Un timp, doi timpi, trei timpi, patru timpi… şi fericirea când?


Traversăm în timp, de multe ori pierduţi, fără să ţinem direcţia, sensul. Unii speră să poată merge şi în sens invers, să schimbe trecutul, să piardă sensul prezentului. Sunt acei care cred că prezentul nu le satisface cerinţele, şi-ar dori să schimbe punctul nodal, acela pe care consideră ei. De ce sunt convinşi că nu greşesc intersecţia?

Dacă nu este intersecţia care să potenteze prezentul? Ştii sigur că dacă făceai cutare lucru sau acţiune, varianta prezentului era mai bună?

Doar întrebări. Singurul răspuns cert este acum. Ceea ce eşti, ceea ce sunt. Dacă acum simţi fericirea, nu mai contează ce a fost. Toate acele mici sau mari blocade, suferinţi sau eşecuri au adus timpul şi spaţiul în fluidul prezentului.

Consideri că nu eşti fericit? Trăieşte fiecare clipă prezentă ca un viitor timp trecut, fă ca prezentul să devină o amintire din trecut cu rezonanţă plăcută.

Trăieşte fără frică! Trăieşte cu dorinţa de viaţă şi viaţa te va răsplăti cu viaţă!

 

„Te iubesc”


Voiai să ştii ce mă face să spun „te iubesc”… Nici eu nu ştiu. Sau cel puţin înclin să cred că nu ştiam. Dacă m-ai întreba acum, mi-ar fi atât de simplu să-ţi răspund: tu. Dar înainte nu aveam de unde să ştiu că o asemenea legătură poate exista. Credeam doar în anumite compatibilităţi. Când am spus pentru prima dată cuvintele „te iubesc”, era doar rezultatul unei iubiri inocente, mult-aşteptate. Însă nimic mai mult. Ceva prea mic care să mă facă să realizez că undeva există o altă latură a iubirii, dar care nu o puteam trăi atunci. Însă nu cred că eram capabilă să conştientizez până unde poate ajunge sentimentul, doar să-mi imaginez şi să cred într-un vis prea îndepărtat.

A doua oară când am ales să ofer aceste cuvinte, sufletul îmi era prea plin, o revărsare de sentimente de suferinţe trecute şi dorinţa de a dărui totul pentru nimic. Însă nici atunci nu era de ajuns. Era prea timid şi răsplătit cu îndoială, încât a rămas de multe ori un tremurat de voce sau un strigăt neauzit în mintea mea. Nu se încadra în acel vis îndepărtat creat de la început, în teoria sufletelor pereche, în care oricum nu ştiu dacă mai credeam. Cuvintele corespondau sentimentului mai mult decat prima dată, dar nu erau presărate cu fericirea de a le rosti, cu împlinirea ce ar trebui să le ofere atât mie, cât şi celui ce-i erau adresate. „Te iubesc” ajunsese mai mult o emblemă a durerii, o rană ce sângera de fiecare dată când conştientizam pierderea iubirii. Compatibilitatea sufletească era doar iluzorie. Rămăsese doar undeva în suflet dorinţa acelei iubiri pe care nu credeam vreodată să o întâlnesc.

… Iar azi… azi „te iubesc” cuprinde visul şi chiar mai mult… e tot ce pot rezuma într-un singur cuvânt: tu. Şi tot ce pot face e să-l simt cum mă inundă, mă redă mie însemi şi mă face să mă simt mai plină de viaţă ca niciodată.