Mă „înarmez” cu un pahar cu vin şi încerc să uit incompetenţa ta de a reuşi să mă faci să mă simt frumoasă. Din când în când tremur şi îmi amintesc suferinţa ce mi-ai trântit-o în cap, ca un bolovan, fără să-ţi pese de consecinţe. Acum nu cred niciun cuvânt din ce îmi spui. La fel de bine ai putea să-i spui „te iubesc” şi ultimei curve de pe centură, pentru mine ar fi tot una. Mă acuzi pe mine de teatru, dar dacă am sta bine să ne gândim, tu eşti cel mai bun actor în această relaţie. Poţi să juri că acela e adevărul, nu mă convingi. Mi s-au vândut destule adevăruri în cei 20 de ani ai mei ca să cred într-unul ieftin şi deja expirat. Degeaba îţi explic că iubirea adevărată nu există. Eu trăiesc în această lume de ani buni şi o ştiu, cu toate că-mi plăcea să mă mint că nu e adevărat. Doar tu ai zis-o: adevărul doare!
Am ameţit şi singurul meu gând se îndreaptă spre tine. Nu am mai văzut o stupiditate atât de mare de când mă ştiu! E şi asta o metodă de a mă cunoaşte. Aşa că se cuvine să-ţi mulţumesc! Mulţumesc, naiba să te ia!, că m-ai făcut să pierd şi puţinul ce-l aveam!
Symphonie pour un monde étrange 