Cum să faci un compromis?

În 2008 am aflat cu adevărat ce înseamnă să faci un compromis între două vise. Adevărul e că fiecare are propriile vise, unele mai mici, altele mai mari, dar nu toţi au aceeaşi ambiţie de a le împlini. E drept, am şi eu destule vise, însă unele devin aproape obsesie, atât sunt de hotărâtă să le împlinesc. Pur şi simplu le simt ca puncte vitale pe care trebuie să le ating în viaţă. Dacă stau bine să mă gândesc la toate visele de acest gen pe care le-am îndeplinit, pot să spun că au avut un rol foarte important în viaţa mea.

Aşa că în 2008 m-am trezit că aveam şansa să îmi văd împlinite două vise: olimpiada naţională de filosofie şi primul meu concert Celine Dion, la Paris (sunt hotărâtă să nu fie ultimul!). Perfect!

Biletul la concert îl aveam deja de luni de zile, îl primisem cadou de majorat şi era în primul rând. A trebuit ceva muncă de convingere pentru părinţi, dar tot am rezolvat-o până la urmă. (P.S: Raluchi, o să-ţi rămân veşnic datoare!)

La olimpiada de filosofie participasem şi cu un an înainte, dar nu reuşisem să mă calific la naţională (ştiţi şi voi cum e când nu învăţaţi o lecţie din multele lecţii şi fix aia pică), obţinând doar premiul II la judeţeană. Însă în 2008 era ultima şansă, eram în clasa a XII-a şi nu prea aveam când să mă mai calific dacă ratam şi acum (pentru necunoscători, nu contează în ce an eşti la liceu pentru a participa la orice materie din cadrul ştiinţelor sociale. Poţi încă din clasa a IX-a să participi la filosofie, chiar dacă nu o studiezi la şcoală decât peste 3 ani). Cu un an de experinţă în spate şi determinată să nu-mi scape printre degete, am reuşit să mă calific! A fost superb! Merită experienţa de naţională, chiar dacă nu iei nimic. Ei bine, eu am avut şansa să iau menţiune. Da, e drept că a fost ultima, dar a fost menţiune!

Şi acum vă întrebaţi probabil: care e legătura? Acum vă pun la curent! 220 V e bine? Glumesc. Compromisul a venit când am aflat că etapa internaţională a olimpiadei de filosofie din 2008 avea loc în România. Deci şi prin urmare, România avea dreptul la 10 locuri. Aşa că toţi cei care au luat premii şi menţiuni aveau să dea un test de limbă, întrucât subiectele nu aveau să fie în română. Logic. Ei bine, în total am fost 14 cu premii şi menţiuni. Printre care şi eu. Surpriza a venit la festivitate, căci nu mă aşteptasem să iau menţiune cu nota 8. M-am trezit cu numele strigat. Prima reacţie: yay, ce super! A doua reacţie: nu pot să dau testul! Motivul: olimpiada internaţională avea loc tocmai când eu trebuia să plec la Paris.

Să vezi atunci bucluc pe capul meu! Nu ştiu dacă vreodată v-aţi aflat într-o astfel de situaţie. Pe lângă faptul că ai o responsabilitate faţă de tine şi de mentorul tău (eu una mă laud cu o profesoară de filosofie excelentă, care pentru mine a fost şi este mai mult decât o simplă profesoară. Este o prietenă şi un mentor desăvârşit care a reuşit să înţeleagă nebunia mea şi nu numai!), ai o responsabilitate şi faţă de prietenii care s-au străduit atât de mult să-ţi împlinească un vis pe care-l aveai de mică. Ca să nu mai spunem că trenul spre casă era fix când începea testul, biletele erau deja cumpărate…

Colac peste pupăză, pe parcursul zilelor în care am fost la Galaţi, unde s-a desfăşurat olimpiada, se făcea mişto că dacă mă calific, nu stă nimeni după mine. Când am ajuns în situaţia respectivă, nu a mai fost chiar atât de amuzant.

Ce-am făcut până la urmă? Am declarat că nu pot să particip la test şi am plecat acasă, alegând Parisul. De ce? În primul rând eram a 14-a şi erau doar 10 locuri şi nu credeam că ar fi 4 înaintea mea care să nu stăpânească engleza sau franceza sau germana (dacă bine-mi aduc aminte, acestea erau limbile) ca să am eu şanse să mă calific la etapa internaţională. În al doilea rând, toate erau aranjate pentru excursia la Paris, aveam să stau 3 zile să apuc să şi vizitez câte ceva. În al treilea rând reuşisem să obţin o menţiune care, deşi nu e acelaşi lucru cu un premiu, a fost pentru prima dată când Sălajul aducea ceva acasă la filosofie. Eram mândră, deşi puţin dezamăgită că nu puteam continua. Însă Parisul a meritat sacrificiul. Şi în ciuda compromisului ce am fost nevoită să-l fac, încă mă bucur că am reuşit să-mi îndeplinesc visele, chiar dacă unul din ele a fost oarecum tăiat (cu toate că nu credeam că aş putea ajunge să fac aşa ceva).

La ce te aştepţi de la un cântec folk?

Nu mă laud cu o pasiune extraordinară pentru muzica folk, însă îmi place să o ascult, mai ales în concerte. Are un anumit farmec. Mie una îmi pare o povaţă, o poveste spusă în general pe acorduri de chitară. O combinaţie numai bună pentru cei veseli şi cei trişti, pentru cei optimişti şi cei pesimişti, pentru cei cu chef de viaţă şi cei melancolici.

Scopul meu nu e să mă pun să fac o listă cu ceea ce ascult, ci să aflu de la voi, ascultătorii înrăiţi sau nu ai muzicii folk, ce aşteptări aveţi voi de la un cântec. Cu alte cuvinte, vă atrage muzica, versurile sau ansamblul? Puneţi accent pe careva anume? Preferaţi o voce feminină, una masculină sau vă e indiferent?

Legat de versuri în sine, vă plac cele de dragoste sau cele ce înfăţişează diferite aspecte ale vieţii? Cele ce fac mişto de diferite persoane sau diferite situaţii?

Sunt curioasă căci de ceva timp tind să cochetez cu ideea de a scrie versuri ce par a fi folk. Spun par, pentru că nu le compun muzica (nu cânt la niciun instrument muzical, din păcate, şi chiar dacă am o linie melodică în minte, o păstrez pentru mine), doar scriu versurile. Ştiu că procesul e fix invers, dar aşa sunt eu, mai pe dos. Aşa simt şi aşa dau dureri de cap celor care ar fi interesaţi să compună pe baza lor. Îmi cer scuze, însă nu regret. A fost un vis ascuns de-al meu să devin cândva producător, dar s-a cam dus pe apa sâmbetei. Prin versuri, încerc să-l aduc într-o mică măsură la viaţă. Plus că-mi place să scriu, aşa că e combinaţia numai bună.

Ca să vă fie mai uşor să răspundeţi, în caz că nu aveţi timp pentru un răspuns lung, pun şi nişte poll-uri care vă iau doar câteva secunde.

Iar dacă sunteţi pasionaţi de folk şi vă place să cântaţi, dar nu vă vine la fel de uşor să scrieţi, am câteva versuri ce merită scoase de la naftalină să-mbucure lumea 🙂

Poezie şi poeţi

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la poezie, mă apucă o oarecare nostalgie. Nu neapărat după timpurile în care mai încercam şi eu să încropesc nişte versuri, fie ele cu rimă sau nu, ci după acele zile în care luam volumul lui Blaga sau al lui Sorescu şi citeam întrebându-mă „mie de ce nu mi-a venit ideea asta?” sau spunându-mi „şi eu m-am gândit la asta!”

Nu am mai făcut demult lucrul ăsta. E adevărat, nu am putut lua după mine în Spania toate cărţile pe care aş fi vrut să le iau. Adevărul e că am luat doar vreo 3. Şi niciuna nu e cu poezii. E drept că aş putea să citesc pe internet, dar nu are acelaşi farmec. Poezia necesită un anumit ambient pentru a fi citită. O anumită stare.

Recunosc, sunt mai mult adepta versului alb. Pentru mine, reprezintă o libertate anume de exprimare. Îmi place rima, dar încercând să găseşti cea mai bună rimă, care să şi exprime ideea ta, eşti de multe ori nevoit să faci compromisuri. Asta nu înseamnă că e imposibil, doar îl avem pe Eminescu.

Eu una prefer să scriu cu rimă când scriu posibile cântece. Spun posibile, pentru că din toate câte le-am scris, doar unul a ajuns cântec. Însă, cu puţin noroc, vor ajunge mai multe de acum încolo. Nu mai vreau să ţin scrierile pentru mine. Şi nu neapărat pentru ca cineva să se întrebe sau să exclame ceea ce scriam eu mai sus că făceam citindu-i pe Blaga sau Sorescu, ci pur şi simplu pentru că am ajuns la concluzia că, dacă lumii îi plăcea odată ce scriai, probabil că-i va plăcea şi acum. Iar dacă încurajările nu lipseau atunci, de ce ar lipsi acum? La urma urmei, ce rost are să scrii dacă nu împărtăşeşti cu lumea?

Aşa că aici aveţi una din poeziile mele preferate, scrise de mine:

Sacrificiu

nimeni nu mi-a spus
că luna e ţintuită de stele
cu un cârlig –
acelaşi cârlig
de care e agăţat
sufletul lui Dumnezeu,
acelaşi cârlig
de care atârnă
lumea,
acelaşi cârlig
cu care-mi străpung acum
al meu suflet
(alături de toate sufletele
ce au văzut un sens în sacrificiu),
acelaşi cârlig
ros de rugină
ce se clatină
sub greutatea atâtor sacrificii
inutile.

Final de an… un (posibil) ultim fragment

[…]

Ajunsă în dreptul colecţiei sale de cd-uri, am ales unul din preferatele mele şi i-am dat drumul să cânte în timp ce sorbeam direct din sticla de vin câte o gură. Am început să aprind cu un chibrit mare lumânările ce erau înşirate pe mobilă. Aaron se uita la mine din colţul uşii, neştiind dacă era mai indicat să râdă sau să mă oprească.

– Nebuno, vezi să nu dai foc la ceva!

Tonul vocii sale nu mai avea nostalgia de mai devreme. Părea încântat de nebunia ce o vedea în mine. S-a apropiat de mine, prefăcându-se că dansează. Într-un moment de neatenţie, mi-a luat sticla de vin din mână.

– Hei! Dă-o înapoi! Nu aşa te comporţi cu o invitată!

– Nu crezi că ar fi mai bine să bem din pahare şi astfel să evităm eventualele pete nedorite?

– Asta a sunat ca o reclamă proastă la detergent!

Am izbucnit amândoi în râs.

– Pentru ce ai nevoie de pahare? Unde ţi-e simţul libertăţii? Lasă deoparte învăţăturile impuse! Te provoc să bei din sticlă!

S-a oprit din râs şi din dans, uitându-se prima dată la mine şi apoi la sticla din mâna sa. A tras aer adânc în piept, şi-a pus sticla la gură şi a început să bea de parcă nu mai băuse nimic de câteva zile.

– Lasă-mi şi mie, nu fi zgârcit!

– Mai am sticle, oricâte ai nevoie. Asta e gata.

Înainte să apuce să termine propoziţia l-am văzut uitându-se insistent la şemineul din piatră decorativă aflat în peretele din dreapta mea. Grilajul era dat la o parte. Mi-am întors şi eu privirea spre şemineu, să văd ce era atât de interesant, însă nici nu am apucat să mă dezmeticesc bine, că Aaron a aruncat violent cu sticla în şemineu, făcând-o cioburi.

– Cred că nu e o idee bună să călcăm pe acolo. Mă duc să mai aduc o sticlă.

Mă lăsase complet surprinsă în mijlocul sufrageriei. Nu era stilul lui Aaron să-şi piardă firea în felul acesta. Deşi părea inocent, mă întrebam dacă nu trebuia să-mi fac griji sau pur şi simplu să mă las şi eu purtată de val. În câteva minute se întorsese cu altă sticlă de vin, din care băuse deja aproape un sfert.

– E rândul tău acum!

Mi-a înmânat sticla. M-am uitat la el pentru câteva secunde, după care m-am decis să las lucrurile să se desfăşoare după bunul său plac. La urma urmei, conform lui, acesta era un moment de libertate pe care avea să-l preţuiască mai târziu.

După vreo oră în care nu făcusem altceva decât să ţopăim şi să bem vin, ne-am prăbuşit amândoi pe canapeaua din sufragerie. Eram transpiraţi, cu părul ciufulit şi rupţi de oboseală. Stăteam cu capul pe picioarele lui Aaron, încercând să-l privesc în ochi, dar de cele mai multe ori îmi fugea privirea şi îmi venea să râd. El mă mângâia cu o mână pe frunte, iar cealaltă o ţinea pe sânul meu drept. Suflam amândoi sacadat. Muzica se oprise de ceva timp şi răsuflarea noastră era singurul lucru ce se auzea în cameră. M-am întins după sticla de vin de lângă canapea. După ce am luat o altă înghiţitură, i-am dat-o lui Aaron. A început din nou să bea cu sete şi nu mă lăsa să-i iau sticla din mână.

– Iarăşi eşti zgârcit! Dacă nu-mi laşi, o să te muşc!

– Vreau s-o văd şi pe asta!

M-am ridicat de pe el şi am început să-l muşc de obraz şi de buze. Văzând că mă întrec cu gluma, a început şi el să mă muşte de buze, trecând mai apoi la umeri, coborând spre braţe. Purtam un maieu cu un decolteu destul de generos, ce îi permitea să mă muşte cu şi mai mult nesaţ, lăsându-mi urme pe piele. Când a ajuns în dreptul sânilor, muşcăturile i s-au transformat într-un sărut pasional. În acel moment mi-am băgat mâinile pe sub tricoul lui şi mi-am înfipt unghiile în spatele său. S-a oprit preţ de câteva secunde şi m-a privit în ochi. Pentru el nu mai era jocul ce-l începusem mai devreme. M-a sărutat sălbatic pe buze, trăgând fără milă de haine în încercarea de a mă dezbrăca. După ce a reuşit să ne descotorosească de haine, m-a întins pe podea, trasând cu buzele liniile gâtului, rotunjimea sânilor, împrejurul buricului, lungimea coapselor, muşcându-mă din când în când, ca şi cum ar fi vrut să se elibereze de un sentiment de furie. Atingerea îi era aproape brutală, nesătulă, şi pentru o clipă mă întrebasem dacă eram prima femeie cu care se culca şi acum îşi elibera toate refulările ce le ţinea ascunse, chiar dacă ştiam că nu acesta era motivul comportamentului său, căci îmi povestise de aventurile lui. După ce şi-a potolit setea de a mă muşca, m-a ridicat de pe podea şi aproape m-a trântit pe canapea. În momentul în care a vrut să se repreadă la mine, i-am prins faţa între mâini şi am început să-l sărut uşor. S-a întins peste mine cu trupul arzând, revărsându-şi dorinţa de a mă avea doar pentru el cu o pasiune aproape violentă.

A doua zi m-am trezit ameţită, cu o uşoară durere de cap. Îmi simţeam trupul înţepenit în numeroasele locuri unde mă muşcase Aaron în noaptea precedentă, locuri unde cu siguranţă aveam vânătăi. Mi-am deschis ochii, uitându-mă atent prin cameră – camera care nu era a mea. Îi simţeam trupul lui Aaron greoi lângă al meu, cu mâna strânsă în jurul taliei mele. Simţeam un miros vag de transpiraţie amestecat cu vin. Simţeam pielea lui pe trupul meu gol şi în acelaşi timp mă gândeam că libertatea din seara precedentă era cea mai greşită pe care i-aş fi putut-o oferi.

[…]

Dincolo de vioară

A curs un nor din ochiul tău

A curs un nor din ochiul tău

Stâng.

Vroiam să-l întreb dacă aduce

Ploaie sau ninsoare,

Să ştiu dacă ne vom inunda

Sau putem scoate sania

De pe balcon.

Nu mi-a răspuns nimic,

Aşa că l-am sărutat.

În semn de protest,

Dreptul a devenit din negru alb

Şi-a luminat camera ca un soare de vară.

Aşa e mereu cu tine:

Vară sau o întrebare

Între primăvară, toamnă şi iarnă.

E oricum irelevant,

Împreună trăim acelaşi anotimp:

Iubirea.

Muţuţuci* (sau Virus & Sisi + 5!)

Azi vă voi face cunoştinţă cu cei 7 membri pisiceşti ai familiei 🙂

 

Sisi – mămicuţa muţuţucilor – tigrată portocalie

            Nu vă lăsaţi înşelaţi de faptul că are o vârstă! E chiar mai jucăuşă decât muţuţucii, o prădătoare de excepţie – şoarecii n-au nici o şansă când le prinde urma – extrem de inteligentă şi vorbăreaţă. Ştie să deschidă uşa, să pună lăbuţa pe sticla cu apă dacă îi e sete şi vrea să-i dai. Îi place să stea pe scaune şi să adoarmă leşinată la căldură. Miaună când vrea să fie mângâiată şi e de ajuns să te simtă lângă ea ca să dea drumul la motoraşul de tors.

 

Virus – veteranul casei şi posibil unul din taţii muţuţucilor – blăniţă alb cu portocaliu

            De mic pasionat să prindă şerpi, să se joace cu ei şi să-i mănânce. Are ochi mari şi te cucereşte repede doar cu privirea. Din păcate nu se ştie exact ce a păţit înainte să fie adus, dar se presupune că a fost bătut şi de aceea a rămas fricos. Ştie că găseşte mereu refugiu la noi în cameră şi îi place să se pună pe spate, să se linguşească şi să-l mângâi. În general e cuminte, mai puţin când e în călduri şi vrea să-şi marcheze peste tot teritoriul. Ştie şi el să deschidă uşi şi îi place să doarmă în pat.

Mimosin – preferatul casei – blăniţă albă cu dungi portocalii deschis pe codiţă şi urechi portocalii deschis

            Dacă e să o lăsăm la o parte pe surioara lui, el e cel mai mic dintre muţuţuci. I se spune şi Mimo. Mănâncă destul de mult, dar tot slăbuţ e. Ne place să spunem că e aşa din cauză că e al dracului. E un mare linguşitor, cere veşnic mângâieri şi îi place să doarmă pe picioare. A moştenit de la Virus mania cu şerpii şi aproape zilnic îl vezi cu câte unul în gură, asta când nu prinde şoricei. Chiar dacă e mic, îi poate bate pe restul fraţilor, doar Tigruţa îi face faţă. Mănâncă seminţe! Le ia în guriţă, le sparge între dinţi şi scuipă cojile afară.

Snowball – grăsuţul – blăniţă albă cu dungi portocalii deschis pe codiţă şi urechi portocalii deschis

            Al doilea alb. Are ochişorii mai mici, albaştri şi se uită puţin câş. Cu toate acestea, e tare dulce cu mutriţa lui grăsuţă. E foarte mâncăcios şi plângăreţ. Dacă până la 7 jumătate dimineaţa nu i se dă de mâncare începe să facă scandal. Are cea mai fină blană dintre toţi masculii, doar Tigruţa îl întrece. E puţin mai fricos şi mereu se ascunde sub pat. Dacă ar putea, ar dormi toată ziua, mai puţin când aude farfurii şi asociază sunetul cu mâncare.

                                          

  Rachetuţă – vorbăreţul – tigrat portocaliu mai închis

            Personal, îl prefer la fel de mult ca Mimo. E cel mai vorbăreţ dintre muţuţuci. Miaună şi murmură întruna. Mereu se încaieră cu Porto, Mimo sau Sisi. Îi place să se trântească pe spate în faţa ta şi aşteaptă să-l mângâi pe burtică. Când vrea să-ţi mulţumească, începe să te lingă pe mâini sau pe picioare, depinde unde apucă. Şi-a primit numele aşa pentru că atunci când era mic şi erau toţi chemaţi, el venea rapid, ca o rachetă. Dacă stai cu mâncare lângă el, nu cerşeşte. E cuminte şi manierat şi se pune mereu în acelaşi colţ pe canapea.

Portocală – fricosul şi geamănul lui Rachetuţă – tigrat portocaliu mai deschis

            Porto, cum i se mai spune, e cel mai fricos dintre toţi. E foarte apropiat de Rachetuţă şi de aceea le spunem gemenii. O perioadă îi deosebeam destul de greu. E tare cuminte şi se comportă ca şi cum nu ar vrea să deranjeze pe nimeni şi mereu ar cere voie cu privirea. Toarce cum te simte lângă el. Nu prea are curaj să meargă până în bucătărie şi dacă o face, se ascunde sub pat şi aşteaptă să nu fie nimeni. Nu vine în casă decât dacă îl chemi şi atunci stă cuminte pe canapea.

Tigruţa – neagra, ţiganca, stufoasa, veveriţa – singura fetiţă – o combinaţie între negru, alb, portocaliu, gri şi maro

            E cea mai stufoasă şi pufoasă. Din cauza blănii pare aproape dublă. E foarte parşivă şi individualistă. Are ochii mari, verzi şi cerşeşte într-una printr-un scârţâit enervant. Are coada stufoasă ca a unui veveriţe. Când nu e nimeni în preajmă, se suie pe masă fără prea mari procese de conştiinţă. Imediat ce aude sunet de farfurii are impresia că trebuie să primească mâncare. Nu-i place în braţe, doar să stea lângă tine când o mângâi.

*muţuţuci © Uduli Adriana Elena

Non-Eu

Unghii crescute-n suflet –

Dureri lăturalnice de sus în jos –

Criza adolescentină a depresiei,

Copilul ce-şi cere iertare mamei pentru că l-a născut.

Haos al gândurilor – libertatea

Nu creează ordine prin creier – un sertar cu ciorapi fără pereche.

Tastez, dar nu-mi dau seama în ce parte o iau cuvintele,

E haos, haos şi iar haos,

Atâtea amintiri şi gânduri nescrise la timpul lor,

Mă macină cum macină cafeaua stomacul.

Acid gastric prin gânduri – le găureşte, le dezlipeşte de membrană,

Matricea are prea multe x-uri de aflat,

Nu există ecuaţie care să o rezolve…

Acelaşi copil ce-şi cere iertare mamei pentru că l-a născut.

Sfârşit de ianuarie, început de februarie

Ciocolată dulce-amăruie… muzică grecească în surdină… un ghemotoc de blană albă roade cereale pe covor… iar el, el îmi alintă sufletul cu o îmbrăţişare puternică: singurele mâini în care sunt eu şi mă accept cu toate defectele, cu toate calităţile. În braţele lui nu mai contează kilogramele în plus, faptul că aş vrea să am sânii mai mici, sprâncenele pensate inegal, buzele muşcate de frig şi mâinile uşor aspre – în braţele lui sunt şi mă simt femeia perfectă, corpul parcă e croit să se unească cu fiecare milimetru al său.

Dezbracă

Dezbracă-mi sânii de pudicitate – vreau să-i las liberi

Să se joace sub bluze, atrăgând priviri,

Dar să aparţină mângâierilor tale, buzelor tale.

 

Dezbracă-mi şi gândurile şi dorinţele şi tot,

Doar ştii că tu eşti cheia lacătului meu interior –

Predă-mă mie, predă-mă ţie şi lumii aşa cum sunt,

Să mă cunoască goală, fără perdele enervante şi opace,

Să vadă razele soarelui prin crăpăturile corpului,

Poate aşa, camera asta gri în care trăieşte lumea, va prinde puţină culoare.

 

Dezbracă-mi pântecul – focul mocneşte încet,

Adună-te în jurul meu, sărută-mă apăsat

Şi intră în mine cu tot universul tău.

 

Sunt o zeiţă – mi-o spui şi o simt, chiar dacă nu cred în complimente,

Nu e nimic clişeu în ceea ce simţim.

Pentru noi există „fericiţi până la adânci bătrâneţe”.

Iluzia

În ultimul timp am observat că se vehiculează tot mai mult ideea de îngeri buni… dar ai naibii… prin filme şi seriale (probabil şi prin diferite cărţi, însă cum în ultimul timp citesc mai mult despre vampiri, trebuie să recunosc că la domeniul îngeri am cam rămas în urmă)… Am tot întâlnit ideea că îngerii au cam pierdut contactul cu divinitatea, că, de fapt, nu prea mai ştiu nici ei care e scopul lor şi duc un război haotic cu oamenii în speranţa că vor intra din nou în graţiile domnului, sau că îngerii sunt nişte creaturi destul de odioase al căror scop este să facă „bine” indiferent de daune sau victime colaterale (vezi Constantine, Supernatural, The Prophecy, Fallen etc. – mai puteţi da voi exemple mai bune, dacă doriţi.)

Nu ştiu voi ce părere aveţi despre noua (sau mai veche) imagine oferită îngerilor (însă sunteţi mai mult de bieveniţi să vă exprimaţi părerea, indiferent care e ea), dar eu mi-am mai bătut capul încercând să aflu de ce se vrea umanizarea îngerilor… adică de ce să punem în cârca lor crime în numele binelui şi alte defecte omeneşti? A, staţi… asta era din Biblie… şi totusi… nu vi se pare că îngerii cei drăguţi ce-i vedem pe felicitări sau în desene pentru copii sunt doar atât şi că, în final, poate că singurii „îngeri” sunt oamenii fără vreun scop care mai speră că punându-şi aripi o să aibă unul… ceea ce e cam trist.

(Symphonie)

Iluzia

Redefinită, refractară şi insolită,

ultima poză, ultima grefă…

iluzia, umbra şi tic-tac-ul,

asezonate cu urzici

şi un cristal.

Pervers, nedefinit şi plat,

ursita marginilor gropi

şi somnul.

Căzut de jos,

mai sus ca noi,

pierduţii îngeri

în inexistenţa lor,

caută scheletul aripilor

de înger, de pasăre, de avion.

II.

Renăscută întrebare:

perverşi, existenţi sau falşi?

Divinaţia e ultima putere,

infamă, vulgară, divină…

A şti, a nu putea interveni,

acumulând refulări.

Obsesii.

Îngeri sau nonexistenţi?

                   (Gebelezis)