Ultimul cuvânt


Ultimul cuvânt, rostit de cei ce cugetă, a fost rătăcit. În căutarea lui am fost porniţi toţi cei ce avem de gând să cugetăm.

Doar că drumul nu există, trebuie construit. Şi cei mai mulţi din cei plecaţi odată cu mine au spus că ei nu sunt ingineri de drumuri; nici noi cei rămaşi nu eram ingineri.

Am stat şi am gândit. Dacă trebuie să construim drumul, cum trebuie să începem? Iar la fel de important: unde să ducă drumul?

Începutul a fost făcut în clipa, prima clipă, în care ne-am gândit la drum. Gândul nostru unitar, a început să mişte nonsensul haotic al atomilor şi să închege iluzia unui drum. Rămânea să concretizăm iluzia până la schizofrenie.

Însă nu puteam concretiza nici măcar pe aproape iluzia gândurilor noastre. Ne-am dat seama că de fapt inversaserăm priorităţile. Primul era ţinta spre care duce drumul şi nu drumul în sine. Atunci ne-am iluminat, noi cei rămaşi să cugetăm. Am ştiut că suntem pe un drum. Mai trebuia să-i aflăm scopul, punctul terminus.

Filosoficele teorii şi ideile celor mai mari profeţi nu ne-au ajutat. Fiecare încercare a noastră (de a defini scopul potecii noastre prin prisma învăţăturilor uzuale) a fost sortită eşecului.

Au mai plecat din cei rămaşi cu mine. Drumul apărea, dar era impracticabil. Iar timpul era factorul determinant pentru cei care părăseau căutarile. Aşa au trecut ani. Mulţi. La fel, tot mai mulţi au părăsit căutarea. Am rămas eu. Singur, dar nu trist. Întunecat din cauza soarelui apus, dar în continuare am încercat să găsesc ţelul.

Au mai trecut ani. Timpul nu a vrut să mă lase să trăiesc aşa cum doream. Mediocru şi liniştit. Am căzut de pe piedestalul infinit al mediocrităţii cu zgomot de vase sparte într-o ceartă. A durut căderea. Măcar sunt mulţumit că am scăpat de mediocritatea autoimpusă.

Apoi, într-o seară, răspunsul mi l-ai dat tu. Scopul pe care-l urma poteca era iubirea. Această simplitate surprinzătoare a răspunsului era de-a dreptul imposibil de acceptat. Dar poteca începea să prindă viaţă, puteam să fac deja primii paşi – era materială.

Acum trebuie doar să urmez poteca până când voi ajunge la capăt. Dar acum ştiu că nu voi fi singur pe drumul cunoaşterii. Vom afla împreună ultimul cuvânt rostit de cei ce cugetă. Până atunci trebuie să avem grijă la iubire, căci fără ea vom pierde poteca şi ne vom rătăci de la adevăr.

***

Încrederea în oameni doare… Nu trebuie să doară, eşti dezamăgit de om,altul la rând, tot vei găsi unul care o să merite efortul. Dacă nu încerci, nu vei găsi, vei rămâne doar tu. Riscă atunci când simţi şi nu te cenzura. Dacă nu rişti, vei rămâne acel mediocru.

  07 mai 2010    ora 22:08