Final de an… un (posibil) ultim fragment

[…]

Ajunsă în dreptul colecţiei sale de cd-uri, am ales unul din preferatele mele şi i-am dat drumul să cânte în timp ce sorbeam direct din sticla de vin câte o gură. Am început să aprind cu un chibrit mare lumânările ce erau înşirate pe mobilă. Aaron se uita la mine din colţul uşii, neştiind dacă era mai indicat să râdă sau să mă oprească.

– Nebuno, vezi să nu dai foc la ceva!

Tonul vocii sale nu mai avea nostalgia de mai devreme. Părea încântat de nebunia ce o vedea în mine. S-a apropiat de mine, prefăcându-se că dansează. Într-un moment de neatenţie, mi-a luat sticla de vin din mână.

– Hei! Dă-o înapoi! Nu aşa te comporţi cu o invitată!

– Nu crezi că ar fi mai bine să bem din pahare şi astfel să evităm eventualele pete nedorite?

– Asta a sunat ca o reclamă proastă la detergent!

Am izbucnit amândoi în râs.

– Pentru ce ai nevoie de pahare? Unde ţi-e simţul libertăţii? Lasă deoparte învăţăturile impuse! Te provoc să bei din sticlă!

S-a oprit din râs şi din dans, uitându-se prima dată la mine şi apoi la sticla din mâna sa. A tras aer adânc în piept, şi-a pus sticla la gură şi a început să bea de parcă nu mai băuse nimic de câteva zile.

– Lasă-mi şi mie, nu fi zgârcit!

– Mai am sticle, oricâte ai nevoie. Asta e gata.

Înainte să apuce să termine propoziţia l-am văzut uitându-se insistent la şemineul din piatră decorativă aflat în peretele din dreapta mea. Grilajul era dat la o parte. Mi-am întors şi eu privirea spre şemineu, să văd ce era atât de interesant, însă nici nu am apucat să mă dezmeticesc bine, că Aaron a aruncat violent cu sticla în şemineu, făcând-o cioburi.

– Cred că nu e o idee bună să călcăm pe acolo. Mă duc să mai aduc o sticlă.

Mă lăsase complet surprinsă în mijlocul sufrageriei. Nu era stilul lui Aaron să-şi piardă firea în felul acesta. Deşi părea inocent, mă întrebam dacă nu trebuia să-mi fac griji sau pur şi simplu să mă las şi eu purtată de val. În câteva minute se întorsese cu altă sticlă de vin, din care băuse deja aproape un sfert.

– E rândul tău acum!

Mi-a înmânat sticla. M-am uitat la el pentru câteva secunde, după care m-am decis să las lucrurile să se desfăşoare după bunul său plac. La urma urmei, conform lui, acesta era un moment de libertate pe care avea să-l preţuiască mai târziu.

După vreo oră în care nu făcusem altceva decât să ţopăim şi să bem vin, ne-am prăbuşit amândoi pe canapeaua din sufragerie. Eram transpiraţi, cu părul ciufulit şi rupţi de oboseală. Stăteam cu capul pe picioarele lui Aaron, încercând să-l privesc în ochi, dar de cele mai multe ori îmi fugea privirea şi îmi venea să râd. El mă mângâia cu o mână pe frunte, iar cealaltă o ţinea pe sânul meu drept. Suflam amândoi sacadat. Muzica se oprise de ceva timp şi răsuflarea noastră era singurul lucru ce se auzea în cameră. M-am întins după sticla de vin de lângă canapea. După ce am luat o altă înghiţitură, i-am dat-o lui Aaron. A început din nou să bea cu sete şi nu mă lăsa să-i iau sticla din mână.

– Iarăşi eşti zgârcit! Dacă nu-mi laşi, o să te muşc!

– Vreau s-o văd şi pe asta!

M-am ridicat de pe el şi am început să-l muşc de obraz şi de buze. Văzând că mă întrec cu gluma, a început şi el să mă muşte de buze, trecând mai apoi la umeri, coborând spre braţe. Purtam un maieu cu un decolteu destul de generos, ce îi permitea să mă muşte cu şi mai mult nesaţ, lăsându-mi urme pe piele. Când a ajuns în dreptul sânilor, muşcăturile i s-au transformat într-un sărut pasional. În acel moment mi-am băgat mâinile pe sub tricoul lui şi mi-am înfipt unghiile în spatele său. S-a oprit preţ de câteva secunde şi m-a privit în ochi. Pentru el nu mai era jocul ce-l începusem mai devreme. M-a sărutat sălbatic pe buze, trăgând fără milă de haine în încercarea de a mă dezbrăca. După ce a reuşit să ne descotorosească de haine, m-a întins pe podea, trasând cu buzele liniile gâtului, rotunjimea sânilor, împrejurul buricului, lungimea coapselor, muşcându-mă din când în când, ca şi cum ar fi vrut să se elibereze de un sentiment de furie. Atingerea îi era aproape brutală, nesătulă, şi pentru o clipă mă întrebasem dacă eram prima femeie cu care se culca şi acum îşi elibera toate refulările ce le ţinea ascunse, chiar dacă ştiam că nu acesta era motivul comportamentului său, căci îmi povestise de aventurile lui. După ce şi-a potolit setea de a mă muşca, m-a ridicat de pe podea şi aproape m-a trântit pe canapea. În momentul în care a vrut să se repreadă la mine, i-am prins faţa între mâini şi am început să-l sărut uşor. S-a întins peste mine cu trupul arzând, revărsându-şi dorinţa de a mă avea doar pentru el cu o pasiune aproape violentă.

A doua zi m-am trezit ameţită, cu o uşoară durere de cap. Îmi simţeam trupul înţepenit în numeroasele locuri unde mă muşcase Aaron în noaptea precedentă, locuri unde cu siguranţă aveam vânătăi. Mi-am deschis ochii, uitându-mă atent prin cameră – camera care nu era a mea. Îi simţeam trupul lui Aaron greoi lângă al meu, cu mâna strânsă în jurul taliei mele. Simţeam un miros vag de transpiraţie amestecat cu vin. Simţeam pielea lui pe trupul meu gol şi în acelaşi timp mă gândeam că libertatea din seara precedentă era cea mai greşită pe care i-aş fi putut-o oferi.

[…]

Dincolo de vioară

Până una alta… un fragment

[…]         Suntem puţini cei ce ne dăm cu adevărat silinţa. Şi uneori stau să mă întreb de ce, dacă merită.

            – Merită, pentru că doar cu oameni ca tine, oameni cu conştiinţă, societatea se menţine pe o linie de plutire. Trebuie să existe o balanţă. Păcat că de cealaltă parte se află prostia, nepotismul, indiferenţa şi egoismul.

            – Iar preţul îl plătim noi.

            – Îl plăteşte fiecare, în felul său, mai devreme sau mai târziu. Oricum e absurd să ţii scorul. Important e să-ţi urmezi drumul, să fii egoist pentru tine, să ştii cum să-ţi creezi circumstanţele pentru a atinge măcar ideea de fericire. Căci fără ea, degeaba aspirăm la fericire, dacă habar nu avem ce înseamnă pentru noi.

            – Nu ştiu dacă nu cumva tocmai asta ne ajută să ne distrugem încet.

            – Nu fericirea, ci modul în care o căutăm. Plus încăpăţânarea şi obsesiile. Lumea, în general, etichetează o obsesie drept fericire.

            – Cine poate să spună că nu e? Nu ştiu să existe vreun şablon după care să ne formăm ideea de fericire. Pentru unii, fericire poate însemna crimă.

            – Prefer să nu includ sociopaţii, psihopaţii şi cei cu probleme psihice în ecuaţie. Să spunem că sunt nişte victime colaterale.

            – Deci accepţi faptul că ne distruge.

            – Doar modul în care o căutăm. Şi dacă ne mai pune şi societatea beţe în roate, pe lângă cele pe care ni le punem noi înşine, vrând, nevrând, atunci cu siguranţă ideea de fericire se va contura foarte greu. Pentru că e dificil să scapi de condiţionările sociale, să ieşi din tiparele impuse. Eşti considerat un paria dacă faci asta. Lumea nu poate percepe ideea ca tu să fii fericit, în timp ce ea se zbate. Eşti ca un cancer pentru ea şi simte nevoia să te expulseze, dacă nu te poate converti.

            – Vorbeşti de parcă ar fi o sectă religioasă.

            – Într-un fel şi este. Iar fericirea, din câte se pare, nu face parte din „programa” ei. Cel puţin nu aşa cum ar percepe-o un om obişnuit, ci impusă după anumite reguli, în aşa fel încât societatea să se îndrepte spre un anumit ţel. Dacă lumea ar fi fericită după voinţa fiecăruia, totul ar fi haos. Probabil că nici nu ar mai exista politică. Iar în momentul în care o mulţime nu are conducător, lucrurile nu ies prea bine.

            – Un motiv în plus pentru care ar fi mai bine să nu o căutăm. La urma urmei, nimeni nu ne poate asigura că fericirea există cu adevărat, mai ales că pentru fiecare poate fi un lucru, un sentiment total diferit de restul.

            – Dar dacă nu căutăm fericirea, atunci care e scopul nostru?

            – Să ne trăim viaţa cu demnitate, să nu o irosim.

            – Şi toate acestea duc tot la ideea de fericire. A-ţi trăi viaţa cu deminitate, a nu o irosi îţi poate produce o stare de fericire.

            – Tot ce se poate, însă uiţi să iei în calcul un lucru important: voinţa. Odată ajuns la un anumit stadiu în viaţă, vei dori mai mult şi vei face orice să mai urci măcar o treaptă. E mai mult un chin, decât fericire.

            – Depinde de ideea de fericire pe care o are fiecare, ţi-am mai spus. Şi de modul de a o căuta. Dacă tu îţi impui o limită aproape imposibil de atins, va fi un chin să o atingi. Probabil aşa e şi în cazul fericirii. Trebuie să îţi conturezi şi să cauţi un nivel de fericire accesibil, nu unul imposibil.

            – Până la urmă totul e relativ şi ţine de modul în care fiecare percepe lucrurile. Eu, una, nu cred în ideea de fericire şi nici nu mă străduiesc să o caut. Asta ar însemna să am aşteptări, iar aşteptările duc mereu la decepţii. Prefer să ştiu care îmi sunt opţiunile reale, palpabile şi în funcţie de capacităţile mele să stabilesc ţeluri. Aşa sunt sigură că nu vor exista niciodată regrete.

            – E şi asta o metodă de a trăi, deşi prea raţională pentru gustul meu. Însă inconştient, e şi o metodă de a căuta fericirea.

            M-am încruntat puţin la el şi am băut ultimele guri de vin din pahar.

            – Poate din punctul tău de vedere. Din punctul meu, e cea mai bună metodă de a-ţi vedea de drum fără ca lumea să se amestece prea mult în viaţa ta. […]

Dincolo de vioară

Sărbători Fericite cititorilor!