Cum mi-am început studenţia… (acum 3 ani)


Dedicaţie pentru Imperfect Girl 🙂

(gânduri scrise pe parcursul săptămânii… 29 septembrie – 1 octombrie 2008)

Încă nu ştiu exact ce părere am despre viaţa de student. Nu vreau să mă arunc în faţă şi să spun că-mi place, dar aş minţi dacă aş susţine contrariul. Aşa că mă limitez la a spune că e ok şi mai aştept să treacă puţin timp în care să-mi concretizez părerea.

Azi n-a venit niciun profesor la primele 3 cursuri. Printre boboci e o stare de confuzie. Toată lumea caută săli şi aşteaptă în faţa lor pe cineva care întârzie să apară. Am rămas cu toţii cu aceleaşi concepţii din liceu: să batem la uşa, pregătiţi să cerem profesorului voie să intrăm la curs sau să ne cerem scuze în cazul în care am întârziat. Poate că acestea sunt cele care ne dau o anumită soliditate pe acest teren mlăştinos pe care păşim.

În prima zi, după întâlnirea pe specializări şi până am ajuns la cămin, m-am tot întrebat de ce nu am optat pentru Facultatea de Filosofie. Ştiam răspunsul, dar preferam părerea de rău decât teama de necunoscut. Am o colegă de facultate care, după ce a făcut vreo două facultăţi şi a lucrat câţiva ani la bancă, şi-a dat seama că nu-i plăcea ceea ce făcea şi s-a înscris la Litere. Mi-a spus că am timp să mă decid şi eu după dacă asta e ceea ce-mi doresc. Însă timpul e o noţiune prea abstractă şi nu aşteaptă să-mi decid viitorul…din păcate, lumea merge înainte, iar eu trebuie măcar să ţin pasul cu ea…

M-am acomodat repede la viaţa de cămin. Suntem 5 fete într-o cameră cu nişte pereţi albi, prea albi, dar totul are un aspect familiar acum că am aranjat camera, iar fetele sunt deschise şi de treabă…

***

În fiecare seară petrec vreo 15 minute la duş. Încerc să fac din asta o evadare, dar nu-mi iese de fiecare dată. De multe ori gândurile mi-o iau sălbatic înainte şi spintecă până şi nevoie de linişte sau singurătate.

Locul pe care-l pot numi al meu s-a redus la un pat, un scaun şi o etajeră. Acasă nu mai am o cameră a mea. Nici la liceu o bancă la care să mă întorc…

Nu sunt entuziasmată de cursurile de la facultate, de oameni noi (oricât de drăguţi ar fi) şi parcă sunt într-o infinită aşteptare să mă trezesc, iar paşii să mi se îndrepte spre orice altă facultate, în afară de Litere…preferabil spre Filosofie…

Ce patetică îmi par de fiecare dată când mă pierd în astfel de dorinţe inutile. Sunt unele lucruri la care nu vreau să renunţ şi mă leg de ele cu o încăpăţânare bolnăvicioasă. La fel e şi cu facultatea. Poate că mâine la cursul de fonetică (pe care sper să-l facem) voi ştii să-mi asum pe deplin responsabilitatea propriilor decizii şi să reunuţ la păreri de rău ce nu-şi mai au rostul…

Fantomele trecutului


Fiecare gând, gest, fărâmă de personalitate – ceea ce reprezintă personalitatea noastră, e clădit pe toate micile gesturi, gânduri, fapte din trecut. Iar ceea ce suntem şi facem acum ne schiţează viitorul. Dar ce se întâmplă cu cei care nu se pot desprinde din trecut şi încearcă să-l care după ei în viitor? Cei ce nu creează prin prezent viitorul?
Deshid aici un loc al celor care conştientizează că poartă fantomele ideilor, gândurilor, sentimentelor, poate răni…Unii poate aveţi fantome ca în filme care vă urmăresc, dar care poate că sunt doar trecutul în tentative de materializare. Pentru oricine crede că are fantome din trecut care-l opresc să trăiască prezentul…
Iar celor care sângerează de prea mult timp şi nu se mai închid rănile…le sugerez să lase scris aici şi cei care au trecut şi s-au cicatrizat poate că le vor da o vorbă cicatrizantă.

Sunt dintre voi cei care văd umbre; umbrele unor foste vieţi, umbrele unor foste personalităţi. Şi poate asta vă sperie, să fţti voi cei care le vedeţi. Să fiţi convinşi că nu sunteţi singurii. Cei care le văd sunt mulţi, chiar dacă le văd în interiorul trăirilor personale sau chiar dacă le văd în exterior ca proiecţie a trăirilor lor.
Pentru toţi şi pentru nimeni declar deschisă o rubrică a celor ce au fost şi care le purtăm pe umeri încă. Să lăsăm aici poverile trecutului materializate în cuvinte.