Despre comunicare şi înţelegere. Despre sinceritate

Nu am cutreierat mult prin lume şi nici nu pot spune că am interacţionat extraordinar de mult cu oamenii. Eram într-o perioadă foarte deschisă şi sociabilă, însă anumite întâmplări m-au făcut să mai închid din uşi şi ferestre, pe unde intrau de obicei oameni ce aveau interesul să ia ce au nevoie şi după să plece la fel de repede cum au intrat. Însă, cu toate că m-am mai închis în mine, am mai tras cu ochiul pe ici, pe colo, pe la oameni. Că era vorba de familie, de prieteni, de cunoştinţe sau necunoscuţi pe care îi auzeam discutând pe stradă. Şi ştiţi ce am observat? Că lumea, în general, nu comunică. Necomunicând, oamenii nu se înţeleg între ei. Iar fără înţelegere, nu poate exista armonie. Doar stări de confuzie şi de tensiune. Doar conflicte. Şi asta e trist.

E trist că oamenii nu mai au timp sau nu îşi fac timp să comunice. Să spună ceea ce gândesc şi simt cu adevărat, nu să fie preocupaţi să spună ceea ce se aşteaptă interlocutorul să audă. E trist că oamenii ajung să se plângă unor terţi, sperând poate că aşa problemele vor trece sau se vor rezolva de la sine. Din păcate, nu se întâmplă acest lucru. De ce le e atât de greu oamenilor să fie sinceri?

E drept că sinceritatea nu aduce mereu acel efect pe care-l aşteaptă toată lumea, însă sinceritatea e singurul mod în care vorbitul devine comunicare şi înţelegere. Ce rost are să vorbeşti, dacă nu comunici nimic? Ce rost are să ai un liber arbitru, o gândire proprie, dacă nu comunici nimic? Pentru vorbit sunt buni şi roboţii. Ei pot foarte uşor să vorbească despre vreme, de exemplu. Ei nu au nevoie de comunicare, căci între roboţi nu au cum să se nască situaţii conflictuale care să necesite comunicare pentru a putea fi rezolvate.

Acelaşi lucru îl observ la tot mai multe cupluri. Lipsa de comunicare, doar vorbit. Impresia greşită precum că partenerul trebuie să „ştie” ce doreşte celălalt. Numai piedici majore în reţeaua bidirecţională, numită comunicare. Când o să înţelegem că până la epoca comunicării telepatice mai avem de parcurs milenii, cel puţin? Nu mă miră că sunt atâţia oameni frustraţi care stau în relaţii doar de dragul de a sta. Sau or fi masochişti, nu ştiu. Dar eu una nu îmi pot imagina o relaţie în care să nu pot fi sinceră, să nu pot comunica. M-aş sufoca instantaneu.

Sau poate că văd eu greşit lucrurile. Sau poate am „observat” eu mediile greşite. Însă pe zi ce trece am impresia că oamenii încep să comunice din ce în ce mai puţin, renunţând parcă la ideea de a găsi soluţii. Îmbrăţişând problemele, sentimentul de confuzie şi frustrare, situaţia conflictuală. Atunci, la ce bun să fii om?

Dacă e atât de greu să fii sincer, măcar să fie comunicare. Ne-am născut oameni, nu roboţi. Nu sunteţi de acord?

Cum să faci un compromis?

În 2008 am aflat cu adevărat ce înseamnă să faci un compromis între două vise. Adevărul e că fiecare are propriile vise, unele mai mici, altele mai mari, dar nu toţi au aceeaşi ambiţie de a le împlini. E drept, am şi eu destule vise, însă unele devin aproape obsesie, atât sunt de hotărâtă să le împlinesc. Pur şi simplu le simt ca puncte vitale pe care trebuie să le ating în viaţă. Dacă stau bine să mă gândesc la toate visele de acest gen pe care le-am îndeplinit, pot să spun că au avut un rol foarte important în viaţa mea.

Aşa că în 2008 m-am trezit că aveam şansa să îmi văd împlinite două vise: olimpiada naţională de filosofie şi primul meu concert Celine Dion, la Paris (sunt hotărâtă să nu fie ultimul!). Perfect!

Biletul la concert îl aveam deja de luni de zile, îl primisem cadou de majorat şi era în primul rând. A trebuit ceva muncă de convingere pentru părinţi, dar tot am rezolvat-o până la urmă. (P.S: Raluchi, o să-ţi rămân veşnic datoare!)

La olimpiada de filosofie participasem şi cu un an înainte, dar nu reuşisem să mă calific la naţională (ştiţi şi voi cum e când nu învăţaţi o lecţie din multele lecţii şi fix aia pică), obţinând doar premiul II la judeţeană. Însă în 2008 era ultima şansă, eram în clasa a XII-a şi nu prea aveam când să mă mai calific dacă ratam şi acum (pentru necunoscători, nu contează în ce an eşti la liceu pentru a participa la orice materie din cadrul ştiinţelor sociale. Poţi încă din clasa a IX-a să participi la filosofie, chiar dacă nu o studiezi la şcoală decât peste 3 ani). Cu un an de experinţă în spate şi determinată să nu-mi scape printre degete, am reuşit să mă calific! A fost superb! Merită experienţa de naţională, chiar dacă nu iei nimic. Ei bine, eu am avut şansa să iau menţiune. Da, e drept că a fost ultima, dar a fost menţiune!

Şi acum vă întrebaţi probabil: care e legătura? Acum vă pun la curent! 220 V e bine? Glumesc. Compromisul a venit când am aflat că etapa internaţională a olimpiadei de filosofie din 2008 avea loc în România. Deci şi prin urmare, România avea dreptul la 10 locuri. Aşa că toţi cei care au luat premii şi menţiuni aveau să dea un test de limbă, întrucât subiectele nu aveau să fie în română. Logic. Ei bine, în total am fost 14 cu premii şi menţiuni. Printre care şi eu. Surpriza a venit la festivitate, căci nu mă aşteptasem să iau menţiune cu nota 8. M-am trezit cu numele strigat. Prima reacţie: yay, ce super! A doua reacţie: nu pot să dau testul! Motivul: olimpiada internaţională avea loc tocmai când eu trebuia să plec la Paris.

Să vezi atunci bucluc pe capul meu! Nu ştiu dacă vreodată v-aţi aflat într-o astfel de situaţie. Pe lângă faptul că ai o responsabilitate faţă de tine şi de mentorul tău (eu una mă laud cu o profesoară de filosofie excelentă, care pentru mine a fost şi este mai mult decât o simplă profesoară. Este o prietenă şi un mentor desăvârşit care a reuşit să înţeleagă nebunia mea şi nu numai!), ai o responsabilitate şi faţă de prietenii care s-au străduit atât de mult să-ţi împlinească un vis pe care-l aveai de mică. Ca să nu mai spunem că trenul spre casă era fix când începea testul, biletele erau deja cumpărate…

Colac peste pupăză, pe parcursul zilelor în care am fost la Galaţi, unde s-a desfăşurat olimpiada, se făcea mişto că dacă mă calific, nu stă nimeni după mine. Când am ajuns în situaţia respectivă, nu a mai fost chiar atât de amuzant.

Ce-am făcut până la urmă? Am declarat că nu pot să particip la test şi am plecat acasă, alegând Parisul. De ce? În primul rând eram a 14-a şi erau doar 10 locuri şi nu credeam că ar fi 4 înaintea mea care să nu stăpânească engleza sau franceza sau germana (dacă bine-mi aduc aminte, acestea erau limbile) ca să am eu şanse să mă calific la etapa internaţională. În al doilea rând, toate erau aranjate pentru excursia la Paris, aveam să stau 3 zile să apuc să şi vizitez câte ceva. În al treilea rând reuşisem să obţin o menţiune care, deşi nu e acelaşi lucru cu un premiu, a fost pentru prima dată când Sălajul aducea ceva acasă la filosofie. Eram mândră, deşi puţin dezamăgită că nu puteam continua. Însă Parisul a meritat sacrificiul. Şi în ciuda compromisului ce am fost nevoită să-l fac, încă mă bucur că am reuşit să-mi îndeplinesc visele, chiar dacă unul din ele a fost oarecum tăiat (cu toate că nu credeam că aş putea ajunge să fac aşa ceva).

La ce te aştepţi de la un cântec folk?

Nu mă laud cu o pasiune extraordinară pentru muzica folk, însă îmi place să o ascult, mai ales în concerte. Are un anumit farmec. Mie una îmi pare o povaţă, o poveste spusă în general pe acorduri de chitară. O combinaţie numai bună pentru cei veseli şi cei trişti, pentru cei optimişti şi cei pesimişti, pentru cei cu chef de viaţă şi cei melancolici.

Scopul meu nu e să mă pun să fac o listă cu ceea ce ascult, ci să aflu de la voi, ascultătorii înrăiţi sau nu ai muzicii folk, ce aşteptări aveţi voi de la un cântec. Cu alte cuvinte, vă atrage muzica, versurile sau ansamblul? Puneţi accent pe careva anume? Preferaţi o voce feminină, una masculină sau vă e indiferent?

Legat de versuri în sine, vă plac cele de dragoste sau cele ce înfăţişează diferite aspecte ale vieţii? Cele ce fac mişto de diferite persoane sau diferite situaţii?

Sunt curioasă căci de ceva timp tind să cochetez cu ideea de a scrie versuri ce par a fi folk. Spun par, pentru că nu le compun muzica (nu cânt la niciun instrument muzical, din păcate, şi chiar dacă am o linie melodică în minte, o păstrez pentru mine), doar scriu versurile. Ştiu că procesul e fix invers, dar aşa sunt eu, mai pe dos. Aşa simt şi aşa dau dureri de cap celor care ar fi interesaţi să compună pe baza lor. Îmi cer scuze, însă nu regret. A fost un vis ascuns de-al meu să devin cândva producător, dar s-a cam dus pe apa sâmbetei. Prin versuri, încerc să-l aduc într-o mică măsură la viaţă. Plus că-mi place să scriu, aşa că e combinaţia numai bună.

Ca să vă fie mai uşor să răspundeţi, în caz că nu aveţi timp pentru un răspuns lung, pun şi nişte poll-uri care vă iau doar câteva secunde.

Iar dacă sunteţi pasionaţi de folk şi vă place să cântaţi, dar nu vă vine la fel de uşor să scrieţi, am câteva versuri ce merită scoase de la naftalină să-mbucure lumea 🙂

Working online

De prin ianuarie am început să lucrez online. Nu câştig averi şi în general nu se câştigă averi peste noapte lucrând online, însă ai destule avantaje şi dacă nu ai alt job care să-ţi ocupe timpul, joburile online te ţin pe o anumită linie de plutire, să nu ajungi în starea aceea de moleşeală, nu atât fizică, ci psihică. Mie una îmi prinde foarte bine. Lucrez pe un site unde poţi să alegi joburi din multe domenii. Procesul e simplu: îţi faci un profil, faci câteva teste de aptitudine şi după cauţi joburile care ţi se potrivesc. Aplici, şi dacă scrisoarea ta de motivare îl motivează pe client, te invită la interviu sau te angajează. Care-s avantajele? Să vedem:

• Îţi alegi ce job vrei din lista de joburi.
• Mulţi clienţi specifică faptul că acceptă şi membri noi, ceea ce e esenţial. Începutul e mereu mai greu.
• Nu eşti obligat să accepţi jobul dacă, după ce te-a contactat clientul, vezi că nu e pe măsura ta.
• Lucrezi după orarul tău, în general. Sunt clienţi care pretind să lucrezi după fusul lor orar, dar asta e doar în cazul joburilor pe oră. Sunt şi joburi cu preţ fix. Eu până acum nu m-am aflat într-o astfel de postură.
• Nu trebuie să lucrezi tot timpul. Poţi să-ţi organizezi cum doreşti lucrul. În general clienţii sunt interesaţi să le termini sarcinile date în timpul dat, nu când le faci.
• Site-ul de unde îmi aleg joburi are o aplicaţie care îţi înregistrează orele în aşa fel încât şi clientul să vadă că lucrezi şi ce lucrezi (aplicaţia face un print screen la fiecare 10 minute). Joburile pe oră sunt garantate de site. Dacă nu eşti plătit, site-ul îţi oferă suport legal.
• La finalul unui job, ai şansa să oferi şi să primeşti feedback.
• Dacă ştii că un job e fals sau clientul are alte intenţii, poţi să-i dai flag. Site-ul ia în considerare opiniile membrilor, dar le ţine anonime.

Dezavantaje:

• Dacă vrei să simţi la buzunar că ai un job, trebuie să lucrezi minim 8 ore pe zi şi preferabil să fie un job plătit pe oră.
• Din păcate, joburile ce ţin de writing and translation, la care aplic eu în general, sunt majoritatea cu preţ fix. Adică ştii că trebuie să scrii 10 articole şi eşti plătit cu 20$ indiferent cât îţi ia să le scrii. Acesta e doar un exemplu. Preţurile diferă în funcţie de client.
• Nu e exclus să dai peste obsedaţi sexual care vor să te dezbraci la interviu (Interviurile au loc via Skype).
• Sunt mulţi care lucrează şi sub 1 $ pe oră, iar acest lucru scade mult şansele să prinzi tu de lucru. Eu una consider că e extrem de puţin să ceri atât şi numai strici piaţa.
• Mulţi caută nativi şi înseamnă că eşti exclus din prima, chiar dacă ai fi capabil să lucrezi mult mai bine şi să stăpâneşti limba mult mai bine decât un nativ.

Voi v-aţi gândit vreodată la posibilitatea de a lucra online?

Poezie şi poeţi

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la poezie, mă apucă o oarecare nostalgie. Nu neapărat după timpurile în care mai încercam şi eu să încropesc nişte versuri, fie ele cu rimă sau nu, ci după acele zile în care luam volumul lui Blaga sau al lui Sorescu şi citeam întrebându-mă „mie de ce nu mi-a venit ideea asta?” sau spunându-mi „şi eu m-am gândit la asta!”

Nu am mai făcut demult lucrul ăsta. E adevărat, nu am putut lua după mine în Spania toate cărţile pe care aş fi vrut să le iau. Adevărul e că am luat doar vreo 3. Şi niciuna nu e cu poezii. E drept că aş putea să citesc pe internet, dar nu are acelaşi farmec. Poezia necesită un anumit ambient pentru a fi citită. O anumită stare.

Recunosc, sunt mai mult adepta versului alb. Pentru mine, reprezintă o libertate anume de exprimare. Îmi place rima, dar încercând să găseşti cea mai bună rimă, care să şi exprime ideea ta, eşti de multe ori nevoit să faci compromisuri. Asta nu înseamnă că e imposibil, doar îl avem pe Eminescu.

Eu una prefer să scriu cu rimă când scriu posibile cântece. Spun posibile, pentru că din toate câte le-am scris, doar unul a ajuns cântec. Însă, cu puţin noroc, vor ajunge mai multe de acum încolo. Nu mai vreau să ţin scrierile pentru mine. Şi nu neapărat pentru ca cineva să se întrebe sau să exclame ceea ce scriam eu mai sus că făceam citindu-i pe Blaga sau Sorescu, ci pur şi simplu pentru că am ajuns la concluzia că, dacă lumii îi plăcea odată ce scriai, probabil că-i va plăcea şi acum. Iar dacă încurajările nu lipseau atunci, de ce ar lipsi acum? La urma urmei, ce rost are să scrii dacă nu împărtăşeşti cu lumea?

Aşa că aici aveţi una din poeziile mele preferate, scrise de mine:

Sacrificiu

nimeni nu mi-a spus
că luna e ţintuită de stele
cu un cârlig –
acelaşi cârlig
de care e agăţat
sufletul lui Dumnezeu,
acelaşi cârlig
de care atârnă
lumea,
acelaşi cârlig
cu care-mi străpung acum
al meu suflet
(alături de toate sufletele
ce au văzut un sens în sacrificiu),
acelaşi cârlig
ros de rugină
ce se clatină
sub greutatea atâtor sacrificii
inutile.