Sindrom

Nebunia, demenţa şi inconştieţa au multe feţe adevărate sau false. Pentru cei mulţi, iubirea e o formă de nebunie. Iubirea fără raţiune e culpabilă. Dar pentru cei care au trăit poveşti nescrise de iubire (şi trăiesc în ele), toată această anatemizare publică le provoacă zâmbete. Cei care iubesc, respiră alături de sufletul lor, se simt, undeva, cu cel puţin o treaptă, superiori maselor inerte şi gri ale oamenilor convenţionali.

Cine a zis că nebunia e ceva rău? Frenezia atotcuprinzătoare, dezlânarea vorbelor dar claritatea viziunii. Unde e greşeala? În dorinţa de trecere spre şi în viitor sau ancorarea în griul prevăzut?

Suntem nebuni că prin iubire transcedem dincolo de azi?

Cugetările unui melc

în râsete reci, demenţa ne cheamă
un crâmpei de mulfatlar
şi cămaşa microbilogic pură,

departe de noi răsare piatra –
… gondolă între două lumi,
iar ceaţa graniţelor sale s-a risipit.

umilinţa lumilor străine de lumină,
un pian-liră cântând în noapte
şi ultima frânghie sinucigaşă.

adevărata iubire a găsit motive de-a se naşte
iar moartea s-a speriat de noi –
te iubesc.