pasiune nebună, dorinţă incandescentă –
se răsfiră toată între noi,
circulă şi inundă aerul – sufocă cerul
şi ne umplem de săruturi fierbinţi.
ne lăsăm pradă senzaţiilor,
uităm de trup,
iar sufletul nostru suferă explozii –
devenim translucizi, transparenţi, invizibili –
orgasm intens ce ne teleportează
dincolo de infinit.
Sunt momente când simţi că aerul ce-l inspiri ţi se transformă într-un nod chiar înainte să-ţi ajungă în plămâni. Ştii că aşa începe sufocarea, dar ea nu mai vine – rămâne doar un sentiment neterminat de aşteptare. Problema e că atunci începi să simţi panică, te simţi în căutarea locului tău şi ai impresia că nu mai ai când să-l găseşti. Dacă sufocarea va veni în cele din urmă? Apoi încerci să raţionezi şi să te convingi că e doar o stare trecătoare, că aerul îţi circulă prin plămâni. Ştii că ai dreptate, însă de ce e nodul tot acolo?
Azi puterea de a-mi controla sufocarea e fragilă. Înainte nu conta că e vorba de săptămâni, chiar luni de zile. Cel puţin, nu conta atât de mult. Eram obişnuită cu relaţiile la distanţă – mă făceau într-un anume fel să mă simt liberă.
Dar acum nu pot să văd altă libertate decât alături de El. Acum până şi 4 zile mi se par nesfârşite, orel
e în care nu-i aud măcar vocea se lasă grele peste nodul din suflet. E o legătură mai profundă decât un cordon ombilical. E un suflet ce se desprinde în două de fiecare dată când părţile lui sunt nevoite să fie departe una de cealaltă. E o viaţă ce nu poate fi concepută fără aer, fără apă. Iar aerul şi apa vieţii noastre e Iubirea, suntem Noi. Acolo e acasă.
Azi inima îmi iese din piept. Sevrajul atinge cote înalte. De câteva zile mi se derulează în minte retrospectiva verii, din momentul în care am atins buzele iubitului meu şi până în momentul în care parcă s-a strangulat ceva în interiorul meu când m-am urcat în microbuz pentru a mă întoarce. Mă simt ca un fel de bombă ce aşteaptă apăsarea unui singur buton pentru a fi declanşată. Ştiu că în momentul în care voi fi din nou în braţele lui, bomba va exploda. Însă singurele daune provocate vor fi eventualele priviri întoarse de la săruturile şi îmbrăţişările pe care i le voi da iubitului meu la fiecare 16 secunde. Altceva nu va conta, decât universul în care ne vom cuibări amândoi pentru a trăi cu adevărat, pentru a da viaţă viselor şi dorinţelor şi a nu lăsa lumea din exterior să le ucidă.
Nu vorbesc de o desprindere de realitate. Din păcate, sau din fericire, suntem conştienţi de realitatea în care trăim, dar refuzăm să ne dăm bătuţi. Odată ce am înlăturat bariere precum timp şi distanţă, lucrurile înconjurătoare devin ceva banal. Sunt ca un fel de ploaie, însă noi avem umbrela perfectă pentru doi. Au trecut anii în care ni se părea ceva normal să suferi, în care credeam că undeva poate există sentimentul iubirii, dar nu e destinat pentru noi.
Azi suntem una şi aceeaşi persoană. Acum ştim că iubirea există şi există şi pentru noi – pentru că o trăim, o inspirăm, o expirăm. Pentru că ne dezvăluie tot ce există mai frumos în fiinţele noastre. Pentru că ne leagă într-un singur cuvânt: Noi.
Symphonie pour un monde étrange 