Iniţiere


 

Derogarea de tirania nevăzută,

pierderea cenuşei funerare

şi avortonul plimbăreţ…

ultimele căi ale Destinului au fost compromise.

 

 

 

 

Demenţa infinită s-a născut

din neputinţa cuvintelor,

reprezentarea vocilor din minte

e păcatul nevăzut al omenirii nefinite.

 

Şi astfel au plecat să caute

prin şanturile Cosmice…

aceia şi noi, ultimii coştienţi;

şi-am rătăcit de la începutul său…

 

 

 

 

Acum, după ce l-am creat,

Universul nostru e blând…

l-am condimentat cu zâmbete,

iar iniţierea i-am şoptit-o iubitei la ureche.

Chaque jour sans toi… c’est contre nature…


Vreau să simt din nou buzele tale muşcându-mi urechea în momentele în care mă aştept cel mai puţin, iar apoi să-ţi caut înfometată gura, dar tu să te retragi ca un copil mic ce e sătul de sufocări.

Fragilitatea ta din ultimele zile îmi trezeşte tot mai mult pofta să te îmbrăţişez. Nu am nevoie de erotism sau dragoste pasională, nici măcar de cel mai mic orgasm. Doar de greutatea trupului tău pe al meu în timp ce ne dor oasele de la strânsoarea îmbrăţişării. E singurul remediu pe care ştiu să-l ofer. Eventual şi câteva săruturi simple pe buze şi pe frunte.

E o imensă durere ce-mi arde în suflet de fiecare dată când ochii-ţi sunt trişti. Nu credeam că neputinţa de a face ceva pentru tine doare atât de mult… iar lipsa ta nu face decât să amorţească durerea şi să crească sevrajul de îmbrăţisări şi săruturi cu lacrimi atârnând de colţul ochilor…