Un pic de scenariu – Cimitirul Sufletelor Rătăcite


Mă gândeam să împărtăşesc cu voi un mic scenariu ce l-am scris prin 2007 pentru un proiect de la şcoală.

Cimitirul Sufletelor Rătăcite

Personaje

  1. Un demon – trimisul lui Lucifer la Moarte
  2. Moartea – păzitoare a Cimitirului Sufletelor Rătăcite
  3. Îngerul – cel care vine la Moarte şi este acuzat
  4. Lucifer – conducătorul demonilor
  5. Dumnezeu
  6. Serafimul – cel mai important membru al Consiliului Divin al Cetelor Îngereşti

Scena 1

În infinitul nopţii, Moartea veghează asupra sufletelor rătăcite. Stelele sunt luminile fade ale acestora, plânsetele lor tremurul vântului. În timp ce stă în jilţul ei de mormane de oase şi cenuşă, pietrele încep să scrâşnească sub presiunea unor paşi grei. O ceaţă incandescentă pune stăpânire pe cimitirul de suflete. În depărtare se văd doar doi ochi înflăcăraţi, ca doi cărbuni încinşi, şi un rânjet sarcastic, plin de ură.

MOARTEA (mişcându-şi ochii după nefiinţa ce se apropia de ea, pe un ton plin de suspiciune): Cărui fapt datorez vizita ta…demone?

DEMONUL (apropiindu-se de jilţul Morţii, ţintindu-şi ochii spre întunecimea acesteia): Am venit după sufletele rătăcite. (râzând printre dinţi) Stăpânul are nevoie de noi jucării.

MOARTEA          (cu o voce indiferentă): Nu-mi pasă de nevoile lui Lucifer şi nici nu am de gând să-mi dau sufletele pentru a deveni jucăriile lui. Te poţi întoarce să-i spui că poate să-şi spună pofta în cui.

DEMONUL (ştergându-şi rânjetul de pe faţă, ridicând vocea, într-un sâsâit): Cum îndrăzneşti să vorbeşti aşa despre Stăpân? (ridicând şi mai tare vocea) Nimic nu-i poate fi refuzat! (calmându-se) Dar s-a gândit şi la acest lucru. Bănuia că nu vei vrea să-i dai atât de uşor sufletele, aşa că ar vrea să-ţi propună un târg.

MOARTEA (păstrându-şi vocea indiferentă): Nu sunt interesată.

DEMONUL: Dar nici măcar nu ştii despre ce e vorba. Sunt mai mult ca sigur că te va interesa. (se apleacă înspre Moarte şi în şoaptă începe să-i spună târgul propus de Lucifer)

Scena 2

Printre râurile de lapte cu esenţe de miere se plimbă Dumnezeu, orbitor prin lumina Sa pură. Un înger se apropie.

ÎNGERUL (impacientat): Domnul meu, Necuratul doreşte să obţină sufletele rătăcite de la Moarte!

DUMNEZEU (calm): Ştiu, şi de asemenea ştiu şi care este planul său.

ÎNGERUL: Şi nu ai de gând să faci nimic ca să-l opreşti?

DUMNEZEU: Nu. Oamenii vor fi nevoiţi să aleagă singuri. Pentru asta le-am oferit libertatea de a alege. Atunci când îmi vor cere ajutorul, voi fi acolo pentru ei.

Scena 3

Îngerul impacientat se duce la Moarte cu speranţa că o va convinge să nu-i dea sufletele lui Lucifer.

MOARTEA (văzându-l pe înger apropiindu-se): Ştiu de ce eşti aici. Probabil ai fost trimis de Dumnezeu.

ÎNGERUL: Dumnezeu nu ştie că sunt aici, nu El m-a trimis. Am venit să te rog să nu-i dai sufletele lui Lucifer pentru a le folosi în planul său de a-i face pe oameni să se distrugă între ei.

MOARTEA (mirată): Planul său de a-i face pe oameni să se distrugă între ei? (începând să rădâ ironic) Habar nu ai despre ce vorbeşti. Nu ai nici cea mai vagă idee de planul lui Lucifer.

ÎNGERUL (cu o expresie de teamă): Dar dacă nu e vorba de asta, atunci ce plan are?

MOARTEA (cu acelaşi râs ironic): Doar nu crezi că o să-ţi spun?

ÎNGERUL: Ai de gând să-l trădezi pe Dumnezeu şi să te alături Necuratului?

MOARTEA: Să-l trădez pe Dumnezeu? Să mă alătur lui Lucifer? Eu sunt Moartea, nu am nevoie de nimeni şi de nimic. Pot să trec oricând vreau de o parte sau de alta. Nu îmi amintesc să-i fi jurat credinţă nici lui Dumnezeu şi nici lui Lucifer. Nu-i voi da sufletele celui din urmă, doar dacă…(se apropie de înger şi îi şopteşte) dacă Dumnezeu este în stare să-mi facă o ofertă mai bună!

ÎNGERUL (confuz): O ofertă mai bună?

MOARTEA: Da! Trebuie să recunosc că oferta lui Lucifer mă atrage şi nu mi-ar strica nici mie un pic de distracţie.

ÎNGERUL (îngrozit): Distracţie? Numeşti distrugerea distracţie?

MOARTEA: Păi ştii, e plictisitor să tot stau aici şi să am grijă de sufletele acestea de îngeri decăzuţi. Nu mi-ar strica puţină distracţie, chiar dacă asta va însemna distrugere. La urma urmei, eu nu sunt vinovată cu absolut nimic. Sunt doar spectatorul…din spatele cortinei. Am pus puţină sare şi piper acţiunii prin oferirea sufletelor.

ÎNGERUL: I-ai dat sufletele?

MOARTEA: Încă nu, dar aştept să vină Lucifer după ele cu recmpensa mea şi dacă nu vrei să te găsească aici, mai bine ai pleca să-ţi cânte păsărele din liră şi să te răcoreşti cu puţin lapte din râurile din acel loc numit Rai.

Îngerul pleacă, îngrozit fiind de ceea ce i-a spus Moartea, sigur că o tragedie este pe cale să se întâmple. Ceea ce i se pare mai grav e faptul că până să vorbească cu Moartea credea că ştie care este planul lui Lucifer, dar acum nu are nicio idee şi asta îl îngrozeşte şi mai mult.

 

Scena 4

În negura nopţii Necuratul fură din speranţa oamenilor, transformând-o în confuzie, amăgire, teamă, deznădejde.

LUCIFER: Doar o clipă ne desparte de Infinitul Suferinţei şi Distrugerii. Dar pentru asta am nevoie de sufletele rătăcite.

DEMONUL (care se aflase lângă Lucifer): Stăpâne, prin ce mijloace diabolice, demne de Întunecimea ta, vrei să furi sufletele de la Moarte? Nu ţi le va oferi, cu toate că i-a spus asta îngerului.

LUCIFER (râzând ironic): Voi crea o gaură în timp şi spaţiu.

DEMONUL (cu o expresie ironică combinată cu viclenie): O gaură în timp şi spaţiu? (râzând) Dar…pentru ce?

LUCIFER: Pentru a fura sufletele şi pentru a-i convinge pe toţi că nu eu am făcut-o! (râzând aproape isteric) Vor da toţi vina pe înger!

Scena 5

Dumnezeu priveşte prin Oglinda Adevărului spre locuitorii Pământului. E trist când vede cât de mult decade omenirea cu fiecare moment ce trece. Un Suflet al Raiului se apropie.

SUFLETUL: Domnul meu, Moartea doreşte să întrunească Consiliul Divin al Cetelor Îngereşti.

DUMNEZEU (întorcându-se îngrijorat şi trist către suflet): Fii bun şi du-te şi anunţă membrii Consiliului să se adune în Sala Judecăţii.

Sufletul Raiului se duce şi anunţă membrii Consiliului Divin, care se adună în Sala Judecăţii. Moartea şi Dumnezeu se află deja acolo, împreună cu toţi îngerii.

SERAFIMUL (adresându-se către Moarte, calm): Consiliul Divin al Cetelor Îngereşti s-a întrunit la cererea ta. Am dori să ştim care este motivul acestei întruniri.

MOARTEA: Sufletele rătăcite.

SERAFIMUL (confuz, dar pe acelaşi ton calm): Sufletele rătăcite se află sub protecţia ta.

MOARTEA: Se aflau e termenul potrivit.

SERAFIMUL: Se aflau? De ce se aflau? Unde se află sufletele acum?

MOARTEA: Au fost furate.

MULŢIMEA DE ÎNGERI: Furate?

DUMNEZEU: Vă rog pe toţi să fiţi calmi şi cu judecata limpede. Să lăsăm Moartea să ne explice ce s-a întâmplat.

MOARTEA: De curând, Lucifer mi-a propus un târg pentru a-i da sufletele rătăcite. (se aud exclamaţii de mirare îmbinată cu îngrozire) L-am refuzat, deoarece nu m-a interesat propunerea lui şi nu am de gând să văd Cimitirul gol, doar pentru că el are nevoie de noi jucării. La puţin timp după aceea un înger a venit la mine pentru a mă întreba ce am de gând să fac cu sufletele. I-am spus că i le voi da lui Lucifer, dar dacă Dumnezeu are o ofertă mai bună mă voi răzgândi. („Câtă impertinenţă!” se aude din sală) Se pare că îngerul a crezut că buzele mele rostesc adevărul. (pe un ton grav) S-a furişat şi a furat sufletele. (accentuând fiecare silabă) şi le-a vândut lui Lucifer pentru Înţelepciune şi Adevăr.

În sală se aşterne o linişte apăsătoare. Niciun înger nu îndrăzneşte să privească un altul. Cu toţii ştiu că există doar unul dintre ei care râvneşte la acestea de când a fost numit Păzitor pentru un filosof.

DUMNEZEU: Eşti sigură de vorbele tale? La fel cum ai rostit minciuni îngerului poţi rosti şi acum.

MOARTEA: Nu rostesc minciuni în Paradis şi nicidecum în faţa Ta şi a Consiliului. Ştiu când pot să mă joc şi când nu. Iar când vine vorba de Cimitirul Sufletelor Rătăcite nu scriu piese de teatru. (ridicând puţin vocea) Îmi vreau sufletele înapoi şi vreau ca îngerul să fie pedepsit!

SERAFIMUL: Dacă îngerul a furat într-adevăr sufletele şi le-a vândut Necuratului, atunci va fi pedepsit.

MOARTEA (cu un surâs ironic printre dinţi): Vreau să devină şi el un suflet rătăcit, în Cimitirul meu! (se aud exclamaţii de spaimă în sală) Ştiu că aceasta e pedeapsa divină supremă pentru un înger şi vreau să-i fie aplicată şi lui! Mă îndoiesc că veţi accepta să îi acordaţi o simplă pedeapsă unuia care s-a vândut lui Lucifer!

         

Liniştea apăsătoare se transformă într-o zarvă de nedescris şi imaginea perfectă a Raiului se prelinge într-un Paradis derizoriu, unde vanitatea fiecăruia iese la iveală – lumea oamenilor sub ochii adevăratului Dumnezeu.

Despre comunicare şi înţelegere. Despre sinceritate


Nu am cutreierat mult prin lume şi nici nu pot spune că am interacţionat extraordinar de mult cu oamenii. Eram într-o perioadă foarte deschisă şi sociabilă, însă anumite întâmplări m-au făcut să mai închid din uşi şi ferestre, pe unde intrau de obicei oameni ce aveau interesul să ia ce au nevoie şi după să plece la fel de repede cum au intrat. Însă, cu toate că m-am mai închis în mine, am mai tras cu ochiul pe ici, pe colo, pe la oameni. Că era vorba de familie, de prieteni, de cunoştinţe sau necunoscuţi pe care îi auzeam discutând pe stradă. Şi ştiţi ce am observat? Că lumea, în general, nu comunică. Necomunicând, oamenii nu se înţeleg între ei. Iar fără înţelegere, nu poate exista armonie. Doar stări de confuzie şi de tensiune. Doar conflicte. Şi asta e trist.

E trist că oamenii nu mai au timp sau nu îşi fac timp să comunice. Să spună ceea ce gândesc şi simt cu adevărat, nu să fie preocupaţi să spună ceea ce se aşteaptă interlocutorul să audă. E trist că oamenii ajung să se plângă unor terţi, sperând poate că aşa problemele vor trece sau se vor rezolva de la sine. Din păcate, nu se întâmplă acest lucru. De ce le e atât de greu oamenilor să fie sinceri?

E drept că sinceritatea nu aduce mereu acel efect pe care-l aşteaptă toată lumea, însă sinceritatea e singurul mod în care vorbitul devine comunicare şi înţelegere. Ce rost are să vorbeşti, dacă nu comunici nimic? Ce rost are să ai un liber arbitru, o gândire proprie, dacă nu comunici nimic? Pentru vorbit sunt buni şi roboţii. Ei pot foarte uşor să vorbească despre vreme, de exemplu. Ei nu au nevoie de comunicare, căci între roboţi nu au cum să se nască situaţii conflictuale care să necesite comunicare pentru a putea fi rezolvate.

Acelaşi lucru îl observ la tot mai multe cupluri. Lipsa de comunicare, doar vorbit. Impresia greşită precum că partenerul trebuie să „ştie” ce doreşte celălalt. Numai piedici majore în reţeaua bidirecţională, numită comunicare. Când o să înţelegem că până la epoca comunicării telepatice mai avem de parcurs milenii, cel puţin? Nu mă miră că sunt atâţia oameni frustraţi care stau în relaţii doar de dragul de a sta. Sau or fi masochişti, nu ştiu. Dar eu una nu îmi pot imagina o relaţie în care să nu pot fi sinceră, să nu pot comunica. M-aş sufoca instantaneu.

Sau poate că văd eu greşit lucrurile. Sau poate am „observat” eu mediile greşite. Însă pe zi ce trece am impresia că oamenii încep să comunice din ce în ce mai puţin, renunţând parcă la ideea de a găsi soluţii. Îmbrăţişând problemele, sentimentul de confuzie şi frustrare, situaţia conflictuală. Atunci, la ce bun să fii om?

Dacă e atât de greu să fii sincer, măcar să fie comunicare. Ne-am născut oameni, nu roboţi. Nu sunteţi de acord?

Cum să faci un compromis?


IMG_0648În 2008 am aflat cu adevărat ce înseamnă să faci un compromis între două vise. Adevărul e că fiecare are propriile vise, unele mai mici, altele mai mari, dar nu toţi au aceeaşi ambiţie de a le împlini. E drept, am şi eu destule vise, însă unele devin aproape obsesie, atât sunt de hotărâtă să le împlinesc. Pur şi simplu le simt ca puncte vitale pe care trebuie să le ating în viaţă. Dacă stau bine să mă gândesc la toate visele de acest gen pe care le-am îndeplinit, pot să spun că au avut un rol foarte important în viaţa mea.

Aşa că în 2008 m-am trezit că aveam şansa să îmi văd împlinite două vise: olimpiada naţională de filosofie şi primul meu concert Celine Dion, la Paris (sunt hotărâtă să nu fie ultimul!). Perfect!

Biletul la concert îl aveam deja de luni de zile, îl primisem cadou de majorat şi era în primul rând. A trebuit ceva muncă de convingere pentru părinţi, dar tot am rezolvat-o până la urmă. (P.S: Raluchi, o să-ţi rămân veşnic datoare!)

La olimpiada de filosofie participasem şi cu un an înainte, dar nu reuşisem să mă calific la naţională (ştiţi şi voi cum e când nu învăţaţi o lecţie din multele lecţii şi fix aia pică), obţinând doar premiul II la judeţeană. Însă în 2008 era ultima şansă, eram în clasa a XII-a şi nu prea aveam când să mă mai calific dacă ratam şi acum (pentru necunoscători, nu contează în ce an eşti la liceu pentru a participa la orice materie din cadrul ştiinţelor sociale. Poţi încă din clasa a IX-a să participi la filosofie, chiar dacă nu o studiezi la şcoală decât peste 3 ani). Cu un an de experinţă în spate şi determinată să nu-mi scape printre degete, am reuşit să mă calific! A fost superb! Merită experienţa de naţională, chiar dacă nu iei nimic. Ei bine, eu am avut şansa să iau menţiune. Da, e drept că a fost ultima, dar a fost menţiune!

Şi acum vă întrebaţi probabil: care e legătura? Acum vă pun la curent! 220 V e bine? Glumesc. Compromisul a venit când am aflat că etapa internaţională a olimpiadei de filosofie din 2008 avea loc în România. Deci şi prin urmare, România avea dreptul la 10 locuri. Aşa că toţi cei care au luat premii şi menţiuni aveau să dea un test de limbă, întrucât subiectele nu aveau să fie în română. Logic. Ei bine, în total am fost 14 cu premii şi menţiuni. Printre care şi eu. Surpriza a venit la festivitate, căci nu mă aşteptasem să iau menţiune cu nota 8. M-am trezit cu numele strigat. Prima reacţie: yay, ce super! A doua reacţie: nu pot să dau testul! Motivul: olimpiada internaţională avea loc tocmai când eu trebuia să plec la Paris.

Să vezi atunci bucluc pe capul meu! Nu ştiu dacă vreodată v-aţi aflat într-o astfel de situaţie. Pe lângă faptul că ai o responsabilitate faţă de tine şi de mentorul tău (eu una mă laud cu o profesoară de filosofie excelentă, care pentru mine a fost şi este mai mult decât o simplă profesoară. Este o prietenă şi un mentor desăvârşit care a reuşit să înţeleagă nebunia mea şi nu numai!), ai o responsabilitate şi faţă de prietenii care s-au străduit atât de mult să-ţi împlinească un vis pe care-l aveai de mică. Ca să nu mai spunem că trenul spre casă era fix când începea testul, biletele erau deja cumpărate…

Colac peste pupăză, pe parcursul zilelor în care am fost la Galaţi, unde s-a desfăşurat olimpiada, se făcea mişto că dacă mă calific, nu stă nimeni după mine. Când am ajuns în situaţia respectivă, nu a mai fost chiar atât de amuzant.

Ce-am făcut până la urmă? Am declarat că nu pot să particip la test şi am plecat acasă, alegând Parisul. De ce? În primul rând eram a 14-a şi erau doar 10 locuri şi nu credeam că ar fi 4 înaintea mea care să nu stăpânească engleza sau franceza sau germana (dacă bine-mi aduc aminte, acestea erau limbile) ca să am eu şanse să mă calific la etapa internaţională. În al doilea rând, toate erau aranjate pentru excursia la Paris, aveam să stau 3 zile să apuc să şi vizitez câte ceva. În al treilea rând reuşisem să obţin o menţiune care, deşi nu e acelaşi lucru cu un premiu, a fost pentru prima dată când Sălajul aducea ceva acasă la filosofie. Eram mândră, deşi puţin dezamăgită că nu puteam continua. Însă Parisul a meritat sacrificiul. Şi în ciuda compromisului ce am fost nevoită să-l fac, încă mă bucur că am reuşit să-mi îndeplinesc visele, chiar dacă unul din ele a fost oarecum tăiat (cu toate că nu credeam că aş putea ajunge să fac aşa ceva).

La ce te aştepţi de la un cântec folk?


Nu mă laud cu o pasiune extraordinară pentru muzica folk, însă îmi place să o ascult, mai ales în concerte. Are un anumit farmec. Mie una îmi pare o povaţă, o poveste spusă în general pe acorduri de chitară. O combinaţie numai bună pentru cei veseli şi cei trişti, pentru cei optimişti şi cei pesimişti, pentru cei cu chef de viaţă şi cei melancolici.

Scopul meu nu e să mă pun să fac o listă cu ceea ce ascult, ci să aflu de la voi, ascultătorii înrăiţi sau nu ai muzicii folk, ce aşteptări aveţi voi de la un cântec. Cu alte cuvinte, vă atrage muzica, versurile sau ansamblul? Puneţi accent pe careva anume? Preferaţi o voce feminină, una masculină sau vă e indiferent?

Legat de versuri în sine, vă plac cele de dragoste sau cele ce înfăţişează diferite aspecte ale vieţii? Cele ce fac mişto de diferite persoane sau diferite situaţii?

Sunt curioasă căci de ceva timp tind să cochetez cu ideea de a scrie versuri ce par a fi folk. Spun par, pentru că nu le compun muzica (nu cânt la niciun instrument muzical, din păcate, şi chiar dacă am o linie melodică în minte, o păstrez pentru mine), doar scriu versurile. Ştiu că procesul e fix invers, dar aşa sunt eu, mai pe dos. Aşa simt şi aşa dau dureri de cap celor care ar fi interesaţi să compună pe baza lor. Îmi cer scuze, însă nu regret. A fost un vis ascuns de-al meu să devin cândva producător, dar s-a cam dus pe apa sâmbetei. Prin versuri, încerc să-l aduc într-o mică măsură la viaţă. Plus că-mi place să scriu, aşa că e combinaţia numai bună.

Ca să vă fie mai uşor să răspundeţi, în caz că nu aveţi timp pentru un răspuns lung, pun şi nişte poll-uri care vă iau doar câteva secunde.

Iar dacă sunteţi pasionaţi de folk şi vă place să cântaţi, dar nu vă vine la fel de uşor să scrieţi, am câteva versuri ce merită scoase de la naftalină să-mbucure lumea 🙂

Working online


De prin ianuarie am început să lucrez online. Nu câştig averi şi în general nu se câştigă averi peste noapte lucrând online, însă ai destule avantaje şi dacă nu ai alt job care să-ţi ocupe timpul, joburile online te ţin pe o anumită linie de plutire, să nu ajungi în starea aceea de moleşeală, nu atât fizică, ci psihică. Mie una îmi prinde foarte bine. Lucrez pe un site unde poţi să alegi joburi din multe domenii. Procesul e simplu: îţi faci un profil, faci câteva teste de aptitudine şi după cauţi joburile care ţi se potrivesc. Aplici, şi dacă scrisoarea ta de motivare îl motivează pe client, te invită la interviu sau te angajează. Care-s avantajele? Să vedem:

  • Îţi alegi ce job vrei din lista de joburi.
  • Mulţi clienţi specifică faptul că acceptă şi membri noi, ceea ce e esenţial. Începutul e mereu mai greu.
  • Nu eşti obligat să accepţi jobul dacă, după ce te-a contactat clientul, vezi că nu e pe măsura ta.
  • Lucrezi după orarul tău, în general. Sunt clienţi care pretind să lucrezi după fusul lor orar, dar asta e doar în cazul joburilor pe oră. Sunt şi joburi cu preţ fix. Eu până acum nu m-am aflat într-o astfel de postură.
  • Nu trebuie să lucrezi tot timpul. Poţi să-ţi organizezi cum doreşti lucrul. În general clienţii sunt interesaţi să le termini sarcinile date în timpul dat, nu când le faci.
  • Site-ul de unde îmi aleg joburi are o aplicaţie care îţi înregistrează orele în aşa fel încât şi clientul să vadă că lucrezi şi ce lucrezi (aplicaţia face un print screen la fiecare 10 minute). Joburile pe oră sunt garantate de site. Dacă nu eşti plătit, site-ul îţi oferă suport legal.
  • La finalul unui job, ai şansa să oferi şi să primeşti feedback.
  • Dacă ştii că un job e fals sau clientul are alte intenţii, poţi să-i dai flag. Site-ul ia în considerare opiniile membrilor, dar le ţine anonime.

Dezavantaje:

  • Dacă vrei să simţi la buzunar că ai un job, trebuie să lucrezi minim 8 ore pe zi şi preferabil să fie un job plătit pe oră.
  • Din păcate, joburile ce ţin de writing and translation, la care aplic eu în general, sunt majoritatea cu preţ fix. Adică ştii că trebuie să scrii 10 articole şi eşti plătit cu 20$ indiferent cât îţi ia să le scrii. Acesta e doar un exemplu. Preţurile diferă în funcţie de client.
  • Nu e exclus să dai peste obsedaţi sexual care vor să te dezbraci la interviu (Interviurile au loc via Skype).
  • Sunt mulţi care lucrează şi sub 1 $ pe oră, iar acest lucru scade mult şansele să prinzi tu de lucru. Eu una consider că e extrem de puţin să ceri atât şi numai strici piaţa.
  • Mulţi caută nativi şi înseamnă că eşti exclus din prima, chiar dacă ai fi capabil să lucrezi mult mai bine şi să stăpâneşti limba mult mai bine decât un nativ.

Voi v-aţi gândit vreodată la posibilitatea de a lucra online?

Poezie şi poeţi


Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la poezie, mă apucă o oarecare nostalgie. Nu neapărat după timpurile în care mai încercam şi eu să încropesc nişte versuri, fie ele cu rimă sau nu, ci după acele zile în care luam volumul lui Blaga sau al lui Sorescu şi citeam întrebându-mă „mie de ce nu mi-a venit ideea asta?” sau spunându-mi „şi eu m-am gândit la asta!”

Nu am mai făcut demult lucrul ăsta. E adevărat, nu am putut lua după mine în Spania toate cărţile pe care aş fi vrut să le iau. Adevărul e că am luat doar vreo 3. Şi niciuna nu e cu poezii. E drept că aş putea să citesc pe internet, dar nu are acelaşi farmec. Poezia necesită un anumit ambient pentru a fi citită. O anumită stare.

Recunosc, sunt mai mult adepta versului alb. Pentru mine, reprezintă o libertate anume de exprimare. Îmi place rima, dar încercând să găseşti cea mai bună rimă, care să şi exprime ideea ta, eşti de multe ori nevoit să faci compromisuri. Asta nu înseamnă că e imposibil, doar îl avem pe Eminescu.

Eu una prefer să scriu cu rimă când scriu posibile cântece. Spun posibile, pentru că din toate câte le-am scris, doar unul a ajuns cântec. Însă, cu puţin noroc, vor ajunge mai multe de acum încolo. Nu mai vreau să ţin scrierile pentru mine. Şi nu neapărat pentru ca cineva să se întrebe sau să exclame ceea ce scriam eu mai sus că făceam citindu-i pe Blaga sau Sorescu, ci pur şi simplu pentru că am ajuns la concluzia că, dacă lumii îi plăcea odată ce scriai, probabil că-i va plăcea şi acum. Iar dacă încurajările nu lipseau atunci, de ce ar lipsi acum? La urma urmei, ce rost are să scrii dacă nu împărtăşeşti cu lumea?

Aşa că aici aveţi una din poeziile mele preferate, scrise de mine:

SacrificiuDSC_1975

nimeni nu mi-a spus
că luna e ţintuită de stele
cu un cârlig –
acelaşi cârlig
de care e agăţat
sufletul lui Dumnezeu,
acelaşi cârlig
de care atârnă
lumea,
acelaşi cârlig
cu care-mi străpung acum
al meu suflet
(alături de toate sufletele
ce au văzut un sens în sacrificiu),
acelaşi cârlig
ros de rugină
ce se clatină
sub greutatea atâtor sacrificii
inutile.

Final de an… un (posibil) ultim fragment


[…]

Ajunsă în dreptul colecţiei sale de cd-uri, am ales unul din preferatele mele şi i-am dat drumul să cânte în timp ce sorbeam direct din sticla de vin câte o gură. Am început să aprind cu un chibrit mare lumânările ce erau înşirate pe mobilă. Aaron se uita la mine din colţul uşii, neştiind dacă era mai indicat să râdă sau să mă oprească.

– Nebuno, vezi să nu dai foc la ceva!

Tonul vocii sale nu mai avea nostalgia de mai devreme. Părea încântat de nebunia ce o vedea în mine. S-a apropiat de mine, prefăcându-se că dansează. Într-un moment de neatenţie, mi-a luat sticla de vin din mână.

– Hei! Dă-o înapoi! Nu aşa te comporţi cu o invitată!

– Nu crezi că ar fi mai bine să bem din pahare şi astfel să evităm eventualele pete nedorite?

– Asta a sunat ca o reclamă proastă la detergent!

Am izbucnit amândoi în râs.

– Pentru ce ai nevoie de pahare? Unde ţi-e simţul libertăţii? Lasă deoparte învăţăturile impuse! Te provoc să bei din sticlă!

S-a oprit din râs şi din dans, uitându-se prima dată la mine şi apoi la sticla din mâna sa. A tras aer adânc în piept, şi-a pus sticla la gură şi a început să bea de parcă nu mai băuse nimic de câteva zile.

– Lasă-mi şi mie, nu fi zgârcit!

– Mai am sticle, oricâte ai nevoie. Asta e gata.

Înainte să apuce să termine propoziţia l-am văzut uitându-se insistent la şemineul din piatră decorativă aflat în peretele din dreapta mea. Grilajul era dat la o parte. Mi-am întors şi eu privirea spre şemineu, să văd ce era atât de interesant, însă nici nu am apucat să mă dezmeticesc bine, că Aaron a aruncat violent cu sticla în şemineu, făcând-o cioburi.

– Cred că nu e o idee bună să călcăm pe acolo. Mă duc să mai aduc o sticlă.

Mă lăsase complet surprinsă în mijlocul sufrageriei. Nu era stilul lui Aaron să-şi piardă firea în felul acesta. Deşi părea inocent, mă întrebam dacă nu trebuia să-mi fac griji sau pur şi simplu să mă las şi eu purtată de val. În câteva minute se întorsese cu altă sticlă de vin, din care băuse deja aproape un sfert.

– E rândul tău acum!

Mi-a înmânat sticla. M-am uitat la el pentru câteva secunde, după care m-am decis să las lucrurile să se desfăşoare după bunul său plac. La urma urmei, conform lui, acesta era un moment de libertate pe care avea să-l preţuiască mai târziu.

După vreo oră în care nu făcusem altceva decât să ţopăim şi să bem vin, ne-am prăbuşit amândoi pe canapeaua din sufragerie. Eram transpiraţi, cu părul ciufulit şi rupţi de oboseală. Stăteam cu capul pe picioarele lui Aaron, încercând să-l privesc în ochi, dar de cele mai multe ori îmi fugea privirea şi îmi venea să râd. El mă mângâia cu o mână pe frunte, iar cealaltă o ţinea pe sânul meu drept. Suflam amândoi sacadat. Muzica se oprise de ceva timp şi răsuflarea noastră era singurul lucru ce se auzea în cameră. M-am întins după sticla de vin de lângă canapea. După ce am luat o altă înghiţitură, i-am dat-o lui Aaron. A început din nou să bea cu sete şi nu mă lăsa să-i iau sticla din mână.

– Iarăşi eşti zgârcit! Dacă nu-mi laşi, o să te muşc!

– Vreau s-o văd şi pe asta!

M-am ridicat de pe el şi am început să-l muşc de obraz şi de buze. Văzând că mă întrec cu gluma, a început şi el să mă muşte de buze, trecând mai apoi la umeri, coborând spre braţe. Purtam un maieu cu un decolteu destul de generos, ce îi permitea să mă muşte cu şi mai mult nesaţ, lăsându-mi urme pe piele. Când a ajuns în dreptul sânilor, muşcăturile i s-au transformat într-un sărut pasional. În acel moment mi-am băgat mâinile pe sub tricoul lui şi mi-am înfipt unghiile în spatele său. S-a oprit preţ de câteva secunde şi m-a privit în ochi. Pentru el nu mai era jocul ce-l începusem mai devreme. M-a sărutat sălbatic pe buze, trăgând fără milă de haine în încercarea de a mă dezbrăca. După ce a reuşit să ne descotorosească de haine, m-a întins pe podea, trasând cu buzele liniile gâtului, rotunjimea sânilor, împrejurul buricului, lungimea coapselor, muşcându-mă din când în când, ca şi cum ar fi vrut să se elibereze de un sentiment de furie. Atingerea îi era aproape brutală, nesătulă, şi pentru o clipă mă întrebasem dacă eram prima femeie cu care se culca şi acum îşi elibera toate refulările ce le ţinea ascunse, chiar dacă ştiam că nu acesta era motivul comportamentului său, căci îmi povestise de aventurile lui. După ce şi-a potolit setea de a mă muşca, m-a ridicat de pe podea şi aproape m-a trântit pe canapea. În momentul în care a vrut să se repreadă la mine, i-am prins faţa între mâini şi am început să-l sărut uşor. S-a întins peste mine cu trupul arzând, revărsându-şi dorinţa de a mă avea doar pentru el cu o pasiune aproape violentă.

A doua zi m-am trezit ameţită, cu o uşoară durere de cap. Îmi simţeam trupul înţepenit în numeroasele locuri unde mă muşcase Aaron în noaptea precedentă, locuri unde cu siguranţă aveam vânătăi. Mi-am deschis ochii, uitându-mă atent prin cameră – camera care nu era a mea. Îi simţeam trupul lui Aaron greoi lângă al meu, cu mâna strânsă în jurul taliei mele. Simţeam un miros vag de transpiraţie amestecat cu vin. Simţeam pielea lui pe trupul meu gol şi în acelaşi timp mă gândeam că libertatea din seara precedentă era cea mai greşită pe care i-aş fi putut-o oferi.

[…]

Dincolo de vioară

Până una alta… un fragment


[…]         Suntem puţini cei ce ne dăm cu adevărat silinţa. Şi uneori stau să mă întreb de ce, dacă merită.

            – Merită, pentru că doar cu oameni ca tine, oameni cu conştiinţă, societatea se menţine pe o linie de plutire. Trebuie să existe o balanţă. Păcat că de cealaltă parte se află prostia, nepotismul, indiferenţa şi egoismul.

            – Iar preţul îl plătim noi.

            – Îl plăteşte fiecare, în felul său, mai devreme sau mai târziu. Oricum e absurd să ţii scorul. Important e să-ţi urmezi drumul, să fii egoist pentru tine, să ştii cum să-ţi creezi circumstanţele pentru a atinge măcar ideea de fericire. Căci fără ea, degeaba aspirăm la fericire, dacă habar nu avem ce înseamnă pentru noi.

            – Nu ştiu dacă nu cumva tocmai asta ne ajută să ne distrugem încet.

            – Nu fericirea, ci modul în care o căutăm. Plus încăpăţânarea şi obsesiile. Lumea, în general, etichetează o obsesie drept fericire.

            – Cine poate să spună că nu e? Nu ştiu să existe vreun şablon după care să ne formăm ideea de fericire. Pentru unii, fericire poate însemna crimă.

            – Prefer să nu includ sociopaţii, psihopaţii şi cei cu probleme psihice în ecuaţie. Să spunem că sunt nişte victime colaterale.

            – Deci accepţi faptul că ne distruge.

            – Doar modul în care o căutăm. Şi dacă ne mai pune şi societatea beţe în roate, pe lângă cele pe care ni le punem noi înşine, vrând, nevrând, atunci cu siguranţă ideea de fericire se va contura foarte greu. Pentru că e dificil să scapi de condiţionările sociale, să ieşi din tiparele impuse. Eşti considerat un paria dacă faci asta. Lumea nu poate percepe ideea ca tu să fii fericit, în timp ce ea se zbate. Eşti ca un cancer pentru ea şi simte nevoia să te expulseze, dacă nu te poate converti.

            – Vorbeşti de parcă ar fi o sectă religioasă.

            – Într-un fel şi este. Iar fericirea, din câte se pare, nu face parte din „programa” ei. Cel puţin nu aşa cum ar percepe-o un om obişnuit, ci impusă după anumite reguli, în aşa fel încât societatea să se îndrepte spre un anumit ţel. Dacă lumea ar fi fericită după voinţa fiecăruia, totul ar fi haos. Probabil că nici nu ar mai exista politică. Iar în momentul în care o mulţime nu are conducător, lucrurile nu ies prea bine.

            – Un motiv în plus pentru care ar fi mai bine să nu o căutăm. La urma urmei, nimeni nu ne poate asigura că fericirea există cu adevărat, mai ales că pentru fiecare poate fi un lucru, un sentiment total diferit de restul.

            – Dar dacă nu căutăm fericirea, atunci care e scopul nostru?

            – Să ne trăim viaţa cu demnitate, să nu o irosim.

            – Şi toate acestea duc tot la ideea de fericire. A-ţi trăi viaţa cu deminitate, a nu o irosi îţi poate produce o stare de fericire.

            – Tot ce se poate, însă uiţi să iei în calcul un lucru important: voinţa. Odată ajuns la un anumit stadiu în viaţă, vei dori mai mult şi vei face orice să mai urci măcar o treaptă. E mai mult un chin, decât fericire.

            – Depinde de ideea de fericire pe care o are fiecare, ţi-am mai spus. Şi de modul de a o căuta. Dacă tu îţi impui o limită aproape imposibil de atins, va fi un chin să o atingi. Probabil aşa e şi în cazul fericirii. Trebuie să îţi conturezi şi să cauţi un nivel de fericire accesibil, nu unul imposibil.

            – Până la urmă totul e relativ şi ţine de modul în care fiecare percepe lucrurile. Eu, una, nu cred în ideea de fericire şi nici nu mă străduiesc să o caut. Asta ar însemna să am aşteptări, iar aşteptările duc mereu la decepţii. Prefer să ştiu care îmi sunt opţiunile reale, palpabile şi în funcţie de capacităţile mele să stabilesc ţeluri. Aşa sunt sigură că nu vor exista niciodată regrete.

            – E şi asta o metodă de a trăi, deşi prea raţională pentru gustul meu. Însă inconştient, e şi o metodă de a căuta fericirea.

            M-am încruntat puţin la el şi am băut ultimele guri de vin din pahar.

            – Poate din punctul tău de vedere. Din punctul meu, e cea mai bună metodă de a-ţi vedea de drum fără ca lumea să se amestece prea mult în viaţa ta. […]

Dincolo de vioară

A curs un nor din ochiul tău


A curs un nor din ochiul tău

Stâng.

Vroiam să-l întreb dacă aduce

Ploaie sau ninsoare,

Să ştiu dacă ne vom inunda

Sau putem scoate sania

De pe balcon.

Nu mi-a răspuns nimic,

Aşa că l-am sărutat.

În semn de protest,

Dreptul a devenit din negru alb

Şi-a luminat camera ca un soare de vară.

Aşa e mereu cu tine:

Vară sau o întrebare

Între primăvară, toamnă şi iarnă.

E oricum irelevant,

Împreună trăim acelaşi anotimp:

Iubirea.