe vieţi pierdute? Mi-am dat seama că nu ştiu mare lucru din viaţa adolescenţilor de azi. Să nu înţeleagă cineva că mă consider moş. Problema e că interesele mele din adolescenţă, interesele mele de acum şi cele viitoare nu vor cuprinde sfera drogurilor. Când scriu droguri mă refer explicit la cele numite: heroină, cocaină şi principial cele de sinteză care dau dependenţă de la primele încercări.

            Pe data de 28.04.2011, în municipiul Zalău, am primit invitaţie la un eveniment organizat de elevi ai Colegiului Naţional „Silvania” realizat în cadrul unui proiect naţional. Au interpretat o scenetă, lizibilă, jucată oarecum cu frica de a nu greşi interpretarea şi cu frica de a nu fi ridiculizaţi. Părerea mea personală e că s-au descurcat onorabil şi au reuşit să redea mesajul anticonsumatorism suficient de bine. A urmat proiecţia filmului „Recviem pentru un vis”. Destul de sugestiv, şocant pentru firile sensibile, dar dacă ai 2 neuroni funcţionali la vizionarea filmului sigur te gândeşti înainte de a încerca la sfatul „prietenilor” orice drog.

            Şi acum revelaţia partea a doua: de ce au simţit nevoia să participe la un asemenea proiect aceşti adolescenţi? Înseamnă că văd atât de multe cazuri în cotidian?

            Nu a spus nimeni concret (şi nici voalat) despre x că îl cunoaşte şi că se droghează. Nu cred că de frică. Pur şi simplu pare să îi apese o jenă, o culpă de a face parte din această generaţie. Motorul acestei acţiuni trebuie căutat acolo unde nu ne place: în curtea şcolilor, în colţurile întunecate din cluburi, în cercurile de „prieteni”…

           Chiar nu doream să cred că e atât de extins fenomenul drogurilor. Azi vorbim de etnobotanice şi poimâine de heroină. Diferenţa e de preţ. Preţul în bani, căci preţul sănătăţii fizice şi mentale nu îl putem măsura.

Anxietate sau moft?

Înainte de toate, acest post este comun cu Gebelezis.

Simţi uneori nevoia de evadare? Nu din cauza vieţii tale, eşti mulţumit principial cu ceea ce eşti, ceea ce faci, de partener… Vine un moment când simţi senzaţia de cădere, asemănătoare celei din montagne-russe, acolo undeva între stomac şi suflet.

De ce? Totul e în regulă, dar anxietatea-ţi taie creierul cu sadismul filmelor de groază de vineri (13 :D).

Bombardamentele primite de la ştiri, nesiguranţa creată (artificial) în societatea noastră? Sau suntem doar noi oamenii? Psihologii găsesc, sau vor găsi răspunsuri, dar asta nu ne rezolvă problemele. Ce putem face noi, cei care suntem obligaţi să devenim propriii noştri psihologi?

Dacă ai norocul să ai un partener de viaţă, îndrăgostit şi altruist ca iubita mea, atunci jumătate din problemă e rezolvată prin câteva zâmbete, multe sărutări şi cuvinte spuse din suflet. Mai departe de atât te poţi convinge (prin autosugestie) că drumul tău duce spre oportunităţi nesperate, că iubirea nu moare, iar portofelul gol e o minciună a sorţii, reglementabilă foarte curând.

Dacă însă anxietatea te încolţeşte fără motiv evident, iar viaţa ta nu este intersectată, încă, cu iubirea vieţii tale, atunci trebuie să treci în lumea faptelor. Foloseşte acţiunea ca armă, creaţia ca etalon şi verbul „trebuie” pe post de combustibil.

Ştim că nu e completă simptomatologia anxietăţii, ştim că soluţiile sunt puerile (în viziunea „specialiştilor”), dar la mine funcţionează. Poate că cei care citiţi mă puteţi completa. Vă aştept comentariile, observaţiile sau criticile (într-un limbaj lipsit de vulgarităţi).

Fragmente (de Symphonie)

Nu totul e aşa uşor precum pare. Uneori lucrurile devin mai grele decât ne imaginăm că vor fi. Nu suntem pregătiţi în totalitate pentru ceea ce avem impresia că ne aşteaptă. Anticiparea are propriile-i limite. La urma urmei, nimeni nu poate vedea în viitor. Chiar dacă o facem, oricât de mici sau mari ar fi incursiunile, conştientul nostru nu le poate procesa. Poate că e mai bine aşa. Mereu am crezut că îţi pierzi o parte din libertate cunoscând viitorul. Devine o obsesie. E o putere iluzorie prea magnetică să-i rezişti.

Instinctul îmi spune ceea ce am nevoie să ştiu. Nu e ştiinţă exact, dar de multe ori, înainte să iau o decizie ce are greutate în viaţă, e ceva în mine ce mă îndreaptă spre decizia cea bună. Aş putea spune că e modul meu de a vedea în viitor, chiar dacă nu pot decât să bănuiesc consecinţele alegerilor pe care le fac. Tot ce ştiu cu siguranţă e că mă pot baza pe instinct şi că, deşi nu înţeleg mereu la momentul potrivit, totul se clarifică mai devreme sau mai târziu. Pentru mulţi asta e un clişeu. Probabil. Însă e un clişeu care pentru mine s-a dovedit a fi adevărat.

***

În fiecare zi descopăr părţi din mine pe care nu ştiam că le posed. Învăţ să mă accept aşa cum sunt, să mă las din nou în voia sentimentelor, să am încredere. E greu să redeschizi o lume pe care te-ai încăpăţânat să o închizi. E greu să înfrunţi normalitatea impusă de societate pe care ţi-ai impus-o la rândul tău, doar ca să supravieţuieşti, în lipsă de ceva mai bun.