Cum aş putea să explic unei persoane ce înseamnă să-ţi doreşti să trăieşti fiecare secundă alături de cel pe care-l iubeşti? Să-i simţi fiecare respiraţie, să îl ţii de mână în timp ce stai în pat şi te uiţi la un film, să ştii că, dacă te trezeşti în toiul nopţii din cauza unui coşmar, te poţi ghemui în braţele lui şi să te linişteşti? Sau pur şi simplu să-i simţi prezenţa lângă tine, pentru că e singurul lucru ce-ţi aduce linişte în suflet? Cum ar putea înţelege cineva care nu a trecut niciodată prin aşa ceva ceea ce simt eu în momentele în care ştiu că avem nevoie unul de altul, dar distanţa nu o putem sfida pentru mult timp?
De fapt, nici nu cer nimănui să mă înţeleagă. Nu mă aştept să ştie toţi ce înseamnă să iubeşti la nivelul la care iubesc eu. Nu mă aştept ca oamenii să cuprindă complexitatea sentimentelor mele. Dar mă aştept să mi se ofere puţină încredere că ştiu ceea ce fac. Că sunt conştientă de urmările deciziilor pe care le iau. Sprijinul va veni de la cei care vor simţi, dar măcar un pic de încredere, ce naiba!
De ce trebuie să existe mereu revoltă, de ce trebuie să fie mereu oamenii împotriva fericirii? Dacă sunt împotrivă şi viaţa lor a fost un eşec, de ce se încăpăţânează să te convingă de faptul că aşa va fi şi a ta? E chiar aşa de greu de crezut că mai sunt oameni care chiar iubesc? Că nu primează materialismul şi sunt fericiţi doar să fie unul lângă altul, chiar dacă nu dansează praf de aur în jurul lor? Că ar face orice sacrificiu, atâta timp cât sunt împreună, că doar împreună pot să le facă?
Nu poţi să ceri unor oameni care se iubesc mai presus de orice să nu se mai iubească, sau să se iubească mai puţin, până când vor avea chef alţii ca ei să se iubească aşa cum îşi doresc. Nu pot nici ei să-şi poruncească să nu mai iubească aşa de mult. Iar experienţele mele personale mi-au demonstrat că în momentul în care te încăpăţânezi să-ţi negi sentimentele şi să le suprimi, ele vor lovi cu o şi mai mare tărie.
Eu una nu pot să iubesc în ritmul ce mi-l impun alţii. Dezavantajul (sau avantajul, depinde cum vrea fiecare să privească lucrurile) meu este că în momentul în care mă îndrăgostesc, îmi dăruiesc sufletul complet, din prima secundă. Mă mint de multe ori că nu e adevărat, dar aşa este. Am avut parte de sentimente pe care le-am catalogat drept iubire de două ori în viaţă, dar ceea ce simt acum nici nu se compară cu culmile pe care credeam că le poate atinge iubirea. Acum că ştiu ce înseamnă cu adevărat să iubeşti şi să fii iubită, acum că ştiu că nu există culmi sau limite, că totul e fără oprire şi creşte pe zi ce trece ajung să cunosc adevărata natură a multor oameni: pentru ei nu există iubire, pentru ei e imposibil să iubeşti la un asemenea nivel…. asta e trist.
Symphonie pour un monde étrange 