Împlinire


În ultimul timp, mai mult ca oricând, mi-am dat seama că oamenii mă dezamăgesc din ce în ce mai mult. Trist e că dezamăgirea vine de la cei pe care-i consider prieteni şi familie. Dar poate la rândul meu şi eu îi dezamăgesc pe ei şi e ca un fel de contraatac.

Azi nu ştiu cât mai e de relevant acest lucru. M-am tot gândit la asta de vreo lună, am vrut să scriu, însă doar acum s-au materializat cuvintele. Ştiţi ce e probabil ciudat în toată povestea aceasta? În ciuda tuturor sentimentelor provocate de dezamăgiri, eu una nu vreau să-mi cer scuze pentru ce am făcut şi îmi doresc să fac cu viitorul meu. Am învăţat în final să fiu egoistă, să nu mai accept atât de multe compromisuri, cel puţin nu cele care mie nu-mi aduc aproape niciun beneficiu. Am respectat dorinţa altora de a termina facultatea. Ştiu că e şi pentru binele meu, dar asta nu înseamnă neapărat că o fac uşor. Nu degeaba am vrut să renunţ în anul II. Şi nu pentru că e dificil, ci pentru simplu fapt că nu-mi place şi e un mic calvar pentru mine. Important e că mai am de tras câteva luni şi gata! Nu mai sunt fata cu note mari cu care s-a obişnuit lumea, dar asta nu cred că e motiv ca lumea să se îndoiască de mine. De fapt, ceea ce mă enervează cel mai mult e faptul că, odată ce ai început o relaţie şi eşti fericit, lumea începe să dea vina pe partener pentru lucrurile care le văd ca eşecuri. Pot să confirm liniştită, cu mâna pe inimă, că acest lucru nu e mereu adevărat.

Eu mi-am găsit echilibrul interior. Eu pot să afirm că am pentru ce trăi şi ştiu pentru ce trăiesc. Nu neg importanţa unei cariere, dar să trăieşti doar pentru a o avea, înseamnă să fii pustiu. Eu eram pustie, un mic zombie ce spera că măcar prin această metodă se va simţi om.

Eu sunt om pentu că iubesc. Pentru că simt. Nu ştiu să trăiesc altfel. Aşa simt că tot ce înseamnă eu – trup şi suflet – vibrează pe aceeaşi frecvenţă. Şi sunt fericită! Nu credeţi că e un lucru mare să afirm asta la 21 de ani? În ciuda calvarului cu facultatea, problemelor în familie & co., eu am izvorul meu de fericire şi linişte, pot să găsesc mereu undeva părticica aceea mică de putere de care fiecare are nevoie pentru a trece de probleme şi a se menţine măcar pe linia de plutire, dacă nu mai sus.

 

Probabil mulţi ar considera o nebunie să porţi o bluză a iubitului doar pentru a-i simţi mirosul, prezenţa; să bei din cana lui de cafea, chiar dacă e identică cu a ta; să dormi pe partea lui a patului, pentru că simţi că ai sta în braţele lui…

Le mulţumesc acelor puţini oameni care se bucură pentru fericirea mea şi care nu şi-au pierdut încrederea; celor care consideră că o prietenie nu se sfârşeşte sau se uită odată ce ai un iubit, dar în special îţi mulţumesc ţie, suflet drag, că-mi zâmbeşti mereu cu ochii plini de iubire şi că-mi oferi mai mult decât aş fi crezut vreodată că merit. Volim te, srce moje!

Cum mi-am început studenţia… (acum 3 ani)


Dedicaţie pentru Imperfect Girl 🙂

(gânduri scrise pe parcursul săptămânii… 29 septembrie – 1 octombrie 2008)

Încă nu ştiu exact ce părere am despre viaţa de student. Nu vreau să mă arunc în faţă şi să spun că-mi place, dar aş minţi dacă aş susţine contrariul. Aşa că mă limitez la a spune că e ok şi mai aştept să treacă puţin timp în care să-mi concretizez părerea.

Azi n-a venit niciun profesor la primele 3 cursuri. Printre boboci e o stare de confuzie. Toată lumea caută săli şi aşteaptă în faţa lor pe cineva care întârzie să apară. Am rămas cu toţii cu aceleaşi concepţii din liceu: să batem la uşa, pregătiţi să cerem profesorului voie să intrăm la curs sau să ne cerem scuze în cazul în care am întârziat. Poate că acestea sunt cele care ne dau o anumită soliditate pe acest teren mlăştinos pe care păşim.

În prima zi, după întâlnirea pe specializări şi până am ajuns la cămin, m-am tot întrebat de ce nu am optat pentru Facultatea de Filosofie. Ştiam răspunsul, dar preferam părerea de rău decât teama de necunoscut. Am o colegă de facultate care, după ce a făcut vreo două facultăţi şi a lucrat câţiva ani la bancă, şi-a dat seama că nu-i plăcea ceea ce făcea şi s-a înscris la Litere. Mi-a spus că am timp să mă decid şi eu după dacă asta e ceea ce-mi doresc. Însă timpul e o noţiune prea abstractă şi nu aşteaptă să-mi decid viitorul…din păcate, lumea merge înainte, iar eu trebuie măcar să ţin pasul cu ea…

M-am acomodat repede la viaţa de cămin. Suntem 5 fete într-o cameră cu nişte pereţi albi, prea albi, dar totul are un aspect familiar acum că am aranjat camera, iar fetele sunt deschise şi de treabă…

***

În fiecare seară petrec vreo 15 minute la duş. Încerc să fac din asta o evadare, dar nu-mi iese de fiecare dată. De multe ori gândurile mi-o iau sălbatic înainte şi spintecă până şi nevoie de linişte sau singurătate.

Locul pe care-l pot numi al meu s-a redus la un pat, un scaun şi o etajeră. Acasă nu mai am o cameră a mea. Nici la liceu o bancă la care să mă întorc…

Nu sunt entuziasmată de cursurile de la facultate, de oameni noi (oricât de drăguţi ar fi) şi parcă sunt într-o infinită aşteptare să mă trezesc, iar paşii să mi se îndrepte spre orice altă facultate, în afară de Litere…preferabil spre Filosofie…

Ce patetică îmi par de fiecare dată când mă pierd în astfel de dorinţe inutile. Sunt unele lucruri la care nu vreau să renunţ şi mă leg de ele cu o încăpăţânare bolnăvicioasă. La fel e şi cu facultatea. Poate că mâine la cursul de fonetică (pe care sper să-l facem) voi ştii să-mi asum pe deplin responsabilitatea propriilor decizii şi să reunuţ la păreri de rău ce nu-şi mai au rostul…